Alexandr Soljenitin

— T Cine nu-ţ i aminteşte aceste scene? Iată prima impresie din toată viaţa mea, cred că aveam vreo trei-patni ani: în biserica din Kislovodsk intră capetele ţuguiate (cekişti în budionovci*), îşi croies drum prin mulţimea încremenită şi mută a credincioşilor şi, fără să-şi scoată coifurile ţuguiate, înlrerupând sfânta slujbă, pătrund în altar.

Iar acum îi judecau şi pe aceşti… Activişti sovietici? Nicidecum – pe aceşti călugări.

Îi rugăm pe cititori să aibă în vedere că din 1918 s-a stabilit următoarea uzanţă judiciară: fiecare proces care avea loc la Moscova (bineînţeles, cu excepţia procesului nedrept împotriva CEKA) nu constituia o judecată a împrejurărilor reunite în mod întâmplător, nu: era un indice al politicii judiciare; era un model de vitrină, după care se expediază marfa comandată pentru provincie; este un tip, o rezolvare model, plasată la începutul unei culegeri de probleme, după care şcolarii le rezolvă apoi pe celelalte.

Astfel încât, dacă s-a spus „procesul clericilor”, trebuie să înţelegem la numărul pluriplural. De altfel, însuşi Acuzatorul suprem ne lămureşte cu plăcere: „aproape toate tribunalele Republicii aveau pe rol procese similare” (p. 61). Nu de mult s-au judecat la tribunalele din Severodvinsk, Tver, Riazan, în Saratov, Kazan, Uf a, Solvâcegodsk Ţariovokokşaisk. Erau judecaţi preoţi, dascăli şi enoriaşi activi, reprezentanţi ai ingratei „biserici ortodoxe, eliberate de Revoluţia din octombrie”.

Cititorului i se va părea că aici este o contradicţie: de ce multe dintre aceste procese au avut loc înainte de modelul moscovit? Acesta nu este decât un cusur al expunerii noastre. Prigoana judiciară şi extrajudiciară a bisericii eliberate a început încă din 1918 şi, judecind după cazul din Zvenigorod, încă

*Fostul ofiţer în cavaleria de gardă Firguf. Care,.pe urmă a suferit o regenerare spirituală, a împărţit totul săracilor şi s-a călugărit; cu toate acestea, eu nu ştiu dacă împărţeala s-a efectuat într-adevăr”. Da. Căci dacă admitem regenerările spirituale, atunci ce mai rămâne din teoria de clasă?

notă de pe atunci atinsese punctul critic, în octombrie 1918, patriarhul Tihon scria în proclamaţia către Sovnarkom că nu există libertatea de propovăduire, că „mulţi dintre propovăduitorii cutezători ai bisericii au plătit cu sânge de mucenici… Aţi atentat la patrimoniul bisericesc, strâns de generaţii întregi de credincioşi şi nu aţi ezitat să încălcaţi voia lor postumă”. (Fireşte, comisarii poporului nu citeau proclamaţiile, iar şefii secretariatelor se prăpădeau de râs: a găsit cu ce să ne mustre – voia postumă! Facem ceva pe strămoşii noştri, noi lucrăm pentru urmaşi!) „Sunt executaţi episcopi, preoţi, călugări şi călugăriţe fără nici o vină, acuzaţi în bloc de nu ştiu ce vagă, nebuloasă atitudine contrarevoluţionară”. Este adevărat, când se apropiau trupele lui Denikin şi Kolceak, s-au oprit, ca să înlesnească pravoslavnicilor apărarea revoluţiei. Insă îndată ce intensitatea războiului civil a început să scadă s-au apucat din nou de biserică, târând-o prin tribunale, în anul 1920, au lovit şi în mânăstirea Troiţe-Serghieva18, au răzbit la moaştele preacuviosului fanatic Serghi Radonejski19 şi le-au mutat la muzeul din Moscova.

Patriarhul îl citează pe Kliucevskr: „Porţile lavrei se vor închide şi candelele se vor stinge deasupra mormântului său numai atunci când noi vom irosi până la ultima picătură întregul fond spiritual şi moral pe care ni l-au lăsat cu limbă de moarte marii ziditori ai Pănuntului rusesc, cum a făcut-o Preacuviosul Serghi”. Nu s-a gândit Kliucevski că această irosire se va săvârşi aproape în timpul vieţii lui.

Patriarhul a cerut să fie primit de Preşedintele Consiliului Comisarilor Poporului, pentru a-l convinge să nu se atingă de lavră şi de moaşte, f aci doar Biserica era acum separată de Stat! I s-a răspuns că Preşedintele, tovarăşul Lenin, este ocupat cu discutarea unor treburi importante şi întâlnirea nu poate avea loc în zilele următoare.

Dar nici mai târziu.

F Comisariatul Poporului pentru Justiţie a emis (la 25 august 1920) circulara privind lichidarea, în general, a tuturor moaştelor sfinte, pentru că ele, anume, obstrucţionează înaintarea noastră spre o nouă şi mai dreaptă societate.

Urmând în continuare selecţia lui Krâlenko, să aruncăm o privire şi asupra cazului judecat de Tribsup (le place mult să folosească între ei prescurtarea de la Tribunalul Suprem, iar pentru noi, ca pentru nişte gâze ce suntem, răcnesc din toate puterile: Ridicaţi-vă! Intră Curtea!): PROCESUL „CENTRULUI TACTIC” (16-20 august 1920): 28 de inculpaţi şi încă vreo câţiva judecaţi în contumacie.

Cu o voce încă nerăguşită la începutul discursului pătimaş, iluminat cu totul de analiza de clasă, Acuzatorul Suprem ne informează că, în afară de moşieri şi capitalişti, „a existat şi continuă să existe încă o pătură socială, a cărei existenţă constituie de mult obiectul reflecţiei reprezentanţilor socialismului revoluţionar. Este aşa-numita intelectualitate… În acest proces vom vedea cum activitatea intelectualităţii ruse este suprapusă judecăţii istoriei” şi judecăţii revoluţiei (p. 34).

Caracterul special îngust al studiului nostru nu ne lasă posibilitatea să vedem cum anume reflectau reprezentanţii socialismului revoluţionar la soarta aşa-numitei intelectualităţi şi ce anume au hotărât pentru ea? Însă ne consolează faptul că aceste materiale au fost publicate, sunt accesibile oricui şi pot fi selectate cu toate amănuntele. Iată de ce, numai pentru clarificarea situaţiei din Republică, menţionăm părerea Preşedintelui Consiliului Comisarilor Poporului din acei ani, când aveau loc toate aceste dezbateri ale tribunalelor.

În scrisoarea din 15 septembrie 1919 către Gorki (am mai citat-o o dată), Vladimir Ilici răspunde la demersurile întreprinse de Gorki cu prilejul arestărilor efectuate în rândurile intelectualilor şi, referindu-se la marea masă a intelectualităţii ruse contemporane (care „gravita în jurul cadeţilor”), scrie: „De fapt ea nu este creierul naţiunii, ci un căcat”. Altă dată îi spune lui Gorki: „Va fi vina ei [a intelectualităţii], dacă noi vom sparge-prea multe oale… Dacă ea caută dreptatea, de ce nu vine la noi?… Intelectualitatea a tras în mine” 15* (Kaplan21, adică).

Iată cum se exprima el când vorbea despre intelectualitate: putregai liberal; că e „cucernică”; „atitudine de nepăsare atât de obişnuită oamenilor” culţi „; considera că nu chibzuieşte lucrurile în profunzime, că” a trădat cauza muncitorilor”. (Dar când a jurat ea credinţă cauzei muncitorilor?)

Această bătaie de joc, acest dispreţ faţă de intelectualitate au fost preluate de publiciştii din deceniul al treilea şi de ziarele din deceniul al treilea, şi de viaţa de toate zilele, şi, în sfârşit. De intelectualii înşişi, care şi-au blestemat veşnica neputinţă de a chibzui totul până la capăt, veşnica dualitate, veşnica lipsă a coloanei vertebrale şi veşnicul blestem de a se târî cu deznădejde în urma epocii.

Şi pe bună dreptate! Iată însă că sub bolţile Tribunalului Suprem răsună bubuitor glasul Autorităţii Acuzatoare şi ne readuce în sala de judecată: „Această pătură socială… A fost supusă în aceşti ani la proba reconsiderării generale”. Reconsiderare era un cuvânt foarte des folosit atunci. Şi cum s-a făcut această reconsiderare? Iată cum: „Intelectualitatea rusă, intrând în creuzetul Revoluţiei cu lozinci despre suveranitatea poporului, a ieşit din el aliatul generalilor negri (nici măcar al celor albi!), agentul năimit (!) şi supus al imperialismului european. Intelectualitatea şi-a călcat stindardele în picioare şi le-a împroşcat cu noroi” (Krâlenko, p. 54).

Şi „nu este nevoie să-i exterminăm pe reprezentanţii ei separaţi” numai pentru că „acest grup social şi-a trăit traiul”.

În zorii secolului al XX-lea! Câtă putere de^ previziune! O, revoluţionari ştiinţifici! (Totuşi a fost nevoie să-i extermine, în tot deceniul al treilea n-au făcut altceva decât să extermine.)

Ne uităm cu repulsie la cele douăzeci şi opt de chipuri ale aliaţilor generalilor negri, ale năimiţilor imperialismului european.

*Lenin, Ed. Cât., vol. 51 p. 48.

*V. I. Lenin i A. M. Gorki (V. I. Lenin şi AM. Gorki), Editura Academiei de Ştiinţe. Moscova. 1961, p. 263.

Şi ne mai dezgustă în mod deosebit acest Centru: aici intră şi Centrul Tactic, şi Centrul National, şi Centrul de Dreapta (din procesele celor două decenii, în memorie se strecoară mereu Centre, Centre şi iar Centre, ba inginereşti, ba menşevice, ba troţkisto-zinovieviste, ba buhariniste de dreapta, şi toate au fost distruse, şi toate au fost distruse, şi numai de aceea eu şi dumneavoastră suntem încă în viaţă). Pentru că unde este un Centru, acolo cu siguranţă acţionează mâna imperialismului.

Este adevărat că, oarecum, ni se mai ia o piatră de pe inimă când auzim în continuare că Centrul Tactic care se judecă astăzi nu a fost organizaţie, că el nu a avut: 1. Statut; 2. Program; 3. Cotizaţii de membru. Dar ce a avut? Iată ce: se întâlneau! (Te cuprind fiorii!) Şi, întâlnindu-se, îşi împărtăşeau unul altuia punctele de vedere! (Te ia cu frig de gheaţă.)

Acuzaţiile sunt foarte grave şi susţinute cu probe materiale: la douăzeci şi opt de acuzaţi – 2 (două) probe materiale (p. 38). Este vorba de două scrisori ale unor reprezentanţi care lipseau (se aflau în străinătate): Miakotin22 şi Fiodorov. Lipseau, însă înainte de Octombrie făceau parte din aceleaşi comitete ca şi cei prezenţi, şi aceasta ne dă dreptul să-i identificăm pe cei absenţi cu cei prezenţi. Iar scrisorile se refereau la divergenţele dintre ei şi Denikin privind nişte probleme mărunte, cum ar fi chestiunea ţărănească (nouă nu ni se spune, însă este evident: îl sfătuiesc pe Denikin să dea pămân-tul ţăranilor), cea evreiească, cea naţională şi federală, a administraţiei de stat (democraţie, nu dictatură) şi altele. Şi ce concluzie furnizează probele? Una foarte simplă: prin aceasta se dovedeşte existenţa corespondenţei şi unitatea celor prezenţi cu Denikin! (Br-r-r… Ham-ham!)

Există însă şi acuzaţii directe la adresa celor prezenţi: schimbul de informaţii cu acei cunoscuţi ai lor care domiciliază în regiunile periferice (în Kiev, de pildă), nesubordonate puterii sovietice centrale! Adică, înainte era Rusia, dar pe urmă, în interesul revoluţiei mondiale am cedat această parte Germaniei, iar oamenii continuă să-şi trimită bileţele: cum o mai duceţi pe-a-colo, Ivan Ivanâci?… Noi – uite-aşa… Şi N. M. Kişkin (membru al Comitetului Central al cadeţilor), chiar şi de pe banca acuzaţilor se justifică insolent: „Omul nu vrea să fie orb şi se străduieşte să afle tot ce se întâmplă pretutindeni”.

Să afle tot ce se întâmplă pretutindeni… Nu vrea să fie orb?… Atunci,. Acuzatorul are dreptate să califice acţiunile lor drept trădare! Trădare faţă de Puterea Sovietică!

Iată însă care erau actele lor cele mai cumplite: în toiul războiului civil, ei… Scriau lucrări, alcătuiau memorii, proiecte. Da, „experţi în dreptul de stat, în ştiinţe financiare, în relaţii economice, în probleme judiciare şi învăţământul public”, ei scriau lucrări! (Şi, cum nu e greu de ghicit, fără să apeleze câtuşi de puţin la lucrările precedente ale lui Lenin, Troţki şi Buharin.,) Profesorul S. A. Kotliarcvski – despre structura federală a Rusiei, V. I. Stempkovski – chestiunea agrară (şi, probabil, fără colectivizare.), V. S. Muralevici despre învăţământul public în Rusia viitoare, profesorul Kartaşov – proiect de lege privind cultele. Iar biologul (mare) N. K. Kolţov23

(care n-a cunoscut nimic de la patrie decât prigoană şi, în final, execuţia) le îngăduia acestor granguri burghezi să se adune la el în institut. (Aici a nimerit şi N. D. Kondratiev, care în 1931 va fi judecat definitiv ca activist al TKP.)

Inima noastră acuzatoare sare din piept, devansând verdictul. Spuneţi, ce pedeapsă, ce pedeapsă merită aceşti acoliţi de generali? Una singură – moartea prin împuşcare! Dar aceasta nu este cererea acuzatorului, este sentinţa tribunalului! (Din fericire, au atenuat-o ulterior: lagăr de concentrare până la sfârşitul războiului civil.)

Vina acuzaţiilor constă în faptul că n-au stat cuminţi în colţul lor, ronţăin-du-şi codrul de pâine, „ei au căzut de acord cu privire la orânduirea de stat ce ar trebui să urmeze după căderea celei sovietice”.

În limbajul ştiinţific contemporan asta se traduce: ei au studiat o posibilitate alternativă.

Vocea acuzatorului bubuie, dar surprindem în ea o mică fisură; parcă aleargă cu ochii pe pupitru, mai caută o hârtie? Un citat? O clipă! Îi este servit cu cea mai slugarnică promptitudine. Nu-i ăsta, Nikolai Vasilievici? Poftiţi: „Pentru noi. Noţiunea de tortură consistă în faptul însuşi al ţinerii deţinuţilor politici în închisori.”

Aşa deci? A-i ţine pe deţinuţii politici în puşcărie înseamnă tortură! Şi asta o spune acuzatorul! Ce vederi largi! Se ivesc zorile unei justiţii noi! Mai departe, „Lupta cu guvernul ţarist era cea de a doua natură a lor [a politicilor] şi ei nu puteau să nu lupte cu ţarismul!” (p. 17).

Cum nu puteau să studieze posibilităţile alternative?… Poate că a gândi este chiar prima natură a intelectualului?

Ah, din neatenţie nu i-au dat citatul necesar, acesta-i din alt proces. Ce încurcătură!… Dar Nikolai Vasilievici era din nou stăpân pe situaţie: „Chiar dacă acuzaţii de aici, din Moscova, n-au mişcat nici măcar un deget – (se pare că aşa a şi fost…) – n-are importanţă:… Într-un astfel de moment chiar şi discuţiile la o ceaşcă de ceai privind orânduirea ce va să vină în locul Puterii Sovietice, care, chipurile, va cădea, constituie un act contrarevoluţionar… În timpul războiului civil nu doar acţiunea (împotriva puterii sovietice), dar chiar şi inacţiunea este considerată o crimă…” (p. 39).

Poftim, acum totul e limpede. Vor fi condamnaţi la împuşcare pentru lipsa oricărei acţiuni. Pentru o ceaşcă de ceai.

De pildă, intelectualii din Petrograd au decis ca, în cazul venirii lui ludenici, „în primul rând să se îngrijească de convocarea dumei municipale democratice” (adică să o apere de dictatura generalului).

Krâlenko: Aş fi vrut să le strig: „Eraţi obligaţi să vă gândiţi mai întâi cum să vă lăsaţi oasele pe câmpul de luptă şi să nu -l lăsaţi pe ludenici să intre în oraş!”

Dar ei nu şi le-au lăsat.

(De altfel, nici Nikolai Vasilievici.)

Mai sunt şi inculpaţi care au fost informaţi şi au tăcut („Ai ştiut şi n-ai spus”, cum ne exprimăm noi.)

Iată însă nu o lipsă de acţiune, ci o acţiune criminală activă: prin intermediul LN. Hruşciova, membră a Crucii Roşii politice (este şi ea aici, pe bancă), alţi inculpaţi i-au ajutat pe deţinuţii de la Butârki cu bani (vă puteţi închipui acest val de capitaluri la chioşcul de alimente al închisorii?) şi cu îmbrăcăminte (şi, luaţi seama, de lână!).

Fărădelegile lor nu cunosc măsura! Atunci nici pedeapsa proletară să nu cunoască nici o măsură!

Ca o cameră de filmat în cădere, prin faţa noastră se perindă, ca o peliculă piezişă, indescifrabilă, douăzeci şi opt de chipuri de bărbaţi şi femei dinainte de revoluţie. N-am observat ce expresie aveau! Sunt speriate? Dispreţuitoare? Mândre?

Căci răspunsurile lor nu există! Nici ultimul cuvânt ca acuzat! Fireşte, din considerente de ordin tehnic… Suplinind acest neajuns, acuzatorul ne fredonează: „Am asistat la autoflagelare continuă şi căinţă pentru greşelile săvârşite. Inconsecvenţa politică şi natura intermediară a intelectualităţii. -(da, da, chiar aşa: natura intermediară!) –… În acest caz a justificat întru totul aprecierea marxistă pe care bolşevicii au dat-o întotdeauna intelectualităţii” (p. 8)

Dar cine este această femeie tânără care a apărut pentru o clipă în faţa noastră?

Este fiica lui Tolstoi, Alexandra Lvovna. Şi a întrebat Krâlenko: Ce făcea ea Ia aceste întruniri? Răspunsul: „Pregăteam samovarul!” – Trei ani lagăr de concentrare!

Revista „Na ciujoi storone” (Pe meleaguri străine f, care apărea în străinătate, ne dă posibilitatea să stabilim ce a fost în realitate.

Încă din vara lui 1917, sub Guvernul provizoriu, a luat fiinţă Uniunea reprezentanţilor vieţii publice, având ca obiectiv: să sprijine continuarea războiului până la victoria finală şi sa se împotrivească curentelor socialiste, mai cu seamă eserilor. După Revoluţia din Octombrie mulţi dintre membrii de vază au emigrat, alţii au rămas. Acum nu mai puteau să organizeze congrese, să desfăşoare o activitate sistematică, dar intelectualii erau obişnuiţi să gândească, să aprecieze evenimentele, să facă schimb de idei, şi le venea greu să renunţe brusc la acest obicei. Faptul că erau apropiaţi de lumea academică le permitea să lase impresia că întrunirile lor nu sunt decât nişte conferinţe ştiinţifice. Pe vremea aceea erau multe lucruri de discutat: pacea de la Brest-Litovsk, ieşirea din război cu preţul pierderii unor teritorii uriaşe, noile relaţii cu foştii aliaţi şi cu foştii duşmani cită vreme în Europa războiul continua. Unii – în numele libertăţii şi democraţiei, precum şi în numele datoriei faţă de aliaţi – considerau că Rusia trebuie să continue ajutorul pentru aliaţi, iar pacea de la Brest a fost încheiată de oameni care nu aveau împuterniciri de la ţară. Unii nădăjduiau că, îndată ce Armata Roşie se va consolida, puterea sovietică va rupe,

* „Na ciujoi storone”, culegeri istorico-literare, sub redacţia lui S. P. Melgunov, Berlin – Praga; S. P. Melgunov, Judecata istoriei asupra intelectualităţii, III, 1923; î S. A. Kotliarevski, „Centrul naţional” din Moscova în anul 1918, VIII, 1924…

Relaţiile cu nemţii. Alţii, dimpotrivă, îşi puneau speranţa în nemţi, că devenind, conform tratatului, stăpânii unei jumătăţi din Rusia, acum îi vor înlătura pe bolşevici. (Iar nemţii considerau că a acţiona în interesul cadeţilor înseamnă să acţioneze pentru englezi, şi oricare alt guvern, cu excepţia celui sovietic, va relua războiul cu Germania.)

Pe temeiul acestor divergenţe în vara lui 1918, din Uniunea reprezentanţilor vieţii publice s-a desprins Centrul Naţional, care în realitate nu era decât un simplu cerc de orientare în favoarea aliaţilor, cadet prin componenţă, care se temea însă ca de foc să reînnoiască forma de partid, lucru interzis categoric de bolşevici. Acest cerc n-a făcut nimic, cu excepţia câtorva adunări camuflate la institutul profesorului Kolţov. Uneori îşi trimitea pe unii dintre membri în Kuban pentru informaţii, însă aceia îşi pierdeau urma pe acolo, uilând de cei de la Moscova. (De altminteri, nici aliaţii nu manifestau cine ştie ce interes pentru Armata de Voluntari.) Insă Centrul Naţional s-a concentrat cel mai mult asupra elaborării unor proiecte de legi pentru viitoarea Rusie.

Concomitent cu Centrul Naţional şi mai la stingă lui a fost creată Alianţa Renaşterii (în principal de orientare socialist revoluţionară, n-ar fi fost potrivit să se asocieze cu cadeţii, se reînnoiau orientările şi ideile de partid obişnuite): lupta împotriva nemţilor şi împotriva bolşevicilor. Dar şi această luptă li se părea imposibilă pe teritoriul bolşevicilor şi se reducea la trimiterea oamenilor în sud. Insă şi raioanele Armatei de Voluntari îi respingeau prin reacţionarimsul lor.

Sufocându-se în vidul comunismului de război, în primăvara anului 1919, toate trei: Uniunea reprezentanţilor vieţii publice, Centrul Naţional şi Alianfâ Renaşterii, au decis să întreţină o coordonare sistematică, şi în acest scop au desemnat câte doi oameni. Sextetul alcătuit s-a întrunit când şi când, în cursul lui 1919, apoi şi-a încetat existenţa. Arestările lor însă au început de-abia în anul 1920, sextetul a fost denumit pompos „Centrul tactic”.

Arestările s-au efectuat în urma denunţului făcut de N. N. Vinogradski, unul dintre membrii neînsemnaţi ai Centrului Naţional. Ulterior a continuat cu succes slujba de „cloşcă” într-una din celulele Secţiei Speciale, prin care se scurgeau mulţi participanţi. Aceştia, cu naivitatea specifică acelor ani, povesteau deschis în celulă tot ce voiau să ascundă de anchetator.

Cunoscutul istoric rus S. P. Melgunov, care. De asemenea se afla printre acuzaţi, unul dintre cei principali (membru al sextetului), a scris fără nici o plăcere în emigraţie amintirile despre acest proces. Poate nici nu le-ar fi scris dacă nu s-ar fi publica! Cartea lui Krâlenko, cu acel rechizitoriu răsunător. Şi Melgunov, înciudat pe sine şi pe copărtaşii lui, ne înfăţişează tabloul cunoscut al anchetei sovietice: ancheta n-a dispus de nici o probă materială,. „la dosar nu s-a aflat nici un document. Tot materialul acuzator a fost extras din depoziţiile acuzaţilor înşişi… Toţi viitorii participanţi la proces, în timpul anchetei preliminare, nu au adoptat tactica tăcerii… Se credea că prin păstrarea tăcerii din principiu îmi agravez, fără a mai fi nevoie, soarta şi, poate, chiar soarta altora… Când te afli în faţa posibiliăţii de a f i împuşcat nu te mai gândeşti la istorie”.

În Cartea roşie a VEEKA (voi. H, Moscova 1922), mult*’ dimie depoziţiile inculpaţilor sunt reproduse cuvânt cu cuvânt şi, ele, vai, sunt jalnice.

Melgunov îi reproşează fără umor anchetatorului lakov Agranov (care i-a îmbrobodit pe toţi) faptul că, împreună cu alţi inculpaţi, a fost victima înşelăciunii, a fost prostit cu abilitate, „o mai mare batjocură n-am suferit în viaţa mea”, spune el, mai cumplită decât o maltratare fizică. Şi Melgunov, care a explicat cu atâta perspicacitate numeroase personalităţi ale revoluţiei ruse, aici s-a lăsat cu uşurinţă prins în cursă: confirmă participarea la Alianţa Renaşterii a acelor persoane care, chipurile, clarificaseră acest lucru în depoziţiile scrise, ce îi fuseseră arătate. Şi „a început să facă depoziţii mai mult sau mai puţin coerente”, ca o povestire, fără evidenţierea întrebărilor anchetatorului. (Aceste depoziţii i-au uimit şi copleşit pe copărtaşi, când li s-au arătat la rândul lor: parcă povestea cu plăcere, nestăvilită, din proprie iniţiativă.)

Agranov i-a „îmbrobodit” pe toţi, spunându-le că aceasta „ţine de trecut”, toate aceste centre nu se mai întrunesc de mult, încât pe inculpaţi nu-i paşte nici un pericol, CEKA face aceste clarificări numai din interes istoric. Pe mulţi i-a vrăjit lakov Saulovici prin amabilitate. Altora le-a pus categoric dinainte egalitatea dintre puterea sovietică şi Rusia şi, prin urmare, este o crimă să lupţi împotriva celei dinţii, dacă o iubeşti pe cea de a doua. Şi astfel a obţinut de la unii depoziţii într-adevăr înjositoare şi linguşitoare. (În special, articolul lui Kotliarevski, menţionat în notă, a fost elaborat de arestat din însărcinarea lui Agranov.)

Iar la judecată? Melgunov: „Tradiţia revoluţionară [a intelectualităţii] cerea un anumit eroism, dar din suflet lipsea patosul necesar pentru acest eroism. Să tranformi procesul într-o demonstraţie de protest, însemna agravarea conştientă nu doar a situaţiei proprii, ci şi a altora”.

Cât de uşor a căzut în plasa cekiştilor şi s-a predat, şi a pierit intelectualitatea rusă, ea, cea iubitoare de libertate, cea atât de intransigentă, de dârză pe vremea ţarului, când nu se lua nimeni de ea.

Şi mai grăitoare, şi mai cumplită însă este altă izbândă a lui Agranov: „afacerea Taganţev” din 1921 (deşi, nu intră la acest capitol, pentru că nu s-a judecat în proces). Profesorul Taganţev, timp de patruzeci şi cinci de zile a păstrat eroic tăcerea la anchetă. Pe urmă, însă, Agranov l-a convins să semneze împreună un acord: „Eu, Taganţev, în mod conştient încep să fac depoziţii despre organizaţia noastră, fără să ascund nimic… Nu voi tăinui nici o persoană implicată în grupul nostru. Fac toate acestea pentru a uşura soarta tuturor copărtaşilor la procesul nostru.

Eu, lakov Saulovici Agranov, împuternicitul VEEKA, cu ajutorul cetăţeanului Taganţev, mă oblig să închei neîntârziat ancheta, după care să o prezint pentru judecare în proces public… Mă oblig ca nici unuia dintre acuzaţi să nu i se aplice pedeapsa capitală”.’ Şi în procesul Taganţev, CEKA a executat optzeci şi şapte de oameni.

* Aşa a răsărit soarele libertăţii noastre. Legea noastră octombristă a crescut ca un ştrengar dolofan şi năbădăios.

Acum nu ne mai aducem aminte nimic din toate câte au fost.

Capitolul 9 LEGEA SE MATURIZEAZĂ PRIVIREA NOASTRĂ de ansamblu s-a cam lungit. Şi, de fapt, Jncă n-am început. Procesele importante, procesele celebre sunt încă înainte, însă liniile principale se conturează încă de pe acum.