Alexandr Soljenitin

Somnul este singurul leac împotriva foamei şi împotriva tristeţii: organismul nu arde, iar creierul nu mai prefiră iarăşi şi iarăşi greşelile săvârşite.

Curând va fi adusă şi cina: încă un polonic de casă subţire. Viaţa dă zor să-şi etaleze toate darurile în faţa ta. De acum, timp de cinci-şase ore până la stingere n-o să mai pui nimic în gură, dar asta nu te mai înspăimântă, pentru că seara te obişnuieşti mai uşor să nu-ţi fie foame. Este un lucru de mult cunoscut şi în medicina militară, în regimentele de rezervă seara, nu se dă mâncare.

Iată că vine şi clipa pentru a-ţi face nevoile de seară, pe care, fără îndoială, ai aşteptat-o cu febrilitate toată ziua. Ce simplă, ce uşoară devine dintr-o dată lumea întreagă! Şi dintr-o dată toate marile probleme se simplifică! Ai simţit şi tu, nu-i aşa?

Ah, acele seri imponderabile de la Lubianka! (De fapt, imponderabile numai dacă nu aştepţi un interogatoriu de noapte.) Trupul tău uşor a fost îndestulat cu casă doar atât cât sufletul să nu-i simtă greutatea. Câte gânduri îţi trec libere, nestingherite prin minte! Parcă ne-am fi aflat pe înălţimile. Sinaiului, şi acolo, ţâşnin dintr-o vâlvătaie, ni se arată adevărul. Oare nu la aşa ceva visa şi Puşkin: Vreau să trăiesc, să pot să cuget şi să sufăr!

Iată că noi suferim şi cugetăm deopotrivă, şi nimic altceva nu există în viaţa noastră. Şi cât de uşor a fost să atingi acest ideal…

Şi seara, fireşte, ne antrenăm în discuţii aprinse, renunţând la partida de şah cu Susi şi la cărţi. Bineînţeles, cele mai incendiare erau controversele mele cu Evtuhovici, pentru că problemele abordate erau toate explozive, ca, de pildă, cea privind sfârşitul războiului, între timp, gardianul, fără să scoată o vorbă, fără vreo expresie pe faţă, a intrat în celulă şi a coborât la fereastră storul albastru de camuflaj. Acum, acolo, dincolo de storuri, Moscova, peste care s-a lăsat vălul înserării, începe slobozirea salvelor de salut. Aşa cum nu vedeam cerul luminat de aurorele focurilor de artificii, tot astfel nu vedem nici harta Europei, dar încercăm să ne-o imaginăm cu de-amănuntul şi să ghicim ce oraşe au mai fost cucerite. Peiuri, aceste salve de salut şi focuri de artificii îl scoteau cel mai mult din sărite. Chemând destinul să-i îndrepte greşelile făcute, el ne încredinţează că războiul nu se va sfârşi câtuşi de puţin, că acum Armata Roşie şi anglo-americană se vor năpusti una asupra celeilalte, şi de-abia atunci va începe adevăratul război. Celula primeşte această prezicere cu cel mai viu interes. Şi cum se va sfârşi? Cu înfrângerea uşoară a Armatei Roşii – ne asigurăiuri (şi, deci, cu eliberarea noastră? Ori cu executarea noastră?). Aici mă încăpăţânez eu, şi discuţia devine tot mai înverşunată! Argumentele lui: armata noastră este istovită, vlăguită, prost echipată şi, lucrul cel mai important, împotriva aliaţilor ea nu va mai lupta cu aceeaşi tărie. Aducând exemplul unităţilor pe care le cunoşteam, eu susţin că armata nu este istovită, ci a căpătat experienţă, acum este puternică şi plină de ură, şi în acest caz îi va căsăpi pe aliaţi şi mai abitir decât pe nemţi.

— Niciodată! Strigăiuri (dar în şoaptă).

— Dar Ardenii? Strig eu (în şoaptă). Intervine Fastenko şi ne ia în râs, zicând că niciunul dintre noi nu înţelege Occidentul, că acum absolut nimeni nu poate sili trupele aliate să lupte împotriva noastră.

Totuşi, seara, nu prea avem chef de discuţii, mai degrabă am asculta o istorioară interesantă şi chiar, liniştitoare, şi conversaţia să fie paşnică.

Una dintre conversaţiile cele mai îndrăgite era aceea despre tradiţiile închisorilor, despre cum era odinioară la închisoare*. Noi îl avem pe Fastenko şi, astfel, ascultăm aceste povestiri din sursă directă. Cel mai mult ne emoţiona faptul că, înainte, a 11 deţinut politic nu era considerat o ruşine, ci, dimpotrivă, un motiv de mândrie, că rudele lor adevărate nu îi renegau, iar fete necunoscute se dădeau drept logodnice numai pentru ca să îi viziteze la închisoare. Ori vechea tradiţie, universală, a pachetelor trimise deţinuţilor de sărbători? Nimeni în Rusia nu se aşeza la masă după postul marilor sărbători, până nu ducea un pachet deţinuţilor anonimi la cazanul comun al închisorii. La Crăciun duceau jambon de porc, prăjituri, plăcinte, cozonaci. Chiar şi câte o bătrână săracă aducea de Paşti zece ouă roşii şi îşi simţea inima uşurată. Dar unde a dispărut această bunătate rusească? Ea a fost înlocuită de conştiinţă! Cât de cumplit a fost speriat poporul nostru şi dezvăţat de a purta de grijă celor aflaţi în suferinţă! Astăzi acest lucru ar părea o absurditate. Astăzi, dacă ai propune, în indiferent ce instituţie, să se organizezre în preajma unei sărbători o colectă în beneficiul deţinuţilor din închisoarea locală, acest lucru ar fi considerat de către apărătorii ordinii drept o revoltă antisovietică! Ca să vedeţi cât de cruzi am putut să devenim.

Dar ce reprezentau aceste daruri sărbătoreşti pentru deţinuţi? Oare numai o mâncare gustoasă? Ele zămisleau sentimentul cald că acolo, în libertate, oamenii se gândesc la tine, îţi poartă de grijă.

Fastenko ne povesteşte că şi în perioada sovietică a existat o Cruce Roşie politică. Aici nu pot spune că nu îl credem, dar, nu ştiu cum, no este imposibil să ne închipuim aşa ceva. Ne spune că E. P. Peşkova, folosindu-se de inviolabilitatea personală, mergea în străinătate, acolo strângea bani (la noi nu prea eşti liber să strângi), iar pe urmă, aici, se cumpărau alimente pentru deţinuţii politici care nu aveau rude. Pentru toţi politicii? Şi iată, aici, ni se lămureşte: nu, nu pentru toţi. Pentru kaeri (KR), adică pentru contrarevoluţionari, nu (deci pentru cei încadraţi la articolul Cincizeci şi Opt), ci doar pentru membrii fostelor partide socialiste. A-a-a, păi spuneţi aşa!… Da, şi de altfel, pe urmă, însăşi această Cruce Roşie, toată conducerea ei, cu excepţia E. P. Peşkova, a fost întemniţată…

Alt subiect plăcut pentru conversaţiile de seară, când nu aşteptai să fii chemat la interogatoriu, era eliberarea. Da, cică există asemenea cazuri uluitoare când careva este eliberat. De pildă, pe Z-v I-au luat din celula noastră „cu lucruri cu tot” – poate l-au eliberat? Căci ancheta nu putea să se sfârşească atât de repede. (Peste zece zile s-a întors – fusese dus la Lefortovo. Acolo, probabil, a semnat repede tot ce i s-a cerut, şi l-au adus din nou la noi.) Dacă te eliberează.

— Ascultă-mă, doar ai fost închis pentru un fleac, tu însuţi ai spus – făgăduieşte-mi că te duci la soţia mea şi ca semn de confirmare să-mi pună în pachet, să zicem, două mere…

— Mere, acum, nu se

*în zorul revoluţiei clin februarie, ziaristul radical Er. Peciorski („Rannce utro” –. Zorile”. 7 martie 1917) se lăuda că. Aflându-se la Secţia politiei secrete din Moscova, urmărea zi de zi din celulă prin vizor toată viaţa din secţie. El este cel care ne speria cu grozăviile poliţiei secrete şi, luaţi aminte, vizorul nu era prevăzut pe dinafară cu un căpăcel.

Găsesc pe nicăieri.

— Atunci trei covrigi.

— S-ar putea întâmpla ca în Moscova să nu se găsească nici covrigi.

— Bine, bine, atunci patru cartofi. (Aşa se învoiesc şi pe urmă, într-adevăr, N este luat cu lucruri cu tot, iar M primeşte în pachet cei patru cartofi. Este extraordinar, este uluitor! L-au eliberat, şi cazul lui a fost mult mai grav decât al meu! Atunci, poate că şi pe mine, în curând… Dar poate cel de-al cincilea cartof a căzut în sacoşa soţiei lui M, iar N se află în cala vaporului în drum spre Kolâma.)

Uite aşa ne luăm cu vorba despre câte-n lună şi-n stele, ne aducem aminte despre întâmplări nostime. Şi eşti voios, şi te simţi bine printre aceşti oameni interesanţi, care au avut o altă viaţă şi o altă experienţă decât ale tale. Între timp a trecut şi inspecţia silenţioasă de seară, au luat şi ochelarii, şi, iată, becul a clipit de trei ori. Asta înseamnă că peste cinci minute sună stingerea!

Iute, iute! Punem mâna pe pături. La fel cum pe front nu ştii dacă lângă tine, acum, peste un minut, nu se va prăvăli o ploaie de obuze, tot astfel nici aici nu ştim ce ne va aduce noaptea fatală cu interogatoriile ei. Ne culcăm, scoatem o mână peste pătură, ne străduim să alungăm din minte vântul gândurilor. Să dormim!

Într-o asemenea clipă, odată, într-o seară de aprilie, la scurtă vreme după ce ne luaserăm bun rămas de la Evtuhovici, a răsunat cheia în broasca de la celula noastră. Am fost cuprinşi de fiori: pe cine? Numaidecât se va auzi şuierătura gardianului: „Cel cu Şi!” „Cel cu Zî!” Dar gardianul n-a şuierat Lângă uşă se afla un novice: slăbuţ, tânăr, îmbrăcat într-un costum albastru simplu şi, pe cap, cu o şapcă albastră. Nu avea nimic în mână, nici un fel de lucruri. Privea în jur dezorientat.

— Ce număr are celula asta? A întrebat el neliniştit

— Cincizeci şi trei. A tresărit

— Din lumea oamenilor liberi? L-am întrebat noi.

— Nu-u-u… A clătinat ci din cap cu o expresie de suferinţă.

— Când ai fost arestat?

— Ieri dimineaţă.

Am izbucnit cu toţii în râs. Avea o faţă cam prostuţă, blândă, sprâncenele aproape albe.

— Pentru ce?; (Aceasta nu-i o întrebare cinstită, nu poţi să aştepţi un răspuns.)

— Păi, nu ştiu… Ia, nişte fleacuri acolo…

Aşa răspund toţi. Toţi sunt arestaţi pentru fleacuri. Fiecare inculpat socoteşte că, mai cu seamă, cazul său este un fleac.

— Ei, totuşi?

— Păi… Am scris o proclamaţie. Către poporul rus.

— Ce-e-e? (Astfel de „fleacuri” nu mai întâlniserăm! >

— O să mă împuşte? A întrebat el şi faţa i s-a alungit. Trăgea întruna de cozorocul şepcii pe care nu şi-o scosese de pe cap.

— Nu, vezi-ţi de treabă, l-am liniştit noi. Acum nu mai împuşcă pe nimeni. O să primeşti zece ani ca popa.

— Dumneata eşti muncitor? Funcţionar? A întrebat social-democratul, fidel principiului de clasă.

— Muncitor.

Fastenko a întins mâna şi a exclamat triumfător către mine:

— Iată, A. L, ia aminte la starea de spirit a clasei muncitoare!

Şi s-a întors să se culce, socotind că mai departe nu mai are unde merge şi nu mai are ce asculta. Dar s-a înşelat.

— Cum aşa? O proclamaţie nitam-nisam? În numele cui?

— Al meu propriu.

— Dar cine eşti dumneata? Novicele a zâmbit cu un aer vinovat:

— Împăratul, împăratul Mihail.

F Parcă ne-ar fi străpuns un fulger. Ne-am ridicat în capul oaselor şi ne-am uitat unul la altul. Nu, faţa lui sfioasă, de om simplu, nu semăna câtuşi de puţin cu faţa lui Mihail Romanov. Apoi, chiar şi vârsta…

— Mâine, mâine, acum să dormim! A spus Susi cu asprime.

Am adormit presimţind cu plăcere că, mâine, cele două ore până la raţia de pânie nu vor fi plictisitoare.

I-au adus şi împăratului patul şi aşternutul, şi s-a culcat liniştit lângă hârdău.

* în anul o mie nouă sute şaisprezece, în casa mecanicului de locomotivă Belov din Moscova a intrat un moşneag necunoscut, trupeş, cu barba bălaie, şi i-a spus evlavioasei neveste a acestuia: „Pelagheia! Tu ai un fecior de un an. Ai grijă de el, pentru Domnie! Când va bate ceasul, am să vin din nou”. Şi a plecat.

Pelagheia nu ştia cine era acest moşneag, însă el a grăit atât de clar şi ameninţător, încât vorbele lui au subjugat inima ei de mamă. Şi l-a îngrijit pe acest copil ca pe ochii din cap. Viktor a crescut cuminte, ascultător şi evlavios, deseori i se năzăreau vedenii cu îngeri şi cu Maica Domnului. Pe urmă mai rar. Moşneagul nu s-a mai arătat Viktor a învăţat meseria de şofer, în 1936 a fost luat la armată şi dus în Birobidjan într-o companie de motorizate. El nu se purta deloc cu dezinvoltură, dar poate tocmai prin această fire blândă şi liniştită, neobişnuită la un şofer, a fermecat o fată dintre angajaţii civili, barând astfel calea comandantului său de pluton care încerca şi el s-o cucerească, în acest timp, mareşalul Bliicher2” venise să asiste la manevrele lor, şi, cum şoferul lui personal s-a îmbolnăvit grav, a ordonat comandantului companiei să-i trimită pe cel mai bun şofer. Comandantul de companie l-a chemat pe comandantul de pluton, iar acesta a avut ideea să-i arunce mareşalului pe rivalul său Belov. (în armată se întâmplă adesea astfel: nii^-l promovezi pe cel care merită, ci pe acela de care vrei să te descotoroseşti.) în plus, Belov era băiat muncitor, nu se dădea în vânt după băutură, astfel încât n-o să le facă neplăceri.

Belov i-a plăcut lui Bllicher şi a rămas la el. Curând, sub un motiv plauzibil, Bliicher a fost chemat la Moscova (astfel, înainte de arestare, mareşalul a fost rupt de Extremul Orient, care îi era supus). Şi-a luat cu el şi şoferul. Pierzându-şi protectorul, Belov a nimerit la garajul Kremlinului şi a început să-i care când pe Mihailov27 (LKSM), când pe Lozovski28, apoi încă pe cineva şi, în sfârşit pe Hruşciov29. Aici, Belov a putut contempla din plin (ne-a povestit şi nouă multă vreme) ospeţele, moravurile, precauţiile din acest mediu. Ca reprezentant al proletariatului de rând din Moscova, a asistat atunci şi la procesul lui Buharin ce se desfăşura la Casa Sindicatelor. Dintre toţi stăpânii lui, numai despre Hruşciov vorbea cu căldură: numai în casa lui, şoferul era aşezat la masă cu întreaga familie, şi nu separat, la bucătărie; doar aici se mai păstra în acei ani simplitatea muncitorească. Mereu voiosul Hruşciov s-a legat şi el de Viktor Alexeevici şi, plecând în 1938 în Ucraina, a insistat foarte mult să meargă cu el. „N-aş fi plecat niciodată de la Hruşciov”, zicea Viktor Alexeevici. Însă ceva îl reţinea la Moscova în anul 1941, cu puţin înainte de începutul războiului, a avut o întrerupere în serviciu, n-a mai lucrat la garajul guvernului, şi astfel, fără nici o protecţie, a fost numaidecât mobilizat de comisariatul militar. Totuşi, datorită sănătăţii sale şubrede, nu l-au trimis pe front, ci într-un batalion de muncă: mai întâi l-au dus pe jos până la Inza3(% iar acolo l-au pus să sape tranşee şi să construiască drumuri. După viaţa îndestulată şi lipsită de griji din ultimii ani, acum nu-i venea deloc uşor, primise o lovitură dureroasă. A sorbit până la fund cupa mizeriei şi a necazurilor şi a văzut în jurul său că poporul nu numai că nu trăia mai bine la începutul războiului, ci, dimpotrivă, sărăcise cu totul. Scăpând cu greu, eliberat pe caz de boală, Belov s-a întors la Moscova şi aici chipurile se aranjase din nou: a fost şoferul lui Şcerbakov*. Apoi a condus maşina lui Sedin, comisarul poporului pentru industria petrolului. Sedin însă a delapidat (în total 35 de milioane), a fost înlăturat fără prea mult zgomot, iar Belov, nu se ştie de ce, şi-a pierdut din nou serviciul pe lângă conducători. Şi s-a angajat şofer la o autobază, făcând în orele libere curse până la Krasnaia Pahra3’.

Gândurile lui însă erau în altă parte, în 1943 se afla la mama lui. Aceasta spăla rufe şi a ieşit cu căldările la pompa de apă. În vremea asta uşa s-a deschis şi în casă a intrat un moşneag necunoscut trupeş, cu barba colilie. S-a închinat la icoană, l-a privit sever pe Belov şi a grăit: „Bună ziua, Mihail! Dumnezeu să te binecuvânteze!” „Pe mine mă cheamă Viktor”, a răspuns Belov. „Dar vei fi Mihail, împăratul Sfintei Ruşii!” a continuat moşneagul. Atunci a intrat mama lui Belov şi, de spaimă, a căzut, vărsând căldările: era acelaşi moşneag, care venise cu douăzeci şi şapte de ani în urmă. Încărunţise, dar era el. „Dumnnezeu să te mântuie, Pelagheia, că ţi-ai ocrotit feciorul”, a grăit moşneagul. Şi s-a reatras cu viitorul împărat, precum un patriarh care îl

*Povestea că obezul Şcerbakov, când venea la Informbiuro (Biroul de informaţii) nu suporta să vadă oamelu, şi din încăperile pe unde trebuia să treacă dispărea tot personalul. Gâfâind din cauza grăsimii, se apleca şi îndoia colţul covorului. Şi era vai de întregul Informbiuro dacă descoperea vreun fir de praf.

Aşază pe tron. I-a destăinuit tânărului năucit că în anul 1953 se va schimba regimul (iată de ce numărul 53 al celulei l-a uluit într-atât!), şi el va fi împăratul a toată Rusia”, iar pentru asta, în anul 1948, trebuie să înceapă să strângă forţe, dar ce să facă mai departe, cum să strângă acele forţe, bătrânul nu l-a mai învăţat, a plecat. Iar Viktor Alexeevici nu s-a încumetat să -l întrebe.

De acum înainte, liniştea şi simplitatea vieţii erau pierdute! Altcineva poate că ar fi dat înapoi de la un asfel de proiect covârşitor. Dar Viktor tocmai se frecase de vârfurile cele mai înalte, îi văzuse pe toţi aceşti Mihailovi, Şcerbakovi, Sedini, a auzit şi de la alţi şoferi şi a înţeles că aici nu este nevoie de nimic excepţional, ba chiar dimpotrivă.

Noul ţar de curând încoronat, blând, conştiincios, sensibil precum Fiodor loannovici32, ultimul dintre Rlurikovici, a simţit cum îl apasă povara grea a căciulii Monomahului33. Sărăcia şi nenorocirile din jur, pentru care până aici nu era răspunzător, acum se aşezaseră pe umerii lui, şi el era vinovat că ele tot mai continuă. I s-a părut ciudat să aştepte până în anul 1948, şi în toamna lui 1943 a scris primul său manifest adresat poporului rus şi l-a citit în faţa a patru lucrători de la garajul comisariatului poporului pentru industria petrolului…

De dimineaţă ne-am aşezat în jurul lui Viktor Alexeevici, şi el ne-a povestit blajin toate acestea. Noi încă nu ne dădeam seama că el era credul ca un copil, eram captivaţi de povestirea lui neobişnuită şi – a fost vina noastră!

— N-am avut timp să -l avertizăm cu privire la „cloşcă”. Nouă nici prin cap nu ne trecea că din cele povestite aici cu atâta naivitate anchetatorul nu cunoştea decât o parte!… Când povestirea a luat sfârşit, Kramarenko s-a cerut să meargă ori „la şeful închisorii după tutun”, ori la doctor, însă, oricum, curând a fost chemat. Acolo i-a înfundat pe cei patru lucrători de la comisariatul poporului pentru industria petrolului, de care n-ar fi aflat cineva vreodată… (A doua zi, întorcându-se de la interogatoriu, Belov se mira de unde a aflat anchetatroul de ei. În acea clipă ne-am dat seama…) „Petroliştii” au citit manifestul, l-au aprobat şi niciunul nu l-a denunţat pe împărat! Însă el însuşi a simţit că este prea devreme, prea devreme! Şi a ars manifestul.

A trecut un an. Viktor Alexeevici lucra ca mecanic la o autobază, în toamna lui 1944 a scris din nou un manifest şi l-a dat la zece oameni – şoferi, lăcătuşi – să -l citească. Toţi l-au aprobat. Şi niciunul nu I-a trădat! (Din zece oameni – niciunul, în anii când delaţiunea era în floare, acesta este un fenomen rar! Fastenko nu s-a înşelat când s-a referit la „starea de spirit a clasei muncitoare”). Este drept că împăratul, cu acest prilej, recurgea la şiretlicuri nevinovate: lăsa să se înţeleagă că are un susţinător puternic în guvern; le-a făgăduit adepţilor săi deplasări în interes de serviciu pentru unirea forţelor monarhiste din provincie.

Au trecut câteva luni. Împăratul s-a destăinuit încă la două fete de la garaj. De data aceasta nu a existat o lovitură greşită: fetele s-au dovedit la un înalt

*Cu excepţia unei erori neînsemnate, că a confundat şoferul cu un călător, bătrânul profet nu s-a înşelat aproape deloc!

Nivel ideologic! Numaidecât, inima lui Viktor a fost străpunsă de un fior, presimţind o nenorocire, în duminica de după Blagoveştenie se plimba prin pia {a, având manifestul asupra lui. S-a întâlnit cu un muncitor bătrân, unul din adepţii lui, care i-a spus: „Viktor! Ai face bine să arzi deocamdată hârtia aia, ce zici?” Şi Viktor a simţit cu toată acuitatea: da, a scris manifestul prea devreme! Trebuie să -l ardă! „Mă duc să-l ard fără întârziere, aşa este!” Şi a pornit spre casă ca să -l ardă. Însă doi tineri prezentabili l-au strigat chiar acolo, în piaţă: „Viktor Alexeevici! Veniţi cu noi!” L-au urcat într-un automobil şi l-au dus la Lubianka. Aici toţi erau atât de grăbiţi şi agitaţi, încât au uitat să -l percheziţioneze după ritualul obişnuit, şi a existat un moment când împăratul era gata să disturgă manifestul la toaletă. Dar s-a gândit că îl vor strânge şi mai tare uşa: unde este, unde este? Şi numaidecât l-au urcat în lift şi l-au dus la un general şi la un colonel, şi generalul i-a smuls cu mâna lui manifestul din buzunarul umflat.

Nu a fost însă nevoie decât de un interogatoriu pentru ca Marea Lubianka să răsfule uşurată: toate acestea nu prezentau nici un pericol. S-au operat zece arestări la garajul autobazei. Apoi patru la garajul comisariatului poporului pentru industria petrolului. Ancheta a fost încredinţată acum unui locotenent colonel, care se prăpădea de râs, analizând proclamaţia:

— Majestatea voastră, ia uitaţi-vă ce scrieţi aici: „Ministrului meu de la agricultură o să-i dau indicaţii să desfiinţeze colhozurile chiar din cea dintâi primăvară”. Dar cum o să împartă inventarul? Aici nu este prevăzut. Pe urmă scrieţi: „Voi dezvolta construcţiile de locuinţe şi voi instala pe fiecare în apropierea locului de muncă… Voi mări salariile muncitorilor.” Din ce fonduri, majestatea voastră? Va trebui să tipăriţi bani, nu-i aşa? Fiindcă desfiinţaţi împrumuturile!… Apoi iată: „Voi şterge Kremlinul de pe faţa pă-mântului”. Atunci unde veţi instala guvernul propriu? De pildă, v-ar conveni clădirea Marii Lubianka? Nu vreţi să mergeţi s-o vizitaţi…?

Veneau să rida de împăratul a toată Rusia şi anchetatorii tineri. Ei nu vedeau aici decât un prilej de râs.

Nici noi, cei din celulă, nu ne puteam reţine întotdeauna zâmbetul. „Sper cq nu ne veţi uita în 53?” spunea Z-v şi ne făcea cu ochiul.

Toţi râdeau de el…

Viktor Alexeevici, omul cu sprâncene albe, faţă naivă şi mâini bătătorite, primind cartofi fierţi de la nefericita lui mamă Pelagheia, ne poftea pe toţi să mâncăm: „Ospătaţi-vă, ospătaţi-vă, tovarăşi…”

Zâmbea cu sfială, înţelegea perfect că este demodat şi ridicol să fii împăratul a toată Rusia. Dar ce să-i faci, dacă opţiunea lui Dumnezeu s-a oprit asupra lui?!

Curând a fost luat din celula noastră”.

*Când, în 1962, am făcut cunoştinţă cu Hruşciov. Îmi sta pe limbă să-i spun: „Nikita Sergheevici! Ştiţi că avem o cunoştinţă comună?” ’ însă i-am spus o altă frază, mult mai importantă, din partea foştilor deţinuţi.

* în ajun de 1 mai au dat jos de la fereastră perdeaua de camuflaj. Războiul se apropia în mod vizibil de sfârşit.

În acea seară, la Lubianka, domnea o linişte neobişnuită, era aproape a doua zi de Paşti, sărbătorile se suprapuneau. Toţi anchetatorii petreceau în Moscova, nimeni nu era dus la interogatoriu. Şi în această linişte s-a auzit cum cineva a început nu se ştie de ce să protesteze. A fost scos din celulă şi dus într-o boxă (după auz, cunoşteam dispoziţia tuturor uşilor) unde l-au bătut îndelung în faţa uşii deschise, în liniştea care se lăsase se auzea clar fiecare buşitură în ceva moale şi într-o gură care se îneca în hohote de plâns.

Pe doi mai, în Moscova s-au tras treizeci de salve deîun. Asta însemna că mai căzuse o capitală europeană. Mai rămăseseră necueerite două – Praga şi Berlin. Trebuia să ghicim una din două.

Pe nouă mai, o dată cu prânzul, ne-au adus şi cina, cum la Lubianka se obişnuia numai de l mai şi de 7 noiembrie.

Numai după asta ne-am dat seama că războiul a luat sfârşit.

Seara au mai tras o serie de treizeci de salve. Nu mai rămăsese nici o capitală necucerită. Şi tot în aceeaşi seară s-a mai tras încă o serie, mi se pare că au fost patruzeci de salve de artilerie, era, cu adevărat, sfârşitul sfârşiturilor.

Pe deasupra botniţei de la fereastra noastră şi de la alte celule din Lubianka, de la toate ferestrele închisorilor din Moscova, contemplam şi noi, foştii prizonieri şi foştii combatanţi, cerul Moscovei zugrăvit de focurile de artificii şi împânzit de raze.

Boris Gammerov, un tânăr soldat dintr-o baterie de tunuri antitanc, demobilizat pe caz de invaliditate (o leziune incurabilă la plămân), arestat cu un grup de studenţi, se afla în seara aceea într-o celulă foarte aglomerată de la Butârki, unde jumătate dintre deţinuţi erau prizonieri şi combatanţi de pe front. Aceste ultime salve de salut le-a evocat, zgârcit, într-o strofă de opt versuri, care mai de care mai banale: cum s-au culcat pe priclurile de lemn, acoperindu-se cu mantalele; cum s-au trezit de zgomot; şi-au ridicat capetele, mijindu-şi ochii spre botniţă: a, salve şi focuri de artificii; s-au culcat la loc.

„Şi iar s-au învelit cu mantalele”.