Alexandr Soljenitin

Este interesantă povestirea lui privind circumstanţele acestei amnistii. Fireşte, în anii aceia încă nu aveau habar de nici un fel de „botniţe” la ferestrele închisorilor, şi din celulele închisorii din Belaia Ţerkov, unde Fastenko era închis, arestaţii contemplau liber curtea închisorii, vedeau pe cei care veneau şi pe cei care plecau, şi strada, şi puteau să cheme pe oricine dintre cei aflaţi în libertate. Şi iată că în ziua de 17 octombrie, aflând despre amnistie prin telegraf, localnicii au transmis vestea deţinuţilor. De bucurie, politicii au stârnit mare tărăboi, au început să spargă geamurile de la ferestre, să rupă uşile şi să-i ceară comandantului închisorii să-i elibereze neîntârziat. Credeţi că vreunul dintre ei a fost lovit cu cizmele în bot? A fost băgat la carceră? Ori vreuneia dintre celule i s-a interzis dreptul la cărţi şi la chioşcul cu alimente? Nicidecum! Dezorientat, directorul închisorii alerga de la o celulă la alta, implorând: „Domnilor! Vă conjuri Fiţi rezonabili! Eu n-am dreptul să vă eliberez pe baza unei comunicări telegrafice. Trebuie să primesc indicaţii directe de la superiorii mei din Kiev. Vă rog insistent: va trebui să mai dormiţi o noapte aici”. Şi într-adevăr, în mod barbar i-au mai reţinut încă douăzeci şi patru de ore!… (După amnistia lui Stalin, cum se va mai arăta, cei amnistiaţi au fost reţinuţi încă vreo două-trei luni şi supuşi la acelaşi regim dinainte, însă nimănui nu i s-a părut acest lucru ilegal.)

Căpătându-şi libertatea, Fastenko şi tovarăşii lui s-au lansat numaidecât în activitatea revoluţionară, în 1906, Fastenko a primit opt ani de ocnă, ceea ce însemna: patru ani în lanţuri şi patru ani în exil. Primii patru ani i-a petrecut la închisoarea centrală din Sevastopol, unde, când se afla şi el acolo, a avut loc o evadare în masă a deţinuţilor, organizată din afară de uniunea partidelor revoluţionare: socialiştii revoluţionari (eserii), anarhiştii şi social-democraţii. Cu ajutorul unei bombe, în zidul închisorii s-a produs o spărtură de mărimea unui călăreţ cu cal cu tot, şi vreo douăzeci de deţinuţi (nu toţi care ar fi vrut, ci doar cei indicaţi de partidele lor să evadeze şi care, încă dinainte, în închisoare, prin intermediul gardienilor fuseseră înzestraţi cu pistoale!) s-au năpustit prin spărtură şi au fugit, cu excepţia unuia singur. Anatoli Fastenko Însă nu a fost desemnat de partidul social-democrat să evadeze, ci să atragă atenţia supraveghetorilor şi să stârnească tărăboi.

În schimb, în exilul de pe fluviul Enisei nu a rămas multă vreme. Com-parând povestirile lui (pe urmă şi ale altor deţinuţi rămaşi în viaţă) cu faptul cunoscut de toată lumea că revoluţionarii noştri fugeau cu sutele din exil, şi tot mai mulţi peste hotare, ajungi la convingerea că din exilul ţarist doar cei leneşi nu fugeau, atât era de simplu. Fastenko „a evadat”, adică a plecat pur şi simplu din locul exilului, fără act de identitate. A plecat la Vladivostok, contând să se îmbarce pe un vapor cu ajutorul unui cunoscut. Nu se ştie de ce, dar n-a reuşit. Atunci, tot fără act de identitate a traversat liniştit cu trenul Maica-Rusie de la un capăt la altul şi a plecat în Ucraina, unde activase ca bolşevic-ilegalist şi de unde fusese arestat Acolo i-au procurat un paşaport pe un alt nume şi a plecat să treacă frontiera austriacă. Această încercare era atât de puţin primejdioasă, şi Fastenko simţea atât de puţin în urma sa respiraţia poterei, încât a dat dovadă de o lipsă de grijă uimitoare: când a ajuns la frontieră, după ce a dat paşaportul funcţionarului de poliţie, şi-a dat brusc seama că uitase care era noul său nume! Ce să facă? Erau vreo patruzeci de pasageri, şi funcţionarul începuse deja să-i strige. Brusc îi trecu prin minte să se prefacă adormit. A auzit cum au fost distribuite toate paşapoartele, cum au strigat de câteva ori numele lui Makarov, dar tot nu era sigur că este numele lui. În sfârşit, dragonul regimului imperial s-a aplecat deasupra ilegalistului şi l-a bătut politicos pe umăr: „Domnule Makarov! Domnule Makarov! Poftiţi, luaţi-vă paşaportul!”

Fastenko a plecat la Paris. Acolo s-a cunoscut cu Lenin şi cu Lunacearski6, la şcoala de partid de la Long jumeau a îndeplinit nişte funcţii administrative. Concomitent studia limba franceză, apoi, uitându-se în jurul său, i-a venit chef să plece mai departe, să vadă lumea, înainte de război a plecat în Canada. Acolo a fost muncitor, pe urmă a plecat în Statele Unite. Viaţa slobodă statornicită în aceste ţări l-a uimit: el a ajuns la concluzia că acolo nu va fi niciodată nici p revoluţie proletară şi chiar că nici nu era nevoie de ea acolo.

În Rusia însă a avut loc – mai înainte de cât se aşteptau – revoluţia mult aşteptată şi toţi s-au întors, apoi s-a declanşat încă o revoluţie7. Fastenko nu mai simţea pentru aceste revoluţii elanul de odinioară. Dar s-a întors, supunându-se aceleiaşi legi ce dirijează păsările călătoare.

Curând după Fastenko, s-a întors în patrie şi un cunoscut al lui din Canada, un fost marinar de pe crucişătorul „Potiomkin” ^, care fugise în Canada, unde a devenit un fermier înstărit. Fostul marinar de pe. ’ „Potiomkin” şi-a vândut ferma şi toate vitele şi, cu toţi banii şi un tractor-nou-nouţ, s-a întors în ţinutul natal să ajute la construirea socialismului mult dorit. S-a înscris într-una din primele comune şi i-a donat tractorul. Pe tractor au lucrat cine vrei şi cine nu vrei, încât l-au stricat foarte repede. Iar fostul marinar vedea acum cu totul altceva decât îşi închipuise vreme de douăzeci de ani. La conducere se aflau oameni care nu ar fi trebuit să aibă dreptul să conducă şi dădeau nişte ordine care pentru harnicul fermier erau curate inepţii. În plus, acesta slăbise binişor, halele i se ponosiseră şi nu-i mai rămăsese mare lucru din dolarii canadieni, schimbaţi pe ruble de hârtie. S-a rugat să fie lăsat să plece cu Familia, a trecut graniţa nu mai bogat decât atunci când a fugit de pe „Potiomkin”, a traversat oceanul ca şi atunci, lucrând ca marinar (nu i-au mai ajuns banii de bilet), iar în Canada şi-a început din nou viaţa ca argat.

La început, nu puteam înţelege multe la Fastenko. Pentru mine, lucrul cel mai important şi cel mai uluitor era faptul că el, care l-a cunoscut pe Lenin personal, îşi amintea de acesta cu destulă răceală. (Starea mea de spirit pe atunci era următoarea: cineva din celulă i s-a adresat, într-o zi lui Fastenko numai cu patronimicul, fără prenume, adică simplu: „Ilici, astăzi scoţi tu hârdăul, nu-i aşa?” Asta m-a scos din fire, m-am simţit revoltat, mi s-a părut un sacrilegiu, şi nu doar că se afla într-o asemenea îmbinare de cuvinte, ci sacrilegiu în general, să numeşti Ilici pe altcineva decât pe unicul om de pe pământ!) Din pricina asta nici Fastenko încă nu putea să-mi explice multe lucruri aşa cum ar fi vrut.

Îmi spunea limpede pe ruseşte: „Să nu-ţi faci chip cioplit!” Dar eu nu înţelegeam.

Văzând entuziasmul meu, mi-a repetat stăruitor de multe ori: „Dumneata eşti matemnatician, e păcat să -l uiţi pe Descartes: să te îndoieşti de toate! Să te îndoieşti de toate!” Cum adică „de toate”? Totuşi nu de toate! Mi se părea că şi aşa pusesem multe lucruri la îndoială, destul!

Sau îmi spunea: „Vechii deţinuţi politici aproape au dispărut, eu sunt printre ultimii. Vechii ocnaşi au fost nimiciţi cu toţii, iar asociaţia noastră au desfiinţat-o încă din anii ’30”. „De ce?” „Ca să nu ne adunăm, să nu discutăm, să nu comentăm.” Şi cu toate că aceste cuvinte, rostite pe un ton calm, ar fi trebuit să strige la cer, să spargă geamurile, eu le-am receptat doar ca pe încă una dintre fărădelegile lui Stalin. Un fapt dificil, dar fără nici un temei.

Este absolut sigur că nu tot ce intră în urechile noastre pătrunde şi mai departe, în conştiinţă. Tot ce nu se potriveşte cu starea noastră de spirit se pierde: ori în urechi, ori dincolo de urechi, dar se pierde. Şi iată, cu toate că ţin minte clar numeroasele povestiri ale lui Fastenko, consideraţiile lui s-au sedimentat în memoria mea confuză. Mi-a enumerat diverse cărţi pe care m-a povăţuit stăruitor să le procur şi să le citesc cândva, când mă voi afla în libertate. El, din pricina vârstei şi sănătăţii, nu mai spera să iasă viu şi îi făcea plăcere să spere că, într-o zi, eu voi pătrunde înţelesul ideilor lui. Nu aveam posibilitatea să-mi notez, de memorat – nici atât, erau destul de multe lucruri de ţinut minte în anii de închisoare, dar numele apropiate gusturilor mele de atunci mi s-au întipărit în memorie: Gorki, Gânduri inoportune (pe atunci îl apreciam foarte mult pe Gorki, căci el i-a întrecut pe toţi clasicii ruşi numai prin faptul că era scriitor proletar) şi Plehanov, Un an în patrie.

Când Fastenko s-a întors în RSFSR, ca preţuire a meritelor lui din ilegalitate au vrut să -l promoveze cât mai sus, şi ar fi putut să ocupe un post important, însă el nu a dorit asta, a ocupat o funcţie modestă la editura „Pravda”, apoi alta şi mai mode’stă, pe urmă s-a transferat la trustul „Mosgoroform-lenie” 9 şi acolo a lucrat absolut nebăgat în seamă. Eu mă miram: la ce bun un astfel de drum evaziv? El îmi răspundea în felul lui greu de înţeles: „Un câine bătrân nu -l mai obişnuieşti cu lanţul”. Dându-şi seama că nu se mai poate face Nimic, Fastenko nu avea decât această dorinţă omenească: să rămână în viaţă. A ieşit la pensie – o pensie mică, liniştită (nicidecum personală, pentru că asta ar fi putut atrage atenţia că fusese apropiat de multe persoane împuşcate – şi astfel ar fi dus-o până în anul 1953. Din nenorocire însă, vecinul lui de apartament – scriitorul L. Soloviov, beţiv şi fluşturatic, care în stare de beţie se lăudase undeva cu un pistol – a fost arestat. Pistolul înseamnă în mod obligatoriu terorism, iar Fastenko, cu trecutul lui de vechi social-democrat, era un terorist sadea Şi iată că acum anchetatorul îl acuza, punându-i în cârcă terorismul şi, în acelaşi timp, de bună seamă, slujba în interesul serviciilor de spionaj francez şi canadian, şi, în consecinţă, aceea de informator al poliţiei secrete ţariste*. În 1945, pentru salariul său mai mult decât îndestulător, un anchetator bine hrănit a răsfoit cu toată seriozitatea arhivele direcţiilor provinciale ale jandarmeriilor şi a scris foarte serioase procese-verbale ale interogatoriilor privind poreclele conspirative, parolele, casele şi întâlnirile conspirative din anul 1903.

Soţia bătrână a lui Anatoli Ilici (copii nu aveau), la fiecare zece zile, cum prevedea regulamentul, îi aducea un pachet după posibilităţile ei: o bucăţică de pâine neagră de vreo trei sute de grame (căci o cumpăra din piaţă, unde costa o sută de ruble kilogramul!) şi o duzină de cartofi fierţi şi curăţaţi de coajă (care, la control, erau străpunşi cu sula). Vederea acestor pachete sărace – cu adevărat sfinte!

— Îţi sfâşia inima.

Iată ce merita un om după şaizeci şi trei de ani de viaţă cinstită şi de îndoieli.

Cele patru paturi din celula noastră mai lăsau o mică trecere în mijloc unde se afla masa. Însă la câteva zile după mine a mai fost adus unul – al cincilea – şi i-au pus patul de-a curmezişul.

Pe cel nou l-au adus cu un ceas înainte de sculare, când somnul este cel mai dulce, şi trei dintre noi n-au ridicat capul, numai Kramarenko a sărit în sus ca să facă rost de tutun (şi, probabil, de material pentru anchetator). Au început să vorbească în şoaptă, ne străduiam să nu ascultăm, însă era imposibil să nu distingi şoaptele novicelui: erau sonore, neliniştite, încordate şi chiar semănau a plânset, ceea ce te face să crezi că în celula noastră nu a intrat o nenorocire de rând. Novicele întreba dacă sunt mulţi condamnaţi la moarte. Totuşi, fără să întorc capul, i-am ţistuit să vorbească mai încet Când a sunat deşteptarea şi am sărit din pat toţi deodată (cel ce întârzia în pat era pasibil de carceră), am zărit un… General! Adică nu avea nici un fel de semn distinctiv, nici chiar descusut ori deşurubat, nici măcar petliţe, însă tunica din stofă scumpă, mantaua moale, apoi întreaga figură şi faţa îl arătau neîndoielnic a fi general, un general tipic şi, negreşit, un general plin şi nu un oarecare general-maior. Nu era înalt de statură, ci îndesat, bine făcut şi lat în

*Aceasta era tema preferată a lui Stalin: toţi membrii de partid arestaţi (şi în general foştii revoluţionari) să fie acuzaţi că s-au aflat în slujba poliţiei secrete ţariste. Oare din pricina suspiciunii nemărginite? Ori. Dintr-un sentiment interior. Prin analogie?

Umeri, destul de gras la faţă, însă această rotunjime de om bine hrănit nu-i dădea şi aerul de blajinătate specifică, ci, dimpotrivă, îl făcea să pară important ca unul care aparţine clasei celor sus-puşi. Faţa lui se termina, nu în sus, e drept, ci în jos, cu un maxilar de buldog, şi aici se concentrau energia, voinţa şi autoritarismul lui, care l-au ajutat să obţină asemenea grad la o vârstă mijlocie.

Am făcut cunoştinţă, şi a reieşit că L. V. Z-v era chiar mai tânăr decât arăta, anul acesta va împlini doar treizeci şi şase („dacă n-or să mă împuşte”), însă lucrul cel mai uimitor a fost că nu era deloc general, nici măcar colonel ori îndeobşte militar, ci inginer!

Inginer?! Eu am fost crescut într-un mediu de ingineri şi mi-i amintesc foarte bine pe inginerii din anii ’20: minte scânteietoare, umor degajat şi inofensiv, gândire sprintenă şi de mare anvergură, naturaleţea trecerii de la un domeniu al ingineriei la altul şi, în general, de la tehnică la viaţa de societate, la artă. Apoi educaţia aleasă, rafinamentul gusturilor, vorbirea elegantă, curgătoare şi fără expresii scabroase; unii cântau la un instrument, alţii făceau pictură; şi pe chipul tuturor remarcai întotdeauna pecetea spiritului.

Începând din deceniul al patrulea, am pierdut legătura cu acest mediu. Pe urmă a venit războiul. Şi iată, acum aveam în faţă un inginer. Dintre aceia care au venit în schimbul celor exterminaţi.

Nu puteam să nu recunosc că dintr-un punct de vedere era superior: era mult mai puternic şi mai tare lăuntric decât ceilalţi. El şi-a păstrat forţa umerilor şi a braţelor, deşi nu-i mai era de mult folositoare. Eliberat de povara politeţii, privea cu severitate, vorbea într-un stil ce nu admitea contrazicere, fără măcar să conceapă că ar putea exista cineva care să -l contrazică. El a şi crescut altfel decât ceilalţi, şi lucra altfel decât ei.

Tatăl lui ara ogorul în sensul cel mai deplin şi mai adevărat. Lionea Z-v era un băiat ciufulit şi incult de ţărani, cile căror talente pierdute le deplângeau Belinski10 şi Tolstoi. Nu era un Lomonosov*1 şi sigur n-ar fi venit la Academie, dar era talentat, iar dacă ar fi arat pământul şi n-ar fi fost revoluţia, ar fi ajuns un ţăran înstărit, căci era energic şi inteligent, poate ar fi ajuns un mic negustor.

În era sovietică el a intrat în comsomol, şi acest comsomolism al lui a întrecut celelalte talente, l-a smuls din anonimat, din pătura de jos, din sat, l-a propulsat ca pe o rachetă, prin facultatea muncitorească, drept la Academia industrială. A ajuns acolo în 1929, exact când ceilalţi ingineri erau mânaţi ca nişte turme în GULAG. Trebuiau modelaţi alţii noi – conştiincioşi, devotaţi sută la sută, şi nu atât ca să facă treaba propriu-zisă, cât mai ales ca mari conducători ai industriei, la drept vorbind businessmeni sovietici. Era momentul când vestitele posturi de comandă din industria încă neconstruită erau vacante. Şi destinul a făcut ca promoţia lui să le ocupe.

Viaţa lui Z-v a devenit un lanţ de succese, o ghirlandă care se înfăşură spre vârf. Aceşti ani istovitori – din 1929 până în 1933, când războiul civil din ţară nu mai folosea mitralierele instalate în căruţe uşoare, ci câinii poliţişti, când şiruri de oamenii muritori de foame se târau spre staţiile de cale ferată în speranţa de a pleca la oraş, unde grânele dau în spic, însă nu li se vindeau Bilete, şi ei nu puteau să plece, şi mureau pe sub zăplazurile gărilor duiumuri de oameni umili în zăbunuri şi obiele.

— În vremea asta Z-v habar nu avea că orăşenii primeau pâinea pe cartelă, căci el avea bursă de student în valoare de nouă sute de ruble (un muncitor necalificat primea atunci doar şaizeci). Nu -l durea inima pentru satul de care se lepădase: noua lui viaţă era aici printre învingători şi conducători.

N-a avut când să fie un şef de echipă obişnuit: el a avut în subordine zeci de ingineri şi mii de muncitori, el a fost inginerul şef al marilor şantiere din jurul Moscovei. Bineînţeles, când a început războiul, a fost mobilizat pe loc, s-a evacuat cu direcţia sa generală la Alma-Ata şi aici a condus nişte şantiere şi mai mari pe râul Iii, numai că acum lucra cu deţinuţi. Vederea acestor oameni prăpădiţi îl preocupa foarte puţin pe atunci, nu -l predispunea la reflecţii, nu îi atrăgea atenţia. Pentru acea orbită strălucitoare pe care evolua el nu erau importante decât cifrele de plan ce trebuiau realizate, şi pentru Z-v era de ajuns să indice obiectivul, lagărul şi conducătorul şantierului, în rest -treaba lor cum se descurcau cu îndeplinirea normelor; câte ore lucrau, ce raţii de mâncare primeau – el nu intra în aceste detalii.

Anii de război, departe, în spatele frontului, au fost pentru Z-v cei mai buni din viaţa lui! Căci asta e una din particularităţile generale şi vechi de când lumea ale războiului: cu cât mai multe necazuri strânge el la un pol, cu atât mai multe lucruri eliberează la celălalt. Z-v avea nu numai maxilar de buldog, ci şi spirit de om de afaceri rapid şi abil. S-a acomodat numaidecât, cu pricepere, noului ritm, de război, al economiei: totul pentru victorie, smulge şi loveşte, totul va fi trecut la pierderile de război! O singură concesie a făcut războiului: a renunţat la costume şi cravate şi, adaptându-se culorii kaki, şi-a comandant cizme de box şi tunică de general – chiar asta în care a venit acum la noi. Aşa era la modă, era ca toţi ceilalţi, nu stârnea iritarea invalizilor ori privirile reprobabile ale femeilor.

Cel mai adesea însă femeile îi aruncau altfel de priviri; veneau la el să mănânce bine, să se încălzească, să se distreze. Prin mâinile lui treceau o groază de bani, portofelul lui forfotea ca un butoiaş, hârtiile de zece ruble la el treceau drept copeici, cele de o mie – drept ruble, lui Z-v nu-i părea rău de bani, nu-i strângea şi nu-i număra. Ţinea doar socoteala femeilor care treceau prin patul lui şi, ^în special, a celor pe care le „desfeciorea”, socoteala aceasta era sportul lui. În celulă ne încredinţa că arestarea l-a întrerupt la două sute nouăzeci şi ceva, îi era necaz că n-a putut ajunge la trei sute. Cum era timp de război, femeile erau singure, iar el, pe lângă bani şi putere, era înzestrat şi cu o virilitate de Rasputin12, aşa că nu aveam motiv să nu -l credem. Era dispus să ne povestească mereu, cu plăcere, episod după episod, numai că urechile noastre nu erau deschise pentru aceasta. Deşi nu -l păştea nici un pericol de nicăieri, în ultimii ani, înşfăca aceste femei cu febrilitate, le frământa, le strivea, le storcea, apoi le arunca, aşa cum iei de pe platou un rac, îl rozi, îl sugi, apoi întinzi mâna după altul.

Se obişnuise foarte mult cu maleabilitatea materiei, cu goana lui de mistreţ puternic! (în clipele de excitaţie deosebită, se agita prin celulă întocmai ca un mistreţ viguros, care, în avântul său, ar fi în stare să doboare chiar Un stejar!) Se obişnuise să întâlnească printre conducători oameni de teapa lui, cu care putea întotdeauna să pună totul de acord, să pună totul la cale, să muşarnalizeze! Uitase că pe cât de mare este succesul, pe atât de mare este şi invidia. Cum a aflat în cursul anchetei, i se deschisese dosar încă din 1936, când povestise cu nepăsare o anecdotă la beţie. Apoi s-au mai prelins nişte mici denunţuri, nişte depoziţii ale unor agenţi (femeile trebuie duse la restaurant, iar acolo cine nu te vede?!). Şi s-a mai primit un denunţ că în 1941 nu s-a grăbit să plece din Moscova, aşteptându-i pe nemţi (într-adevăr, atunci a întârziat din pricina unei muieri). Z-v era foarte atent ca toate combinaţiile lui economice să fie săvârşite cât mai curat, însă a uitat că mai există şi articolul 58. Şi totuşi această stană de piatră putea încă multă vreme să nu se prăvălească peste el, dar, fiind prea înfumurat, a refuzat să -l ajute pe un procuror cu materiale pentru construcţia vilei. Atunci dosarul lui a înviat, a tresărit şi a pornit să coboare muntele, (încă un exemplu că majoritatea cazurilor juridice au la origine cupiditatea Oamenilor în Albastru.)

Sfera de cunoştinţe a lui Z-v era următoarea: el credea că există limba americană; în celulă, timp de două luni n-a citit nici o cărticică, nici măcar o pagină de la un capăt la celălalt, iar dacă citea vreun paragraf – asta doar ca să-şi distragă atenţia de la gândurile negre legate de anchetă. Din discuţii îţi dădeai limpede seama că în libertate a citit şi mai puţin. Pe Puşkin îl cunoştea doar ca pe eroul unor anecdote scabroase, iar despre Tolstoi nu ştia, pesemne, decât că este deputat în Sovietul Suprem13.

Dar, în schimb, era el devotat sută la sută? Era el acel inginer cu conştiinţă proletară, care fusese modelat în locul lui Palcinski şi von Meck? Să nu vi se pară surprinzător, dar nu era! Într-o zi, discutam amândoi despre mersul războiului, şi eu am zis că încă din prima zi nu m-am îndoit nici o clipă de victoria noastră asupra nemţilor. M-a privit cu asprime, nu i-a venit să creadă: „nu mai spune! A zis el şi s-a luat cu mâinile de cap. Vai, Saşa, Saşa, iar eu am fost sigur că nemţii vor învinge! Asta m-a nenorocit!” Ei, poftim! El făcea parte dintre „organizatorii victoriei”, şi zi de zi a crezut în nemţi şi i-a aşteptat fără întrerupere! Nu pentru că i-ar fi iubit, ci pur şi simplu pentru că el cunoştea prea bine economia noastră (ceea ce eu nu cunoşteam, desigur, şi credeam).

Noi toţi cei din celulă aveam o dispoziţie mizerabilă, dar niciunul nu era atât de descurajat ca Z-v şi nu-şi considera arestarea o tragedie atât de cumplită. Lângă noi şi-a format ideea că nu -l aşteaptă mai mult de zece ani, că în aceşti ani el va fi desigur în lagăr şef de şantier şi nu va şti ce-i suferinţa, cum nici n-a ştiut. Asta însă nu -l consola câtuşi de puţin. Era prea zguduit de năruirea unei vieţi atât de agreabile: căci numai de ea, de această viaţă unică pe pământ, nu de a altcuiva, s-a interesat el toţi cei treizeci şi şase de ani ai lui! Şi de multe ori, stând pe pat, în faţa mesei, sprijinindu-şi capul cu faţa dolofană în palma scurtă şi grasă, cu ochii pierduţi, înceţoşaţi, începea să cânte încetişor, tărăgănat: Uitat şi părăsit, Din anii tinereţii, Orfan pe lume sunt…

Şi niciodată nu putea să continue! Aici izbucnea în hohote de plâns. Toată puterea care deborda din el, dar care nu -l putea ajuta să străpungă ziduri, o transforma în milă faţă de sine.

Şi faţă de soţie. Soţia care de mult nu mai era iubită, acum, o dată la zece zile (mai des nu era permis) îi aducea cu regularitate pachete princiare: pâine din cea mai albă, unt proaspăt, icre roşii, friptură de viţel, batog de nisetru. Ne dădea şi nouă câte o tartinuţă şi tutun să ne răsucim o ţigară, apoi se apleca deasupra bucatelor întinse (care jubilau prin arome şi culori vizavi de cartofii vineţii ai bătrânului ilegalist), şi din nou începea să verse şiroaie de lacrimi cu şi mai mare foc. Îşi reamintea cu voce tare de lacrimile soţiei, ani întregi de lacrimi: ba din pricina biletelor de dragoste găsite în buzunarele pantalonilor; ba pentru nişte chiloţi de damă din buzunarul paltonului, unde fuseseră vârâţi cu grabă în automobil şi apoi uitaţi. Şi când îl apuca această covârşitoare jale de sine, îi cădea armura de energie haină, şi în faţa noastră se afla un om distrus şi în mod evident bun. Eram uluit cum de putea boci într-un asemenea hal. Estonianul Arnold Susi, colegul nostru de celulă cu fire de păr cărunt, mi-a explicat: „Cruzimea se aşază întotdeauna peste un aşternut de sentimentalism. Aceasta e legea complinirii. La nemţi, de pildă, asemenea îmbinare constituie o însuşire naţională.”

Fastenko, dimpotrivă, era omul cel mai sprinten din celulă, deşi ca vârstă era singurul care nu mai putea spera să supravieţuiască şi să se întoarcă în libertate. Cuprinzându-mă pe după umeri, îmi spunea: De ce să stai scut adevărului?

Mai bine pentru el să stai la-nchisoare!

Sau mă învăţa cântecul lui de ocnaş: Dacă va trebui să mor în temniţa rece, -

Lupta mea va fi preluată De generaţiile ce vor rămâne!