Alexandr Soljenitin

Socotită pedeapsă, ea este doar simpla distrugere fizică a duşmanului clasei muncitoare „şi” poate fi aplicată în scopul intimidării (tortura) unor astfel de criminali „(p.40).” Pedeapsa nu este osânda pentru „culpă”, nu constituie ispăşirea culpei. „Tribunalul” face lumină în privinţa persoanei criminalului atât. Cât este cu putinţă pe baza felului de viaţă al acestuia şi tre-cutului „(p.44) în tribunalele militare revoluţionare,” sensul dreptului de apel, instituit de burghezie, îşi pierde valabilitatea… În orânduirea sovietică nimeni nu arc nevoie de această birocraţie „(p.46).” Este absolut nepermis să se instaureze practica apelului „,” nu se recunoaşte dreptul de a depune cerere de recurs „(p, 49).” Sentinţa trebuie pusă în aplicare aproape imediat, pentru ca efectul represiunii să fie cât mai puternic „(p.50),” este indispensabil să li se ia criminalilor orice speranţă de anulare ori schimbare a sentinţei Tribunalului Militar Revoluţionar „(p.50).” Tribunalul Militar Revoluţionar este organul necesar şi devotat al Dictaturii Proletariatului, care trebuie să conducă clasa muncitoare, prin distrugerile de neînchipuit, prin oceane de sânge şi lacrimi… În lumea muncii libere, a fericirii muncitorilor şi a frumuseţii” (p.59).

Am putea să mai cităm multă vreme, dar este de ajuns! Să lăsăm privirea să scormonească în acel trecut şi să alunce pe harta, cuprinsă atunci de flăcări, a ţării, să ne închipuim acele localităţi umane reale, care nu au fost pomenite în broşura tribunalelor. Fiecare cucerire de oraş în timpul războiului civil era marcată nu doar de fumul carabinelor din curtea CEKA, ci şi prin şedinţele interminabile ale tribunalului. Şi ca să primeşti acel glonţ, nu era neapărat nevoie să fii ofiţer alb, senator, moşier, călugăr, cadet ori eser. Pentru o condamnare la moarte prin împuşcare erau prea de ajuns doar nişte mâini albe şi moi, fără bătături. Este însă uşor de ghicit că în Ijevsk sau Votkinsk, laroslavl sau Murom, Kozlov sau Tambov revoltele nu au costat mai ieftin nici mâinile noduroase şi cu bătături. Ceea ce ne va mira cel mai mult în acele rulouri – ale represiunii extrajudiciare şi al celei judiciare -dacă ele vor cădea vreodată dinaintea noastră, va fi numărul ţăranilor simpli. Pentru că nemumărate au fost tulburările şi răscoalele ţărăneşti, începând din anul 1918 până în anul 1921, deşi ele n-au împodobit, ca ilustraţii color, Istoria războiului civil, nimeni nu a fotografiat şi nu a filmat aceste mulţimi agitate, care au pornit cu pari, furci şi topoare împotriva mitralierelor, care, pe urmă, cu mâinile legate – zece pentru unul!

— Au fost aliniaţi în şiruri pentru a fi împuşcaţi. Răscoala din Sapojok o ţin minte doar locuitorii din Sapojok, cea din Pitclino – doar cei din Pitelino. Din aceeaşi lucrare a lui Laţis, tot pentru un an şi jumătate în cele douăzeci de gubernii, aflăm şi numărul răcoalelor înăbuşite – 344*. Încă din 1918 răscoalele ţărăneşti au fost calificate „chiabureşti”, căci doar nu puteau ţăranii să se răscoale împotriva puterii muncitorilor şi ţăranilor! Dar cum se explică faptul că de fiecare dată nu se răsculau trei case din sat, ci satul întreg? De ce mulţimea săracilor, cu furcile şi topoarele lor, nu-i ucideau pe „chiaburii” răsculaţi, ci mergeau alături de ci împotriva mitralierelor? Laţis: chiaburul, „cu promisiuni, calom-

*M. I. Laţis, Op. Cât., p.75.

nii şi ameninţări, îi silea pe ceilalţi ţărani să participe la aceste răscoale”* Dar ce era mai promiţător decât lozincile comitetelor săracilor?! Ce era mai ameninţător decât mitralierele celor de la CEON?!

Şi câţi oameni nevinovaţi au fost atraşi între acele pietre de moară, victime absolut întâmplătoare, a căror exterminare constituie jumătatea inevitabilă a oricărei revoluţii înarmate?

Iată, de pildă, cazul unui adept al lui Tolstoi, I. E-v, din 1919, povestit de el însuşi în zilele noastre.

Când a fost declarată mobilizarea generală obligatorie în Armata Roşie (la un an după: „Jos războiul! Baionetele în pământ! Să mergem acasă!”), doar în gubernia Riazan, până în septembrie 1919, „au fost prinşi şi trimişi pe front 54697 dezertori” * (şi câţi au mai fi fost împuşcaţi pe loc drept exemplu!). E-v nu dezertase, ci refuzase deschis să facă serviciul militar din considerente religioase. A fost mobilizat forţat, dar la cazarmă nu pune mâna pe armă, nu merge la instrucţie. Indignat, comisarul unităţii îl predă la CEKA cu specificarea: „Nu recunoaşte puterea sovietică”. Interogatoriul. La masă şed trei, în faţa fiecăruia se află câte un revolver tip Nagan. „Am mai văzut noi asemenea eroi, îndată o să cazi în genunchi! Dacă nu accepţi să lupţi, te împuşcă, pe loc!” Dar E-v este ferm: el nu poate să lupte, el este adeptul creştinismului liber. Cazul lui este transmis la tribunalul revoluţionar orăşenesc din Riazan.

Şedinţă deschisă, în sală – vreo sută de oameni. Un avocat bătrânel amabil. Acuzatorul Nikolski (cuvâatul procuror a fost interzis până în 1922), om cult, el de asemenea jurist cu experienţă. Unul dintre asesori încearcă să se edifice cu privire la concepţiile inculpatului („Cum poţi dumneata, reprezentant al poporului muncitor, să împărtăşeşti vederile unui aristocrat -contele Tolstoi?”), preşedintele tribunalului îi întrerupe şi nu-i lasă să se lămurească. Se ceartă.

Asesorul: Dumneata nu vrei să ucizi oameni şi îi convingi şi pe alţii să facă la fel. Dar albii au început războiul, iar dumneata ne împiedici să ne apărăm. Uite, o să te trimitem la Kolceak să propovăduieşti acolo nonviolenţa ta!

E-v: Unde mă trimiteţi, acolo mă duc.

Acuzatorul: Tribunalul nu trebuie să se ocupe de toate infracţiunile de drept comun, ci doar cu cele contrarevoluţionare. Date fiind elementele constitutive ale delictului cer să se transfere acest caz judecătoriei populare.

Preşedintele: Ha! Infracţiune! Ia te uită unde era apărătorul legilor! Noi nu ne călăuzim după legi, ci după conştiinţa noastră revoluţionară!

Acuzatorul: Insist să se treacă cererea mea în procesul verbal.

Apărătorul: Sunt de acord cu acuzatorul. Cazul trebuie audiat de un tribunal obişnuit.

Preşedintele: Pe neghiobul ăsta bătrân de unde l-aţi mai luat?

Apărătorul: De patruzeci de ani lucrez ca avocat, dar nimeni nu mi-a adus o astfel de insultă. Vă rog să treceţi în procesul verbal.

*Ibidem, p.70

* M. I. Laţis. Ibidem, p 74.

Preşedintele (râzând în hohote): Trecem, trecem!

În sală răsună râsete. Curtea se retrage pentru deliberare. Din camera de delibarare se aud strigăte de ceartă. S-au întors cu verdictul: nioarţe prin împuşcare!

În sală zgomot şi vociferări de indignare.

Acuzatorul: Protestez împotriva sentinţei şi mă voi plânge la comisariatul justiţiei!

Apărătorul: Sunt de acord cu acuzatorul!

Preşedintele: Evacuaţi sala!

Conducându -l pe E-v la închisoare, soldaţii din escortă i-au zis: „Ehei, frăţioare, ce bine-ar fi dacă toţi ar fi ca tine! N-ar mai fi nici un război, n-ar mai fi nici albi, nici roşii!” Când au ajuns la cazarmă, au convocat o adunare a ostaşilor din Armata Roşie. Adunarea a condamnat sentinţa. Au scris un protest şi l-au expediat la Moscova.

Treizeci şi şapte de zile a petrecut E-v aşteptând în fiece zi moartea, urmărind cu ochii lui, de la fereastră, execuţiile din curtea închisorii, în sfârşit, a sosit ordinul de comutare: cinsprezece ani de izolare cu regim sever.

Un exemplu instructiv. Legalitatea revoluţionară, în parte a învins, dar câte eforturi a trebuit să facă preşedintele tribunalului! Câtă dezordine, câtă indisciplină, câtă lipsă de conştiinţă! Acuzarea făcând cauză comună cu apărarea, soldaţii din escortă care se vâră unde nu le fierbe oala şi trimit o rezoluţie de protest. Ah, nu le este deloc uşor Dictaturii Proletariatului şi instanţelor justiţiei noi! Eireşte, nu la toate procesele întâlneşti alata dezordine, dar nici cele ca acesta nu sunt puţine! Câţi ani vor trebui să mai treacă până ce va apărea, se va contura şi consolida linia necesară, până ce apărarea va face cauză comună cu procurorul şi cu tribunalul, iar cu ei va face cauză comună însuşi inculpatul şi toate rezoluţiile maselor!

Este sarcina nobilă a istoricului să studieze acest drum întins pe parcursul multor ani. Dar noi? Cum să ne deplasăm în acea negură trandafirie? Pe cine să interogăm? Cei împuşcaţi nu vor vorbi, ca de altfel nici cei împrăştiaţi. Şi chiar dacă mai sunt în viaţă vreunii dintre inculpaţi, avocaţi, oameni din escortă ori spectatori, nu ni se dă permisiunea să-i căutăm.

Şi, de bună seamă, că nu poate să ne ajute decât acuzarea.

Mulţumită unor binevoitori, ne-a căzut în mână un exemplar salvat de la distrugere al volumului de rechizitorii al revoluţionarului frenetic, primul comisar al poporului pentru justiţie (i se pregătea postul personal de Tribun, dar Lenin a suprimat acest termen*), renumitul acuzator în cele mai mari procese, ulterior duşmanul înverşunat, în sfârşit demascat, al poporului-N. V. Krâlenko*. Şi dacă totuşi vrem să realizăm o trecere în revistă a proceselor publice, dacă nu rezistăm ispitei de a respira aerul tribunalelor din primii ani postrevoluţionari – trebuie să izbutim să citim această carte.

* Lenin. Ed. Cât., vol 36. P. 21(1

* N. V. Krâlenko, Za piat let (în cinci ani). 1918- 1922. Rechizitorii rostite la cele mai mari procese, judecate la Tribunalul Revoluţionar clin Moscova şi la Tribunalul Revoluţionar Suprem. GIZ, Moscova – Petrograd, 1923.

N-avem altă cale. Iar ceea ce lipseşte şi ceea ce se referă la provincie trebuie să le reconstituim în minte.

Fireşte, am fi preferat să consultăm stenogramele acelor procese, să auzim de dincolo de mormânt vocile dramatice ale acelor primi inculpaţi, ale acelor primi avocaţi, când încă nimeni nu putea să prevadă în ce înşiruire inexorabilă totul va fi înghiţit laolaltă cu aceste tribunale revoluţionare.

Însă, ne explică Krâlenko, editarea stenogramelor „ar fi incomodă dintr-o serie de considerente de ordin tehnic” (p.4), dar sunt comode rechizitoriile lui şi sentinţele tribunalelor, care încă de pe atunci coincideau pe deplin cu cerinţele acuzatorului.

Cică arhivele Tribunalului Revoluţionar din Moscova şi ale Tribunalului Suprem nu erau (în 1923) „câtuşi de puţin în ordine… Stenogramele unei întregi serii de procese… Erau scrise atât de ininteligibil, încât trebuia ori să tai pagini întregi, ori să reconstitui textul din memorie” (!), iar „o serie de procese dintre cele mai mari” (inclusiv procesul în problema revoltei eserilor de stânga, procesul amiralului Şceastnâi, al ambasadorului englez Lockhart) „s-au desfăşurat fără a fi stenografiate” (p. 4-5).

Ciudat. Condamnarea eserilor de stânga n-a fost un fleac. După Februarie şi Octombrie, acesta era cel de-al treilea punct crucial al istoriei noastre, trecerea la sistemul partidului unic în stat. Şi au fost împuşcaţi cu duiumul. Dar nu s-a stenografiat nimic.

„Complotul militar” din anul 1919 „a fost lichidat de către VEEKA în cadrul represiunii extrajudiciare” (p. 7), şi astfel, tocmai prin aceasta „s-a demonstrat existenţa lui” (p. 44). (în total au fost arestaţi peste o mie de oameni*, oare puteau fi toţi trimişi în judecată?)

Poftim, apucă-te şi povesteşte fluent şi în ordine despre procesele judiciare din acei ani…

Totuşi principiile importante le vom afla. De pildă, acuzatorul suprem ne anunţă că VŢIK are dreptul să se amestece în orice proces judiciar. „VŢIK are dreptul să graţieze şi să aplice pedeapsa cu moartea nelimitat, după cum crede de cuviinţă (p. 13, sublinierea noastră – A. S.). De pildă, o condamnare de şase luni a schimbat-o cu zece ani (şi, după cum cititorul îşi dă bine seama, pentru asta nu se convoca plenara întregului VŢIK, ci sentinţa era corectată să zicem de Sverdlov3 în cabinetul său). Toate acestea, explică Krâlenko” deosebesc în mod avantajos sistemul nostru de teoria falsă a separării puterilor „(p. 14), teoria privind autonomia puterii judiciare. (Exact, spunea şi Sverdlov:” Este bine că la noi puterea legislativă şi cea executivă nu sunt separate, ca în Occident, printr-un zid compact. Toate problemele pot fi rezolvate repede”. Mai ales la telefon.)

În discursurile rostite la tribunal, Krâlenko formulează, şi mai deschis, şi mai exact, obiectivele generale ale justiţiei sovietice, într-o vreme când tribunalul era „concomitent şi creator de drept (sublinierea lui Krâlenko). Şi instrument al politicii” (p. 3, sublinierea mea – A. S.).

*Laţis, Op. Cât., p. 46.

Creator de drept – pentru că patru ani nu au existat nici un fel de coduri: cele ţariste fuseseră aruncate, cele proprii nu fuseseră alcătuite. „Şi nimeni să nu-mi spună că justiţia noastră penală trebuie să acţioneze, sprijinindu-se exclusiv pe normele scrise existente. Noi trăim în procesul Revoluţiei…” (p. 407). „Tribunalul nu este acea instanţă judecătorească în care trebuie să renască subtilităţile şi speculaţiile juridice. Noi creăm un drept nou şi norme etice noi” (p. 22, sublinierea mea – A. S.). „Oricât de mult s-ar vorbi aici despre legea eternă a dreptului, a dreptăţii şi aşa mai departe, noi ştim. Cât de scump ne-au costat” (p. 505, sublinierea mea – A. S.).

(Dacă pedepsele voastre ar fi comparate cu ale noastre, poate că nu ar fi chiar atât de scump? Poate cu dreptatea eternă ar fi mai confortabil?)

Subtilităţile juridice nu sunt necesare pentru că nu trebuie să elucidezi dacă inculpatul este vinovat sau nevinovat: în prezent conceptul de culpabilitate, acest vechi concept burghez, a fost stârpit (p. 318).

Aşadar, am auzit de la tovarăşul Krâlenko că tribunalul revoluţionar nu este un tribunal ca toate tribunalele! Altă dată o să ne spună că tribunalul în genere nu este tribunal: „Tribunalul este organul luptei de clasă a muncitorilor îndreptat împotriva duşmanilor lor” şi trebuie să acţioneze „în conformitate cu interesele Revoluţiei… Având în vedere rezultatele cele mai de dorit pentru masele muncitorilor şi ţăranilor” (p. 73).

Oamenii nu sunt oameni, ci „purtători determinaţi ai unor idei determinate”. „Oricare ar fi calităţile individuale (ale inculpatului), lui i se poate aplica un singur criteriu de apreciere: aprecierea din punctul de vedere al oportunităţii de clasă” (p.79).

Adică tu poţi să exişti numai dacă acest lucru este oportun pentru clasa muncitoare. Iar „dacă această oportunitate ar cere ca sabia pedepsei să se abată asupra capetelor inculpaţilor, atunci nici un fel de… Persuasiune verbală nu va fi de ajutor” (p. 81), adică argumentele avocaţilor etc. „în justiţia noastră revoluţionară nu ne călăuzim după articole şi nici după gradul circumstanţelor atenuante; la Tribunal trebuie să pornim de la considerente de oportunitate” (p. 524).

În anii aceia se întâmpla ca nişte oameni care trăiau liniştiţi aflau deodată că existenţa lor este inoportună.

Trebuie să înţelegem că nu povara celor ce a făptuit acuzatul apasă asupra lui, ci ceea ce el ar putea să facă, numai dacă nu va fi împuşcat numaidecât. „Noi ne apărăm nu doar de trecut, ci şi de viitor” (p. 82).

Declaraţiile tovarăşului Krâlenko sunt clare şi generale. Ele ne reconstituie perioada aceea judiciară în tot relieful ei. Prin aburul de primăvară răzbeşte brusc transparenţa autumnală. Şi poate că nu mai trebuie să frunzărim mai departe proces după proces? Căci aceste declaraţii vor fi aplicate neabătut.

Doar închizând ochii să-ţi închipui o mică sală de judecată, în care încă nu există podoabe aurite. Membrii tribunalului iubitori de adevăr îmbrăcaţi în tunici simple, uscăţivi, încă nu aveau obrajii durdulii. Iar autoritatea acuzatoare (aşa îi place lui Krâlenko să-şi spună) poartă un veston civil descheiat La toţi nasturii şi în tăietura gulerului se vede un colţişor al tricoului marinăresc.

În limba rusă, acuzatorul suprem se exprimă astfel: „pe mine mă interesează chestiunea faptului!”; „concretizaţi momentul tendinţei!”; „noi sperăm în planul analizei adevărului obiectiv”. Uneori, pe neaşteptate, fulgeră cu un dicton latinesc (este drept că de la proces la proces dictonul este acelaşi, doar peste vreo câţiva ani va apărea un altul). Trebuie să spunem că în viitoarea evenimentelor revoluţionare a absolvit două facultăţi. Ceea ce îi atrage simpatia este felul cum se exprimă despre acuzaţii din adâncul sufletului: „Ticăloşi de profesie!” Şi nu este deloc ipocrit. Dacă nu-i palce surâsul unei inculpate, el îi trânteşte ameninţător, încă înainte de a se pronunţa vreo sentinţă: „Iar pe dumneata, cetăţeană Ivanova, cu surâsul dumitale, o să te apreciem aşa cum trebuie şi o să găsim posibilitatea să facem astfel încât să nu mai râzi niciodată (p. 296, sublinierea mea – A. S.).

Aşadar începem…?

PROCESUL ZIARULUI „RUSSKIE VEDOMOSTI” (Buletinul rus). Acest proces, unul dintre primele şi cele mai timpurii, este un proces al cuvântului. La 24 martie 1918, acest cunoscut ziar „profesoral” a tipărit articolul lui Savinkov4 Din călătorie. Ar fi fost mai bucuroşi să -l înhaţe pe Savinkov în persoană dacă nu era blestemata de călătorie, dar de unde să -l iei? Au suprimat ziarul şi au târât pe banca acuzaţilor pe redactorul şef P. V. Egorov, un om de vârstă foarte înaintată şi i-au cerut să explice: cum a îndrăznit? Căci trecuseră patru luni din Era cea Nouă, era timpul să se obişnuiască!

Egorov se justifică naiv că acesta este articolul unui „remarcabil om politic, ale cărui opinii prezintă interes general indiferent dacă sunt sau nu împărtăşite de redacţie”, în continuare, el nu vedea nici o calomnie în afirmaţia lui Savinkov: „Să nu uităm că Lenin, Natanson et Comp au venit în Rusia prin Berlin, adică autorităţile germane i-au ajutat să se întoarcă în patrie”, pentru că, într-adevăr, aşa a fost, aflată în război, Germania Kaiserului l-a ajutat pe tovarăşul Lenin să se întoarcă.

Krâlenko exclamă că el nu va acuza ziarul de calomnie (de ce oare?), ci pentru încercarea de a influenţa spiritele! (Dar oare îndrăzneşte ziarul să-şi propună un astfel de obiectiv?!)

Nu este pusă în vina ziarului nici următoarea frază a lui Savinkov: „Trebuie să fii nebun şi criminal ca să susţii că proletariatul internaţional ne sprijină”, pentru că el ne sprijină încă…

Pentru încercarea de a influenţa spiritele s-a pronunţat sentinţa: ziarul, editat din anul 1864, care a suportat reacţiunile cele mai incredibile: Uvarov5, Pobedonosţev6, Stolâpin, Kasso7 şi alţii, să fie suprimat pentru totdeauna! (Pentru un singur articol – suprimat pe vecie! Uite-aşa trebuie să procedeze puterea!) Redactorul Egorov a fost condamnat… Mi-e ruşine să spun, ca într-o oarecare Grecie… La trei luni de izolare cu regim sever. (Nu chiar atât de ruşine, dacă ne gândim că nu era decât anul 1918! Căci bătrânul, dacă va supravieţui, va fi întemniţat din nou, şi încă de câte ori!)

Oricât ar părea de bizar, dar în acei ani fulminanţi se dădea şi se primea mită cu tot atâta duioşie ca de când lumea în Rusia, şi apoi în Uniune. Donaţiile acestea erau dirijate chiar, şi mai ales spre organele judiciare. Şi, ne sfiim să adăugăm, spre CEKA. Tomurile istoriei, legate între coperţi roşii imprimate cu litere de aur, păstrează tăcerea, dar bătrânii care au fost martori îşi amintesc că, spre deosebire de perioada stalinistă, soarta arestaţilor politici din primii ani postrevoluţionari depindea serios de mită: era primită fără jenă şi, în schimb, persoana în cauză era eliberată în mod cinstit. Şi iată, Krâlenko, care timp de cinci ani nu şi-a ales decât o duzină de procese, ne” informează despre două dintre acestea. Vai, atât tribunalul din Moscova, cât şi tribunalul suprem, în aspiraţia lor spre perfecţiune, nu îşi alegeau drumul cel drept, ci deseori se înglodau în necuviinţă.

PROCESUL CELOR TREI ANCHETATORI PENALI DE LA TRIBUNALUL REVOLUŢIONAR DIN MOSCOVA (aprilie 1918). În martie 1918 a fost arestat un anume Beridze care făcea trafic cu lingouri de aur. Soţia lui, cum se obişnuia, a început să caute calea pentru a-şi răscumpăra soţul. Ea a izbutit să găsească un lanţ de cunoştinţe care ducea la unul dintre anchetatori; acela a mai atras încă doi şi la întâlnirea secretă i-au cerut două sute cincizeci de mii; după ce s-au târguit, au convenit la şaizeci de mii, dintre care jumătate predaţi înainte prin mijlocirea avocatului Grin. Totul ar fi rămas necunoscut, cum s-a întâmplat cu sute de asemenea tranzacţii, şi cazul n-ar fi ajun; în letopiseţul lui Krâlenko şi al nostru (şi chiar în şedinţa Sovnarkonului!), dacă soţia lui Beridze nu s-ar fi zgârcit cu banii: nu i-a adus lui Grin decât cincisprezece mii avans în loc de treizeci, şi – iar acesta a fost lucrul cel mai important – dacă, într-un moment de agitaţie şi îndoială femeiască, n-ar fi hotărât peste noapte că avocatul nu este om de nădejde, ducându-se, dimineaţa, la altul – lakulov. Nu se spune cine anume, însă pesemne că lakulov s-a hotărât să-i dea în gât pe anchetatori.

Interesant în acest proces este faptul că toţi martorii, începând cu soţia ghionionistă, încearcă să facă depoziţii în favoarea inculpaţilor şi să minimalizeze faptele de care erau acuzaţi (ceea ce este imposibil la un proces politic!). Krâlenko explică astfel: acest lucru se întâmplă din considerente mic-burgheze, ei se simt străini de Tribunalul nostru revoluţionar. (Noi îndrăznim în spirit mic-burghez să facem presupunerea: oare n-au învăţat martorii să se teamă în timpul celor şase luni de dictatură a proletariatului? Căci este nevoie de mare cutezanţă ca să înfunzi pe anchetatorii tribunalului revoluţionar. Ce se va întâmplă cu tine pe urmă?)

Este interesantă şi argumentaţia acuzatorului. Doar cu o lună în urmă, inculpaţii erau tovarăşii lui de luptă, camarazii de arme, susţinătorii lui, erau oameni pe de-a-ntregul devotaţi intereselor revoluţiei, iar unul dintre ei, Leist, era chiar „un acuzator sever, capabil să arunce tunete şi fulgere asupra oricui ar atenta la bazele orânduirii”. Şi ce să spui despre ei în prezent? Unde să cauţi probe pentru a-i discredita? (Fiindcă mita în sine nu este suficientă pentru discreditare.) Da, e limpede unde: în trecutul lor! Chestionarul cu datele personale!

„Dacă ne vom uita mai atent” la acest Leist, „vom afla despre el informaţii extrem de interesante”. Suntem intrigaţi: este un aventurier notoriu? Nu, dar este fiul unui profesor de la Universitatea din Moscova! Şi nu un profesor oarecare, ci unul care a rezistat două/eci de ani trecând prin toate reacţiunile datorită faptului că nu îl interesa activitatea politică! (în pofida regimului reacţionar, Krâlenko a fost admis la universitate ca extern…) Atunci de ce să ne mirăm de făţărnicia fiului său?

Podgaiski era fiul unui funcţionar din justiţie, cu siguranţă membru al Sutelor Negre^, altfel cum ar fi reuşit să lucreze douăzeci de ani în cadrul organelor judiciare? Iar odrasla lui se pregătea şi el pentru cariera judiciară. Dar a venit revoluţia, şi el s-a aciuat la tribunalul revoluţionar. Ceea ce până mai ieri părea nobil şi frumos, astăzi arăta dezgustător!

Cel mai ticălos dintre toţi era, fireşte, Gugel. Fusese editor, şi ce credeţi că propunea muncitorilor şi ţăranilor drept hrană spirituală? El „hrănea masele largi cu literatură de proastă calitate”, nu cu Marx, ci cu lucrările unor profesori burghezi de renume mondial (pe acei profesori îi vom întâlni şi noi pe banca acuzaţilor).

Krâlenko se înfurie şi se miră: ce stârpituri de oameni s-au strecurat în sânul tribunalului? (Noi, de asemenea, suntem nedumeriţi: din cine sunt alcătuite tribunalele muncitorilor şi ţăranilor? De ce proletariatul a încredinţat sarcina de a-i răpune pe duşmanii săi tocmai unor astfel de inşi?) în ceea ce îl priveşte pe avocatul Grin, „omul casei” la colegiul de anchetă, individul care poate elibera pe cine pofteşti, acesta era „reprezentantul tipic al acelei specii a rasei umane pe care Marx a numit-o lipitorile orânduirii capitaliste” şi din care fac parte jandarmii, preoţii şi. Notarii, în afară, bineînţeles, de toţi avocaţii.

Se pare că Krâlenko nu şi-a precupeţit puterile, cerând o sentinţă crudă şi necruţătoare, fără a lua în consideraţie „nuanţele individuale ale culpei”, însă veşnic vigurosul tribunal parcă fusese cuprins de un soi de moleşeală vâscoasă, de amorţeală, şi de-abia a bâiguit: anchetatorilor câte şase luni de închisoare, iar avocatului – amendă în bani. (Numai recurgând la dreptul VŢIK „de a condamna fără limită”, Krâlenko a obţinut la MetropoF ca anchetatorii să primească zece ani, iar lipitoarea de avocat – cinci ani şi confiscarea tuturor bunurilor. Krâlenko a făcut mare vâlvă cu vigilenţa sa şi era gata-gata să-şi primeasă titlul de Tribun).