Matematică Şi poezie

MATEMATICĂ ŞI POEZIE
Prof. Valerian Vlăescu

Şcoala Gimnazială,,Mihail Kogălniceanu"

Dorohoi – jud. Botoşani
Arta şi matematica îşi au obârşia în partea cea mai pură a sufletului omenesc, singura deosebire fiind aceea că arta este expresia limpede a sentimentului, pe când matematica este expresia desăvârşită a raţiunii. Istoria culturii universale cunoaşte şi înregistrează alături de umanismul specific artei şi un umanism ştiinţific, mai ales matematic. Ion Barbu, poet şi matematician în egală măsură, îşi exprima, în acest sens, convingerea fermă că se poate vorbi de un umanism modern, conceput ca un sistem complex de cunoştinţe menite să modeleze personalitatea umană, bazat , însă, pe modele pur matematice.

De altfel, nu puţini sunt matematicienii contemporani care au făcut din această idee crezul lor în viaţă şi anume acela de a gândi matematicile ca un câmp al umanismului şi, deci, nu numai că stă în puterea, dar este şi de datoria matematicienilor de a interveni direct în probleme de filologie, folcloristică, estetică, psihologie etc. Marii matematicieni români au manifestat, fiecare în felul său, tendinţa de a proiecta gândirea matematică în cea umanistă. Ori nu se poate vorbi de gândire umanistă fără a trece pe primul plan creaţia şi gândirea poetică şi, deci, în conformitate cu aserţiunea anterioară, legătura dintre matematică şi poezie ne apare ca o implicaţie logică, nicidecum subiectivă.

În cele ce urmează, ne propunem să demonstrăm legătura organică sau, altfel spus, compatibilitatea matematică-poezie, dintre creaţia matematică şi cea poetică. Semnificative , în acest sens, sunt cuvintele lui Ion Barbu: ,, Matematicile pun în joc puteri sufleteşti nu mult diferite de cele solicitate de poezie şi artă." Este evidentă asemănarea frapantă între etapele creaţiei, atât matematice, cât şi poetice. Elementul permanent din structura matematicii, firea matematică, este asemănător firii artistice şi, în speţă, a ceea ce am putea numi fire poetică.

Este un adevăr incontestabil acela că, atât în matematică cât şi în poezie, întâlnim armonie şi echilibru perfect, căci etapele creaţiei sunt aceleaşi: pregătire conştientă, incubaţie, iluminare, desăvârşire. Am vorbit, mai înainte, de armonie şi echilibru. Nu văd justificare mai elocventă decât aceea de a aminti de poeziile cu formă fixă (sonetul, rondelul şi trioletul), bazate pe o serie de reguli şi cerinţe, amintind prin exactitatea lor de aspecte comune matematicii. În structura acestor poezii, matematica joacă un rol important; numărul strofelor şi al versurilor, ritmul şi împerecherea rimelor sunt bine definite pentru fiecare caz în parte. Este lesne de înţeles că aceste restricţii pur matematice implică o mare perfecţiune artistică, de fapt, condiţia sine qua non a durabilităţii lor la impactul cu generaţiile succesive de cititori.

Astfel, în structura sa, sonetul seamănă cu demonstraţia unei teoreme enunţată, de altfel, în ultimul dintre versuri. Rondelul şi trioletul ne încântă prin simetria lor, prin forma lor perfectă şi, totuşi, atât de suavă. Dar nu numai poeziile cu formă fixă sunt caracterizate de armonie şi echilibru. Lirica eminesciană este edificatoare în acest sens. Cum am putea uita poezia ,,Plumb" de George Bacovia sau ,,Cântecele" lui Octavian Goga? Şi suntem departe de a epuiza numeroasele exemple în sprijinul acestei idei.

Nu este, însă, mai puţin adevărat că matematicianul aflat în plenitudinea puterii sale creatoare este un visător al formelor abstracte şi necunoscute, un poet în felul lui. Numai astfel ne putem explica, de exemplu, prezenţa în opera lui Ion Barbu, alături de expresii ermetice sau durităţi din cele mai neaşteptate, a unor gingăşii comparabile doar cu deosebita candoare a florilor albe de nufăr încremenite pe suprafaţa apei reci, nesfârşite. Să amintim cuvintele sale: ,,Am mai vorbit cu alte ocazii de acea curăţie de grup cristalografic a ceea ce este: ardere imobilă şi neprihănit îngheţ - versul", dând astfel versului una din cele mai răscolitoare şi poetice definiţii. Mărturisesc însă că, în ceea ce mă priveşte, fiind un iubitor de poezie şi un pasionat al matematicii, nu am trăit o emoţie mai adâncă şi energică decât cea generată de lectura unui catren intitulat semnificativ ,,Poezia", dedicat cititorului de către poetul de la Mălini, Nicolae Labiş:

,,Deşi-i din implicaţii şi rămurişuri pure

Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup,

Intrând în ea, să tremuri ca-n iarnă-ntr-o pădure,

Căci te ţintesc fierbinte, prin gheţuri, ochi de lup."

Rămâne aceasta o simplă încercare de a defini poezia? Nu. Să demonstrăm acest lucru. Nicolae Labiş reuşeşte să cuprindă, în câteva cuvinte, întregul univers al poeziei, relevând, în fond, poezia ca pe o sinteză a universurilor ireductibile. Faptul că poezia , din punct de vedere al conţinutului este compusă din ,,implicaţii şi rămurişuri pure"- este aceasta o formulare dincolo de care nu poate trece nici expresia desăvârşită a matematicii – trădează însăşi raţiunea ei de a lega posibilul, acolo unde ajunge raţiunea (,,implicaţii pure") de imposibil, acolo unde poate ajunge doar metafora (,,rămurişuri pure") şi chiar imposibilul de imposibil (,,cristale limpezi ce scânteind se rup"), făcându-le verosimile.

În cele ce urmează, vom trece practic la exemplificarea compatibilităţii dintre matematică şi poezie, aşa cum rezultă ea din literatura română, nu înainte de a preciza, însă, metoda de lucru. Vom urmări, aşadar, să prezentăm câteva din conceptele matematice care apar în versurile celor mai de seamă poeţi români, încercând să stabilim câteva puncte de reper şi conexiuni în favoarea ideii pe care o susţinem.

Concepând matematica drept o poezie de înaltă factură spirituală, capabilă să ne arate adevărata valoare a cuvântului, iar poezia ca pe o ,,iscodire a lucrurilor", cum se exprima Lucian Blaga, deci o formă a cunoaşterii, înţelegem de ce matematicienii au scris versuri, de ce poeţii au fost atraşi de conceptele matematice sau de ce popoarele primelor civilizaţii au făcut matematică în versuri.

La Ion Barbu este evidentă tendinţa de a proiecta poezia, într-o viziune originală, în câmpul specific geometriei caracterizat de o serie de reguli şi relaţii şi de a căuta , apoi, între acestea eventuale corespondenţe cu mijloace de expresie caracteristice poeziei. Numai având această viziune asupra problemei în discuţie, înţelegem marele adevăr exprimat de către acelaşi autor în cuvintele: ,,Ca şi în geometrie, înţeleg prin poezie o anumită simbolică pentru reprezentarea formelor posibile de existenţă”.