Alexandr Soljenitin

Se putea spune că a ajuns pisica să invidieze viaţa de câine! Dar carcera? Dar pedeapsa capitală!

Nu, nu pentru asta. Nu pentru asta…

Să stai şi să te gândeşti cu ochii închişi în câte celule ai zăcut pe toată durata condamnării tale. Este greu să le numeri. Şi în fiecare – oameni, oameni… În unele doi, în altele o sută cincizeci, în unele ai stat cinci minute, în altele – o vară întreagă.

Dintre toate însă un loc aparte în socoteala ta îl ocupa prima celulă, în care ai întâlnit semeni de-ai tăi împărtăşind aceeaşi soartă hărăzită condamnării. Ţi-o vei aminti toată viaţa cu emoţie, cum numai iubirea dintâi ţi-o poţi aminti. Şi aceşti oameni care au împărţit cu tine duşumeaua şi aerul din cubuleţul de piatră în zilele când ţi-ai examinat viaţa toată dintr-un punct de vedere nou, aceşti oameni pe care ţi-i vei aminti cândva ca şi cum ar fi făcut parte din familia ta.

De fapt, în acele zile, ei au fost singura ta familie.

Cele trăite în cea dintâi celulă de anchetă nu pot fi comparate cu toată viaţa ta dinainte şi nici cu toată viaţa ta de după. Nu are importanţă că închisorile au existat cu mii de ani înaintea ta şi vor exista tot atâţia după tine (aş vrea să cred că mai puţine…), însă unică şi irepetabilă este numai celula în care ai stat în timpul anchetei.

Poate că era cumplită pentru o fiinţă umană. O chichineaţă plină de păduchi şi de ploşniţe, fără fereastră, fără ventilaţie, fără pat, cu pardoseala Murdară, o cuşcă denumită KPZ în cadrul sovietului sătesc, la miliţie, la gară ori în port. (KPZ şi DPZ* sunt cele mai răspândite pe faţa pământului nostru, ele constituie masa.) Celula individuală de la închisoarea din Arhanghelsk, unde geamurile erau mânjite cu miniu, pentru ca lumina schilodită a lui Dumnezeu să nu pătrundă la tine decât purpurie, şi un bec de cincisprezece waţi veşnic aprins în mijlocul tavanului. Ori „celula individuală” din oraşul Cioibalsan, unde pe şase metri pătraţi de pardoseală stăteaţi cu lunile paisprezece oameni lipiţi unul de altul şi schimbaţi la comandă picioarele îndoite. Sau una dintre celulele „psihice” de la Lefortovo, de felul celei cu numărul 111, vopsită în negru şi, de asemenea, cu un bec de douăzeci de waţi aprins zi şi noapte, în rest, aşa cum erau toate la Lefortovo: pardoseală de ciment; robinetul de încălzire pe coridor, la îndemâna gardianului; şi, ce era mai important, urletul sfârşietor durând ceasuri întregi (de la tunelul aerodinamaic al Institutului Central de Aero şi Hidrodinamică, aflat în vecinătate; nu se poate controla că nu era intenţionat), acel urlet din pricina căruia castronul şi cana, cuprinse de vibraţii, cad de pe masă, când este inutil să vorbeşti, însă poţi să cânţi în gura mare, că gardianul nu te aude; iar când urletul se opreşte, simţi o fericire ce nu se poate compara cu libertatea.

Dar tu nu ai îndrăgit acea pardoseală murdară, acei pereţi sumbri ori putoarea hârdăului igienic, ci tocmai pe aceia cu care te întorceai, la comandă, de pe o parte pe cealaltă; acel ceva care palpită între inimile voastre; cuvintele lor uneori uimitoare; şi gândurile fluente, libere, zămislite în tine acolo, gândurile care până atunci nici nu le-ai fi putut visa.

Cât te-a costat însă până să ajungi la acea primă celulă! Ai fost ţinut într-o groapă, ori într-o boxă, ori într-un beci. Nimeni nu ţi-a adresat un cuvânt omenesc, nimeni nu ţi-a aruncat o privire de om, ci doar au ciugulit cu clon-ţurile de fier din creierul tău şi din inimă, şi tu ţipai şi gemeai, iar ei râdeau.

O săptămână ori o lună ai stat singur-singurel printre duşmani şi erai gata să-ţi iei adio de la raţiune şi de la viaţă; şi ai căzut de pe calorifer cât pe ce să-ţi zdrobeşti capul de conul de fontă al conductei de scurgere. Dar uite că, pe neaşteptate, eşti viu şi te-au dus în mijlocul prietenilor tăi. Ţi-a revenit şi judecata.

Iată ce înseamnă celula dintâi!

Tu aşteptai această celulă, visai la ea aproape cum visai eliberarea, în vreme ce erai aruncat din lac în puţ, de la Lefortovo la diabolica, legendara Suhanovka.

Suhanovka este închisoarea cea mai cumplită dintre toate închisorile MGB-ului. Cu ea sunt speriaţi toţi cei ca noi, numele ei este rostit de anchetatori cu un şuierat lugubru. (De la cei care au fost acolo nu poţi să scoţi pe urmă nimic: ori îţi bălmăjesc o aiureală incoerentă, ori nu mai sunt în viaţă.)

*KPZ (DPZ) – Kamerî (Dom) predvantelnogo zakliuceniia (Celule – Casă – de detenţie preventivă). Adică nu acolo unde îşi ispăşesc pedeapsa, ci unde se desfăşoară ancheta.)

Suhanovka este fostul schit Sfânta Ecaterina, două corpuri – unul pentru executarea pedepsei şi altul pentru anchete, cu şaizeci şi opt de chilii. Până aici dubele fac două ceasuri şi mulţi nu ştiu că această puşcărie se află la câţiva kilometri de Gorki Leninskie1 şi de fosta moşie a Zinaidei Volkons-kaia2. Împrejurimile sunt nişte locuri splendide.

Chiar din momentul când a păşit aici, arestatul este năucit de carcera în care poţi sta doar în picioare, atât de strâmtă, încât, dacă nu mai ai putere să te ţii pe picioare, nu-ţi rămâne altceva decât să atârni cu genunchii proptiţi de perete, într-o astfel de carceră te ţin peste douăzeci şi patru de ore ca să-ţi înfrângă spiritul. La Suhanovka te hrănesc cu mâncare delicată şi gustoasă, cum nu găseşti în altă parte la MGB. Asta pentru că o aduc de la casa de odihnă a arhitecţilor, nu au bucătărie separată pentru a pregăti lături pentru porci! Însă ceea ce mănâncă un singur arhitect – şi cartofi prăjiţi, şi şniţele -aici este împărţit la doisprezece oameni. Din pricina asta nu numai că eşti veşnic flămând, ca pretudindeni, dar eşti zgândărit şi mai dureros.

Celulele-chilii sunt toate aranjate pentru doi, dar cel mai adesea arestaţii sunt ţinuţi câte unul. Mărimea lor este de un metru şi jumătate pe’doi*. În pardoseala de piatră sunt sudate două taburete rotude, ca nişte buturugi, şi pe fiecare buturugă, dacă gardianul descuie închizătoarea secretă, cade din perete pentru şapte ore de noapte (adică orele de anchetă, ziua nu se pomeneşte aşa ceva) o laviţă peste care se prăvăleşte o salteluţă de paie de mărimea unui copil. Ziua, scăunelul este liber, dar e interzis să te aşezi pe el. Iar pe patru ţevj verticale este aşezată, ca o scândură de călcat – masa. Ferestruica este mereu închisă, doar dimineaţa, gardianul o deschide pentru zece minute cu un cârlig. Geamul ferestruicii este armat De plimbare, nici pomeneală, nevoile – doar la şase dimineaţa, adică atunci când nici un stomac nu simte nevoia, niciodată seara. La şapte celule revin doi gardieni, iată de ce vizorul te priveşte atât de des, cât timp îi trebuie unui gardian să treacă pe lângă două uşi spre cea de a treia. Tocmai acesta e scopul tăcutei Suhanovka: să nu-ţi lase nici o clipă de somn, nici clipe furate pentru viaţa particulară, eşti privit fără încetare şi te afli mereu la discreţie.

*Mai exact: 156x209 cm. De unde ştiu? Acesta este triumful calculelor inginereşti şi al unui suflet puternic pe care Suhanovka nu l-a frânt. Sunt calculele lui Alexander Dolgan. El nu s-a lăsat copleşit de nebunie şi nu şi-a pierdut curajul. Pentru aceasta s-a străduit să numere cât mai mult. În Lefortovo şi-a numărat paşii, i-a transformat în kilometri, şi-a amintit câţi kilometri sunrpe hartă de la Moscova până la graniţă, apoi câţi până la celălalt capăt al Europei, câţi peste întreg Oceanul Atlantic. Avea următorul stimul: să se întoarcă, în gând. Acasă, în America; şi într-un an de celulă individuală la Lefortovo coborâse pe fundul Ocenului Atlantic, când a fost luat şi dus la Suhanovka. Aici, înţelegând că nu-i nici o speranţă să povestească cineva despre această închisoare (toată povestirea noastră i-o datorăm lui), a născocit mijlocul de a măsura celula. Pe fundul unui castron din închisoare a citit fracţia 10/22 şi a ghicit că „10” înseamnă diametrul fundului, iar,.22” – diametrul marginii superioare. Apoi a tras din prosop un fir şi a făcut un metru şi astfel a măsurat totul. Apoi a inventat cum poţi să dormi de-a-npicioarelea, proptindu-te cu genunchiul de scăunel, şi gardianul să creadă că ţii ochii deschişi. Această invenţie l-a ajutat să nu-şi piardă minţile. (Riumin îl ţinea câte o lună fără să -l lase să doarmă.)

— Dacă însă ai încheiat cu bine duelul cu sminteala, ai trecut de toate încercările singurătăţii şi ai rezistat, ţi-ai meritat cea dintâi celulă a ta! Şi de acum o să-ţi rămână sufletul la ea.

Iar dacă te-ai predat repede, ai cedat la toate şi i-ai trădat pe toţi, chiar şi atunci eşti pregătit pentru prima ta celulă; deşi pentru tine ar fi mai bine să nu trăieşti până în această clipă fericită, ci să mori biruitor în subsol, fără să semnezi nici o hârtie.

Acum o să vezi pentru prima oară oameni care nu îţi sunt duşmani. Acum o să vezi pentru prima oară alţi oameni vii”, care au de străbătut acelaşi drum ca şi tine şi pe care poţi să-i asociezi cu tine prin fericitul cuvânt noi.

Da, acest cuvânt, pe care tu poate I-ai dispreţuit în libertate, când prin el îţi înlocuiau individualitatea („Noi suntem toţi ca unul!… Noi suntem profund revoltaţi!… Noi cerem!… Noi jurăm…!”), acum ţi se releva ca un cuvânt plin de miere: tu nu eşti singur pe lume! Mai există făpturi spirituale înţelepte – oameni!

La capătul a patru zile şi patru nopţi de duel cu anchetatorul, aştcptând să mă culc după semnal în boxa mea, în care ardea o lumină orbitoare, gardianul s-a apucat să descuie uşa. Auzeam totul, dar înainte ca el să spună: „Scularea! La interogatoriu!” am vrut să rămân încă trei sutimi de secundă cu capul pe pernă şi să-mi închipui că dorm. Însă gardianul s-a abătut de la tipicul obişnuit: „Scularea! Strângeţi aşternuturile şi salteaua!”

Nedumerit şi înciudat, pentru că era perioada de timp cea mai preţioasă, mi-am înfăşurat obielele, mi-am încălţat cizmele, mi-am pus mantaua şi căciula de iarnă şi am luat salteaua în braţe. Gardianul, mergând în vârful picioarelor, făcându-mi mereu semne să nu fac zgomot, m-a condus pe coridorul etajului trei de la Lubianka, unde domnea o linişte de moarte, pe lângă masa şefului de etaj, pe lângă numerele lucioase ale celulelor şi apărătorile măslinii lăsate peste vizoare, şi mi-a descuiat celula 67. Am intrat, şi el a încuiat numaidecât în urma mea De la semnalul de stingere nu trecuse decât cam un sfert de ceas, dar pentru inculpaţi acest timp este atât de firav şi nesigur, astfel încât locatarii celulei 67, când am venit eu, dormeau pe paturile de metal, cu mâinile deasupra păturii.

Diferitele măsuri opresive, în completarea celor vechi, existente, au fost născocite treptat în puşcăriile interioare ale GPU-NKVD-KGB. Cei care au stat la închisoare la începutul anilor ’20 nu au cunoscut aceste măsuri, iar atunci lumina se stingea pe timpul nopţii, ca la toţi oamenii. Dar lumina au început s-o ţină aprinsă dintr-un considerent logic: să-i poată vedea pe deţinuţi în orice clipă din noapte (când o

*Dacă te aflai în Casa Mare din Leningrad în timpul blocadei, poate întâlneai şi canibali: cei care se hrăneau cu carne de om şi vindeau iâcat de om din sala de disecţii. Nu se Ştie de ce erau ţinuţi la MGB la un loc cu politicii.

Aprindeau pentru inspecţie era şi mai rău). Iar ordinul ca mâinile să fie ţinute deasupra păturii fusese dat, chipurile, pentru ca deţinutul să nu se ştranguleze sub pătură şi astfel să se exchiveze de la ancheta cea dreaptă. Făcându-se o cercetare experimentală, s-a observat că, iarna, omul vrea mereu să-şi ascundă mâinile, să le încălzească, astfel încât măsura a fost adoptată în mod definitiv.

Auzind zgomotul uşii descuiate, toţi trei au tresărit şi au ridicat brusc capul. Şi ei se aşteptau ca vreunul să fie luat la interogatoriu.

Şi aceste trei capete speriate, ridicate instantaneu, aceste trei feţe palide, boţite, nebărbierite mi s-au părut atât de umane, atât de dragi, încât stăteam cu salteaua în braţe şi zâmbeam fericit. Au zâmbit şi ei. Aproape că uitasem această expresie! Doar într-o săptămână!

— Din libertate? M-au întrebat. (Cea dintâi întrebare care se pune de obicei novicelui.)

— Nu-u, am răspuns eu. (Cel dintâi răspuns pe care îl dă novicele de obicei.)

Ei credeau că probabil am fost arestat de curând şi, deci, vin de afară, din libertate. Eu însă după nouăzeci şi şase de ore de anchetă nu consideram câtuşi de puţin că veneam din „libertate”, oare nu sunt încă un arestat încercat?… Şi totuşi eram din libertate! Şi un bătrânel fără barbă, cu nişte sprâncene negre foarte vioaie m-a şi întrebat dacă n-am veşti din război şi din politică. Extraodinar! Deşi eram în ultimele zile ale lui februarie, ei nu ştiau nimic nici de conferinţa de la lalta, nici de încercuirea Prusiei Orientale, nici de ofensiva noastră de lângă Varşovia de la mijlocul lui ianuarie, nici de retragerea lamentabilă din decembrie a aliaţilor. Conform regulamentului, inculpaţii nu trebuiau să afle nimic despre lumea de afară şi, iată, nu ştiau nimic!

Eram gata să le povestesc jumătate de noapte, să le povestesc totul cu mândrie, de parcă toate victoriile şi încercuirile erau opera mâinilor mele. Însă tocmai atunci gardianul de serviciu mi-a adus patul şi a trebuit să -l instalez fără zgomot. Mi-a ajutat un flăcău de vârsta mea, tot militar: tunica şi boneta lui de aviator atârnau pe bara verticală a patului. El m-a întrebat înaintea bătrânului, numai că nu despre război, ci dacă nu am tutun. Dar oricât de deschis mi-ar fi fost sufletul pentru întâlnirea cu noii mei prieteni şi oricât de puţine cuvinte s-ar fi rostit în câteva minute, dinspre acest tânăr de-o vârsta cu mine şi camarad de front a adiat ceva străin, şi pentru el eu m-am închis numaidecât şi pentru totdeauna.

(încă nu cunoşteam cuvântul „cloşcă” 3, nici faptul că ea trebuia să existe în fiecare celulă, de fapt încă nu izbutisem să reflectez şi să spun că acest om, G. Kramarenko, nu-mi place, că în mine a şi început să lucreze un releu sufletesc, un releu-detector, şi m-a închis definitiv pentru acest om. N-aş fi menţionat acest fapt dacă ar fi fost unicul, însă acţiunea acestui releu-detector înlăuntrul meu am început s-o simt curând cu uimire, cu bucurie şi nelinişte ca pe o însuşire naturală permanentă. Au trecut anii, am dormit în acelaşi pat, am mers în aceeaşi coloană, am lucrat în aceeaşi brigadă cu multe sute de oameni şi întotdeauna acest misterios releu-detector, la crearea căruia n-am Avut nici un merit, intra în funcţiune înainte ca eu să-mi amintesc de el, intra în funcţiune la vederea unui chip de om, a unor ochi, la primele sunete ale unei voci, şi mă deschidea larg acestui om, ori numai un pic, ori mă închidea definitiv. Şi întotdeauna era atât de perfect, încât toată bătaia de cap a agenţilor operativi cu aranjarea turnătorilor a început să mi se pară o copilărie: fiindcă cel ce se angaja să fie trădător se cunoştea întotdeauna după faţa lui şi după voce, alţii izbuteau să disimuleze cu abilitate acest lucru, însă tot degeaba. Şi, dimpotrivă, detectorul îmi ajuta să-i descopăr pe aceia cărora le puteam încredinţa din primele minute ale cunoştinţei tainele cele mai intime şi de mare gravitate pentru care plăteşti cu capul. Uite aşa am trăit opt ani de închisoare, trei ani de exil, încă şase ani, nu mai puţin periculoşi, cât mi-am scris clandestin cărţile, şi în toţi aceşti şaptesprezece ani m-am destăinuit cu nechibzuinţă la zeci de oameni, dar niciodată n-am făcut un pas greşit! N-am citit nicăieri despre asta, şi scriu aici pentru amatorii de psihologie. Cred că asemenea mecanisme sufleteşti se găsesc în mulţi dintre noi, dar, ca oameni ai unui secol prea tehnic şi intelectual, noi nu acordăm iportanţă acestei minuni şi nu o lăsăm să se dezvolte în noi.)

După ce am instalat patul, eram gata să-mi încep povestirea (desigur, lungit în pat, şi în şoaptă, pentru ca nu cumva din acest confort să mă trezesc la carceră), însă cel de al treilea colocatar, de vârstă medie, cu fire albe în părul tuns scurt, care mă privise nu prea binevoitor, a rostit cu acea asprime care constituie farmecul oamenilor din nord:

— Mâine. Noaptea e pentru somn.

Era lucrul cel mai rezonabil. Fiecare dintre noi putea să fie luat în orice clipă la interogatoriu şi ţinut acolo până la şase dimineaţa, când anchetatorul se duce să se culce, dar aici deja dormitul este interzis.

O noapte de somn netulburat era mai importantă decât toate destinele planetei.

Şi încă un lucru stânjenitor, la început insesizabil, am simţit încă de la primele fraze ale povestirii mele, dar nu mi-a fost dat să -l definesc atât de repede: faptul că (s-a produs o dată cu arestarea fiecăruia dintre noi) o deplasare a polilor lumii sau o întoarcere a tuturor noţiunilor cu o sută optzeci de grade, iar faptul că eu am început să povestesc cu atâta entuziasm poate că pentru noi nu era câtuşi de puţin o bucurie.

Ei s-au întors cu spatele, şi-au acoperit ochii cu batistele să şi-i ferească de lumina becului de două sute de waţi, şi-au înfăşurat cu prosopul mâna de deasupra păturii, ca să nu le îngheţe, iar pe cealaltă şi-au ascuns-o pe furiş, şi au adormit Iar eu stăteam întins prea plin de sărbătoarea de a fi alături de oameni. Căci cu un ceas în urmă nu puteam presupune că mă vor pune împreună cu cineva. Puteam să şi mor cu un glonţ în ceafă (anchetatorul îmi făgăduia mereu) fără să mai văd pe cineva. Ca şi mai înainte, ancheta plana deasupra mea, dar cât de mult dăduse îndărăt! Mâine voi povesti eu (nu despre cazul meu, fireşte), mâine vor povesti ei – ce zi interesantă va fi mâine, una dintre cele mai grozave din viaţa mea! (Foarte repede am fost cât se poate de Conştient că pentru mine închisoarea nu constituie o prăpastie, ci o cotitură foarte importantă a vieţii.)

Fiecare amănunt din celulă era interesant pentru mine. Oare unde îmi dispăruse somnul? Şi când vizorul nu mă priveşte, cercetez pe furiş. Iată, deasupra unuia dintre pereţi, se află o mică adâncitură de trei cărămizi, şi de ea atârnă un mic stor de hârtie albastră. Dar mi se răspunsese la această întrebare: este fereastra. Da, în celulă există o fereastră! Iar storul servea drept camuflcij antiaerian. Mâine, în celulă, se va strecura lumina slabă a zilei şi, pentru câteva minute, becul orbitor va fi stins. Cât de mult înseamnă să trăieşti ziua, la lumina zilei!

În celulă mai era şi o masă. Pe ea, în locul cel mai vizibil – un ceainic, un joc de şah, un mic teanc de cărţi, (încă nu ştiam de ce se aflau în locul cel mai vizibil. Asta făcea parte din regimul de la Lubianka: ori de câte ori gardianul privea – foarte des – prin vizor, trebuia să se convingă că aceste daruri ale administraţiei nu sunt folosite cu intenţii rele: că nu găuresc peretele cu ceainicul; că nimeni nu înghite piesele de şah, riscând să-şi încheie socotelile şi să înceteze a mai fi cetăţean al URSS; că nimeni nu dă foc cărţilor cu intenţia de a incendia închisoarea. Iar ochelarii arestaţilor erau socotiţi atât de primejdioşi, încât nu puteau fi lăsaţi noaptea pe masă, administraţia îi lua până a doua zi de dimineaţă.)

Ce viaţă confortabilă! Şah, cărţi, pat cu arcuri, saltele de bună calitate, aşternuturi curate. Cât timp am fost în război nu-mi aduc aminte să fi dormit aşa. Într-o plimbare de la fereastră la uşă poţi face aproape patru paşi. Nu, nu încape vorbă, această închisoare politică centrală este curată staţiune de odihnă.

Nici obuze nu cad… Îmi aminteam când vâjâitul lor pe deasupra capului, când şuieratul şi vaietul crescând al exploziei. Şi cât de suav şuieră minele! Şi cum se cutremură totul când explodează cele patru obuze trase cu tunul poreclit „scârţâitoarea”! Mi-am amintit de noroiul de lângă Wormditt, unde m-au arestat şi unde ai noştri frământă acum nămolul amestecat cu lapoviţă, ca să nu-i lase pe nemţi să iasă din încercuire.

Să vă ia dracu, dacă nu vreţi să lupt – foarte bine!

La multe lucruri cărora noi le uitasem înţelesul se mai adaugă încă unul: înalta valoare a oamenilor care au vorbit şi au scris ruseşte înaintea noastră. Este bizar că ei aproape nu sunt prezentaţi în literatura noastră dinaintea revoluţiei. Au fost înfăţişaţi ba oamenii de prisos4, ba visătorii molâi şi inadaptabili. Citind literatura rusă din secolul al XlX-lea, aproape că nu îţi dai seama pe cine s-a bizuit Rusia zece secole, prin cine a durat? De altfel, nu tot prin ei a supravieţuit ea şi ultima jumătate de secol? Ba bine că nu! Mai ales prin ei.

Apoi şi visătorii… Ei vedeau prea multe lucruri ca să aleagă doar unul. Ei aspirau spre sublim prea intens pentru a se ţine cu toată fermitatea de pământ. Înainte de căderea unor societăţi, există întotdeauna o categorie Înţeleaptă de gânditori şi atât Şi cât au tras pe socoteala lor! Cât i-au batjocorit! Şi nu li s-a dat altă poreclă decât aceea de putregai. Aceşti oameni au fost o floare înflorită prematur, cu un parfum prea suav şi astfel au azvârlit-o sub cositoare, în viaţa personală erau absolut neajutoraţi; nu ştiau nici să se înconvoaie, nici să se prefacă, nici să trăiască în armonie: fiecare cuvânt era o opinie, un elan, un protest Şi cositoarea tocmai pe aceştia îi alege. Şi tocmai pe aceştia maşina de tocat paie îi face fărâme*.

Şi ei au trecut prin aceste celule, însă pereţii celulelor – de atunci de câtc ori s-or fi rupt tapetele lor, de câte ori s-or fi tencuit, văruit şi zugrăvit?

— Deci, pereţii celulelor nu ne destăinuiau nimic din trecut (dimpotrivă, îşi ciuleau urechile prin microfoane, ca să asculte ce vorbim noi). Despre oamenii care au locuit în aceste celule, despre discuţiile care s-au purtat aici, despre gândurile cu care plecau de aici la locul de execuţie şi la Solovki nu s-a scris şi nu s-a spus niciodată nimic şi, pesemne, n-o să existe vreodată o astfel de carte care ar valora cât patruzeci de vagoane din literatura noastră!

Iar cei care încă mai trăiesc ne povestesc tot felul de fleacuri: că înainte aici erau paturi de scânduri şi saltele umplute cu paie. Că înainte de a pune botniţe la ferestre, geamurile eru văruite până sus de tot încă din anul 1920. Botniţele existau în mod cert în 1923 (în vreme ce noi toţi, laolaltă, le atribuiam lui Beria). Că în anii ’20 era încă îngăduită comunicarea prin ciocănituri: mai dăinuia tradiţia transmisă din închisorile ţariste – ce să facă deţinuţii dacă nu comunică prin ciocănituri? Şi încă ceva: pe întreg parcursul anilor ’20 aici erau gardieni letoni (din unităţile de puşcaşi letoni şi din alte părţi), iar mâncarea era împărţită de femei letone voinice.

Fleacuri-fleacuri, dar ai la ce să chibzuieşti.

Eu însumi aveam mare nevoie să ajung în această închisoare politică principală, mulţumesc că m-au adus aici: mă gândeam mult la Buharin şi doream să-mi reprezint toate acestea. Totuşi aveam impresia ca nu suntem decât resturi de fân cosit, că am fi fost buni în orice închisoare interioară* din provincie. Şi deodată – ce onoare!

Insă cu cei pe care i-am găsit aici era imposibil să te plictiseşti. Aveai pe cine să asculţi, aveai pe cine să compari.

Acel bătrânel cu sprâncene vioaie (la cei şaizeci şi trei de ani ai lui se ţinea grozav pentru un bătrânel) se numea Anatoli Ilici Fastenko. Era podoaba celulei noastre de la Lubianka, atât ca depozitar al vechilor tradiţii din închisorile ruseşti, cât şi ca istorie vie a revoluţiilor ruse. Prin ceea ce păstrase în memoria lui, el dădea amploare tuturor evenimentelor trecute şi prezente. Astfel de oameni sunt valoroşi nu doar în celulă, ei sunt prea puţini în toată societatea noastră.

*Mă sfiesc să spun. Dar în pragul deceniului al optulea al secolului nostru şi unii. Şi ceilalţi parcă au început să apară din nou. Este uimitor. Era cu neputinţă să te mai aştepţi la aşa ceva.

*închisoare interioară – adică, mai precis, a securităţii de stat.

Numele lui Fastenko l-am întâlnit chiar aici în celulă, într-o carte despre revoluţia din 1905. Fastenko era un social-democrat atât de vechi, încât se pare că încetase să mai fie.

Cea dintâi condmnare la închisoare a obţinut-o încă din tinereţe, în anul 1904, însă după manifestul din 17 octombrie 1905 a fost eliberat definitiv.

Care dintre noi n-a învăţat la şcoală, la lecţiile de istorie, din Cursul scurt ele istorie a partidului comunist (h), că acest „manifest mârşav şi provocator” a fost o batjocură la adresa libertăţii, că ţarul a ordonat: libertate morţilor, cei vii să fie arestaţi”? Dar această afirmaţie este neadevărată. Prin acel act erau tolerate toate partidele politice, era convocată Duma-’, iar amnistia acordată a fost cinstită şi extrem de largă: în virtutea ei erau eliberaţi nici mai mult, nici mai puţin decât toţi deţinuţii politici fără excepţie, indiferent de durata şi felul pedepsei. Au rămas la închisoare doar deţinuţii de drept comun. Pe cină amnistia stalinistă din 7 iulie 1945 a procedat exact invers: i-a lăsat în temniţă pe toţi deţinuţii politici.