Alexandr Soljenitin

S-au strâns destule acuzaţii, ba chiar prea destule, şi Tribunalul s-ar putea retrage pentru deliberare şi să-i ardă fiecăruia pedeapsa meritată, dar, iată, după cât se pare ceva nu este în regulă:

— Toate acuzaţiile aduse aici partidului eserilor se referă la anii 1917 şi 1918;

— În februarie 1919, consiliul partidului eserilor a hotărât să înceteze lupta împotriva puterii bolşevice (obosiţi de atâta luptă ori pătrunşi de conştiinţa socialistă). Şi, la 27 februarie 1919, guvernul bolşevic a dat o amnistie pentru eseri, absolvindu-i de întreg trecutul lor. Partidul a fost legalizat, a ieşit din clandestinitate, şi, peste două săptămâni, au început arestările în masă. Au arestat şi întreaga conducere (uite aşa, în stilul nostru!);

— De atunci ei n-au mai luptat în libertate şi cu atât mai mult n-au luptat deloc fiindcă se aflau la închisoare (comitetul central se afla la Butârki şi nu ştiu de ce n-au evadat, cum făceau de obicei pe vremea ţarului), aşa încât, după amnistie, ei n-au mai săvârşit nimic până în anul de graţie 1922.

Cum să iasă din această situaţie?

Şi nu numai că nu mai duc nici un fel de luptă, dar au recunoscut Puterea Sovietelor! (Adică s-au dezis de fostul Guvern provizoriu, precum şi de Adunarea Constituantă.) Ei cer doar să se facă noi alegeri pentru aceste soviete, şi partidele să fie libere să-şi facă propaganda. (Şi chiar aici, la proces, inculpatul Haendelman, membru al comitetului central: „Daţi-ne posibilitatea să ne folosim de toată gama de libertăţi civile, şi noi nu vom încălca legile”. Să le daţi, şi încă, „toată gama”!)

Auziţi? Iată unde ţintea botul ostil al fiarei burgheze! Da e posibil aşa ceva? Păi este un moment serios! Suntem înconjuraţi de duşmanii (Şi peste douăzeci, şi peste cincizeci, şi peste o sută de ani va fi tot aşa.) Şi voi, fii de căţea, vreţi campanie de propagandă liberă pentru partide?!

Drept răspuns, zice Krâlenko, oamenii lucizi din punct de vedere politic nu puteau decât să râdă, ori să ridice din umeri. Şi pe bună dreptate s-a ho-tărât: „Prin toate mijloacele de represiune de care dispune statul să se taie acestor partide posibilitatea de-a face propagandă împotriva puterii” (p. 183). Şi iată că întreg comitetul central al eserilor (cei pe care i-au prins) a fost aruncat la închisoare!

Însă ce acuzaţii poţi să le aduci acum? „Această perioadă nu este investigată îndeajuns de ancheta judiciară”, se tânguie procurorul nostru.

Cu toate acestea, exista o acuzaţie sigură: în acelaşi februarie 1919, eserii au adoptat o rezoluţie (dar n-au aplicat-o în practică, însă conform noului cod penal asta nu avea nici o importanţă): să desfăşoare în secret o campanie de propagandă în rândurile Armatei Roşii pentru a-i lămuri pe soldaţi să refuze să participe la expediţiile de represalii împotriva ţăranilor.

A abate de la expediţiile de represalii constituia un act josnic şi perfid de trădare a revoluţiei î Mai puteau fi acuzaţi şi de tot ce vorbea, scria şi făcea (mai mult vorbea şi scria) aşa-numita „Delegaţie din străinătate a comitetului central” al eserilor, cei mai importanţi dintre ei, care şi-au luat tălpăşiţa în Europa.

Toate acestea însă erau cam puţine. Şi iată ce au născocit: „Mulţi dintre inculpaţii care se află aici nu ar fi fost implicaţi în prezentul proces dacă nu ar fi fost acuzaţi de organizarea unor acte teroriste!” Deoarece când s-a proclamat amnistia din anul 1919, „nici unuia dintre capii justiţiei sovietice nu i-a trecut prin minte” că eserii mai organizau şi acte teroriste împotriva reprezentanţilor statului sovietic! (Ei, cui putea, de fapt, să-i treacă aşa ceva prin minte: eseri şi brusc – terorism. Dacă le-ar fi trecut atunci prin cap, trebuiau să-i amnistieze şi pentru terorism. Pur şi simplu a fost un noroc că nu le-a trecut prin cap. Le-a trecut doar când a trebuit – acum!) Fiindcă această acuzaţie nu a căzut sub incidenţa amnistiei (căci a fost amnistiată doar lupta) şi iată că acum Krâlenko o flutură victorios!

Mai întâi: ce au spus conducătorii eserilor (dar oare ce n-au spus la viaţa lor aceşti zarzavagii…!) încă din primele zile de după lovitura din octombrie? Liderul actual al acuzaţilor, dar şi liderul partidului, Abram Gotz, a spus atunci: „Dacă autocraţii de la Smolnâi vor atenta şi la Adunarea Constituantă… Partidul S-R îşi va aduce aminte de vechea lui tactică mult încercată”.

De la necruţătorii eseri te puteai aştepta la orice, într-adevăr, este greu de crezut că ei au renunţat la terorism.

„în acest domeniu de cercetare”, se plânge Krâlenko, din pricina conspiraţiei, 7n-o să avem prea multe depoziţii ale martorilor „.” Astfel, misiunea mea devine extrem de dificilă… În acest domeniu, în unele momente, va trebui să bâjbâim prin întuneric” (p. 236 – ce limbaj!).

Misiunea lui Krâlenko era dificilă deoarece terorismul împotriva Puterii Sovietice fusese de trei ori discutat în comitetul central al eserilor, în 1918, şi de. Trei ori a fost respins (în ciuda faptului că Adunarea Constituantă fusese dizolvată). Şi acum, după ce au trecut anii, trebuie să demonstrezi că eserii au practicat totuşi terorismul.

Atunci ei au hotărât: nu înainte ca bolşevicii să treacă la executarea socialiştilor. Iar în 1920: dacă bolşevicii vor atenta la viaţa ostaticilor eseri, partidul va pune mâna pe arme. (Pe alţi ostatici n-au decât să-i suprime…)

Aşadar: de ce au pus condiţii? De ce n-au renunţat pur şi simplu? „De ce n-au făcut declaraţii cu caracter absolut negativ?”

Că partidul, în general, n-a practicat terorismul reiese clar din rechizitoriu] lui Krâlenko. Dar se adună astfel de fapte: în cazul unuia dintre acuzaţi s-a zămislit planul de a arunca în aer locomotiva de la trenul Sovnarkomului când acesta s-a mutat la sediul din Moscova17, deci, comitetul central se face vinovat de terorism. Iar Ivanova, însărcinată cu executarea planului, a străjuit o noapte întreagă în apropierea gării, având cu ea un cartuş de piroxilină, deci – atentat la trenul lui Troţki şi, prin urmare comitetul central se face vinovat de terorism. Sau: un membru al comitetului central, Donskoi, a prevenit-o pe F. Kaplan că va fi exclusă din partid dacă va trage asupra lui Lenin. Destul de puţin! De ce nu i-au interzis în mod categoric? (Sau: de ce nu au denunţat-o la CEKA?) Totuşi, cazul cu Kaplan se prinde: a fost membră a partidului eserilor.

Tot ce a mai putut Krâlenko să ciugulească de pe un cocoş mort a fost faptul că eserii nu au luat măsuri de încetare a actelor individuale de terorism ale combatanţilor lor, care lâncezeau în inactivitate. (Dar nici acei combatanţi n-au făcut mare lucru. Semionov a îndreptat mâna lui Sergheev, care l-a ucis pe Volodarski1^, dar comitetul central a rămas curat deoparte, s-a dezis chiar în mod public. Pe urmă, acelaşi Semionov şi amica lui Konopliova, cu o solicitudine suspectă, au îmbogăţit cu depoziţiile lor GPU-ul, iar acum tribunalul, şi aceşti combatanţi teribili, aici, într-un tribunal sovietic, nu sunt ţinuţi sub pază, şi între şedinţe se duc să doarmă acasă.)

Despre unul dintre martori Krâlenko spune: „Dacă acest om ar fi vrut să inventeze, este puţin probabil că ar fi putut inventa astfel ca din pură întâniT plare să nimerească tocmai la ţintă” (p. 251). (Foarte tare! Asta se poate spune despre orice depoziţie contrafăcută.) Despre Konopliova dimpotrivă: veridicitatea depoziţiei ei rezidă tocmai în faptul că nu mărturiseşte tot ceea ce ar face trebuinţă acuzării, (însă destul pentru ca acuzaţii să fie împuşcaţi.) „Dacă ne punem întrebarea: nu cumva Konopliova inventează toate acestea?… Răspunsul este limpede: dacă inventează, atunci inventează” (el ştie!) – dar ea nu spune totul, până la capăt Iată însă şi altceva: „Această întâlnire putea oare să aibă loc? Nu este exclus”. Nu este exclus? Înseamnă că a avut loc!

Apoi – „grupul subversiv”. S-a comentat mult despre el şi brusc: „A fost dizolvat pentru lipsă de activitate”. Atunci de ce ne mai împuiaţi urechile? Au avut loc câteva deturnări de fonduri băneşti din instituţii sovietice (eserii nu s-ar fi putut descurca altfel ca să închirieze apartamente, să călătorească dintr-un oraş într-altul). Dar înainte acestea nu erau decât nişte elegante, distinse ex, cum se exprimau toţi revoluţionarii. Dar acum, în faţa tribunalului sovietic? Acest lucru se numea „jaf şi tăinuire a lucrurilor jefuite”.

În materialele procesului, făclia nemişcată a legii aruncă o lumină gălbuie, tulbure asupra istoriei şovăielnice, oscilante, încâlcite de după revoluţie a acestui partid guraliv şi emfatic, dar în esenţă dezorientat, neajutorat şi chiar lipsit de activitate, care n-a rezistat în faţa bolşevicilor. Şi toate hotărârile sau nehotărârile lui, şi toate zvârcolirile lui, avânturi ori recesiuni, acum se preschimbau în culpă, mereu culpă, numai culpă.

Şi dacă în septembrie 1921, cu zece luni înainte de proces, comitetul central închis la Butârki scria comitetului central nou ales că el nu consimte la orice fel de răsturnare a dictaturii bolşevice, ci doar prin unirea maselor muncitoare şi munca de propagandă (cu alte cuvinte, chiar întemniţat fiind, el nu este de acord să fie eliberat nici prin acte de terorism, nici prin complot, nici prin insurecţie armată!), şi acest lucru li se aruncă în spate ca vina cea mai importantă. Aha, înseamnă că sunteţi de acord cu răsturnarea!

Ei, şi dacă totuşi de răsturnare nu sunt vinovaţi, de terorism aproape nevinovaţi, deturnări aproape nu există, şi de toate celelalte au fost iertaţi de mult? Procurorul nostru drag recurge la rezerva tăinuită: „În caz extrem, nedenunţarea poate fi considerată element constitutiv al delictului, care se aplică tuturor acuzaţilor fără excepţie şi trebuie considerat ca stabilit” (p. 305).

Partidul eserilor este vinovat că nu s-a autodenunţat! Iată ce înseamnă bine ţintit! Aceasta este o descoperire a gândirii juridice în noul cod, este un drum pavat pe care vor expedia necontenit spre Siberia contingentele urmaşilor recunoscători.

Mânios foc, Krâlenko a cuvântat dintr-o răsuflare: „Duşmani înverşunaţi, duşmani pe vecie”, iată cine sunt inculpaţii! Astfel că şi fără proces este limpede ce trebuie făcut cu ei.

Codul este încă prea nou, şi Krâlenko n-a izbutit să memoreze pe numere nici măcar articolele importante privind contrarevoluţia, dar cât de tare loveşte cu aceste numere! Cum le citează şi cât de profund le interpretează, de parcă decenii de-a rândul cuţitul ghilotinei a fost coborât numai de aceste articole! Şi iată ce este deosebit de nou şi de important: distincţia dintre metode şi mijloace, prezentă în vechiul cod ţarist, la noi nu mai figurează! Ele nu au vreo influenţă nici asupra calificării acuzaţiei, nici asupra sancţiunii penale! Pentru noi, intenţia sau acţiunea este totuna! S-a pronunţat o rezoluţie – este de ajuns pentru judecată. Iar faptul „dacă a fost înfăptuită sau nu a fost înfăptuită nu are nici o importanţă esenţială” (p. 185). Fie că i-ai şoptit soţiei în pat că ar fi bine dacă Puterea Sovietică ar fi răsturnată, ori ai făcut propagandă la alegeri, ori ai aruncat o bombă – totuna! Pedeapsa este aceeaşi!

Aşa cum un pictor vizionar din câteva trăsături apăsate de cărbune realizează portretul dorit, tot astfel şi pentru noi, în schiţele anului 1922, se conturează tot mai mult întreaga panoramă a anilor 1937, 1945, 1949.

Este prima încercare de proces public chiar sub ochii Europei întregi şi prima încercare de „indignare a maselor”. Iar indignarea maselor a fost deosebit de reuşită.

Dar iată cum s-au petrecut lucrurile. Două Internaţionale socialiste – a 2-a şi a 21/2 (Internaţionala de la Viena), urmăreau de patru ani, fără prea mult entuziasm, dar cu destul calm, cum bolşevicii, spre slava socialismului, îşi taie, ard, topesc, împuşcă, sugrumă ţara. Totul era receptat ca un experiment social grandios. Dar în primăvara anului 1922, Moscova a declarat că patruzeci şi şapte de eseri sunt deferiţi judecăţii Tribunalului Suprem şi socialiştii de frunte ai Europei au început să fie neliniştiţi şi îngrijoraţi.

La începutul lui aprilie 1922, la Berlin s-a întrunit – pentru stabilirea unui „front unic” împotriva burgheziei – conferinţa celor trei Internaţionale (din partea Kominternului – Buharin şi Radek19), şi socialiştii au cerut bolşevicilor să renunţe la acest proces. „Frontul unic” fiind foarte necesar în interesul revoluţiei mondiale, delegaţia Kominternului şi-a asumat obligaţia: că procesul va fi public; că reprezentanţii tuturor internaţionalelor pot să asiste şi să stenografieze; că vor fi acceptaţi avocaţii pe care îi doresc inculpaţii; şi, lucrul cel mai important, anticipând competenţa tribunalului (pentru comunişti era o nimica toată, dar socialiştii au fost şi ei de acord): la acest proces nu se vor pronunţa condamnări la moarte.

Socialiştii de frunte s-au bucurat: au hotărât pur şi simplu să meargă ei înşişi ca apărători ai acuzaţilor. Lenin însă (care îşi trăia cele din urmă săptămâni înainte de prima paralizie, dar fără să ştie) a avut o intervenţie dură în „Pravda”: Noi am plătit prea mult. Cum au putut să promită că nu vor fi condamnări la moarte şi să permită accesul trădătorilor socialişti la procesul nostru? Ulterior vom constata că şi Troţki a fost pe deplin de acord cu el, ba chiar şi Buharin foarte curând s-a căit. Ziarul comuniştilor germani „Rote Fahne” 20 a fost de părere că bolşevicii ar fi nişte idioţi dacă ar considera necesar să îndeplinească obligaţiile asumate: dat fiind faptul că „frontul unic” în Germania a eşuat, promisiunile au fost făcute degeaba. Dar comuniştii încă de atunci au început să înţeleagă forţa extraordinară a procedeelor lor istorice. Cu puţin înaintea procesului, în mai, „Pravda” a scris: „Noi ne vom îndeplini obligaţiile. Dar în afara procesului, aceşti domni trebuie să fie puşi în astfel de împrejurări care să ferească ţara noastră de tactica instigatoare a acestor ticăloşi”. Şi, sub acest acompaniament, la sfârşitul lui mai, vestiţii socialişti Vandervelde, Rosenfeld şi Theodor Liebknecht (fratele lui Karl cel ucis) au plecat la Moscova.

Începând de la gara de frontieră şi în toate staţiile, vagonul socialiştilor a fost asaltat de manifestaţiile mânioase ale muncitorilor, care le cereau să dea socoteală pentru intenţiile lor contrarevoluţionare, iar lui Vandervelde – de ce a semnat tratatul de la Versailles? Le-au spart geamurile la vagon şi le-au promis să le stâlcească mutrele. Dar cu cea mai mare pompă au fost întâm-pinaţi în gara Vindava din Moscova: peronul era plin de demonstranţi cu steaguri, orchestre, coruri. Pe nişte placarde uriaşe scria: „Domnule ministru regal Vandervelde! Când veţi compărea în faţa Tribunalului Revoluţionar?” „Cain, Cain, unde este fratele tău Karl?” La coborârea străinilor, au izbucnit strigăte, fluierături, mieunaturi, ameninţări, iar corul cânta: „La noi vine Vandervelde, Bădăran internaţional. Bucuroşi suntem de oaspeţi, dar mai bucuroşi, prieteni, I-am pune ştreangul de gâL”

(Şi numaidecât – un moment penibil: Rosenfeld l-a zărit^pe însuşi Buharin, care, cu degetele vârâte în gură, fluiera plin de voioşie.) în zilele următoare, prin Moscova, în camioane împodobite, colindau echipe de teatru de păpuşi, pe o estradă de lângă monumentul lui Puşkin se reprezenta un spectacol permanent, care înfăţişa trădarea eserilor şi a apărătorilor lor. Troţki şi alţi oratori cutreierau prin uzine şi, în discursuri incendiare, cereau condamnarea la moarte a eserilor, după care îi puneau să voteze pe toţi muncitorii, membri şi nemembri de partid. (Chiar de atunci se cunoşteau multe posibilităţi: cei care nu votau pentru erau daţi afară din uzină, ca să nu mai vorbim de… CEKA.) Au votat. Apoi au făcut să circule prin uzine nişte petiţii, ziarele erau pline de ele şi de numărul semnăturilor. (Este adevărat că se mai găseau şi dintre cei care nu erau de acord, şi unii au trebuit să fie arestaţi.)

La 8 iunie a început procesul. Erau judecaţi treizeci şi doi de oameni, dintre care doar 22 veneau de la Butârki, ceilalţi zece se căiseră, nu mai erau sub escortă şi erau apăraţi de însuşi Buharin şi de câţiva kominternişti. (Se veselesc şi Buharin, şi Piatakov în aceeaşi comedie de tribunal, fără să simtă ironia soartei prevăzătoare. Dar soarta le lasă şi vreme de gândire, câte cincisprezece ani de viaţă fiecăruia, la fel şi lui Krâlenko.) Piatakov era dur, nu-i lăsa pe acuzaţi să vorbească. Acuzarea era susţinută de Lunacearski, Pokrov-ski21, Klara Zetkin. (Rechizitoriul a fost semnat şi de soţia lui Krâlenko, care a condus ancheta – eforturi familiale conjugate.) în sală era lume multă: o mie două sute de persoane, dintre ele însă doar douăzeci şi două de rude ale celor douăzeci şi doi de acuzaţi, ceilalţi erau toţi comunişti, cekişti deghizaţi, public selectat. Adesea, indivizi din public îi întrerupeau cu strigăte şi pe inculpaţi, şi pe apărători. Traducătorii denaturau pentru apărători sensul procesului, pentru proces – cuvintele apărătorilor, demersurile lor erau respinse în batjocură de către tribunal, martorii apărării n-au fost admişi, stenogramele erau făcute astfel, încât nu-ţi mai puteai recunoaşte propriile cuvinte.

Chiar din prima zi, Piatakov a declarat că tribunalul refuză examinarea imparţială a cazului şi intenţionează să se călăuzească exclusiv după considerentele privind interesele Puterii Sovietice.

După o săptămână, apărătorii străini au făcut gafa să depună o plângere tribunalului, arătând că se încalcă înţelegerea de Ia Berlin, la care Tribunalul a răspuns trufaş că el este tribunal şi nu poate fi legat de nici o înţelegere.

Apărătorii socialişti şi-au pierdut cu desăvârşire curajul, prezenţa lor la acest proces nu făcea decât să creeze o iluzie de procedură judiciară normală. Au renunţat la apărare şi acum nu voiau decât să plece la ei în Europa. Dar nu i-au lăsat. Iluştrii oaspeţi au fost nevoiţi să declare greva foamei! Numai după aceea, la 19 iunie, li s-a permis să plece. Păcat, fiindcă au pierdut spectacolul cel mai impresionant de la 20 iunie, la aniversarea uciderii lui Volodarski.

Au adunat coloane muncitoreşti (la unele uzine au încuiat porţile ca să nu plece mai devreme, la altele le-au luat fişele de pontaj, în altă parte, dimpotrivă, le-au oferit o masă la cantină), cu flamuri şi placarde – „Moarte inculpaţilor”, şi, fireşte, coloane militare. Şi în Piaţa Roşie a început mitingul. A vorbit Piatakov, care a făgăduit o pedeapsă aspră, pe urmă Krâlenko, Kamenev, Buharin, Radek, toată floarea oratorilor comunişti. Apoi, manifestanţii au pornit spre clădirea tribunalului, iar Piatakov, care se întorsese mai înainte, a dat ordin ca inculpaţii să fie aduşi la ferestrele deschise, sub care se Agita mulţimea dezlănţuită. Ei stăteau copleşiţi sub ploaia de insulte şi batjocuri, Gotz a fost nimerit de o scândură pe care scria: „Moarte eserilor”. Toate acestea la un loc au durat cinci ore, amurgea (nopţile semialbe de la Moscova). Piatakov a anunţat în sală că o delegaţie a manifestanţilor cere aprobarea să intre. Krâlenko a explicat că deşi legile nu prevăd aşa ceva, totuşi, în spiritul Puterii Sovietice, este întru totul posibil. Şi delegaţia a năvălit în sală, şi aici, timp de două ore, a rostit cuvântări pline de insulte şi ameninţări, a cerut pedeapsa cu moartea, iar judecătorii ascultau, le strângeau mâinile, le mulţumeau şi promiteau să fie necruţători. Atmosfera era atât de incendiară, încât inculpaţii şi rudele lor se aşteptau să fie linşaţi chiar acolo. (Gotz, nepotul unui bogat negustor de ceai, simpatizant al revoluţiei, un terorist norocos pe vremea ţarului, participant la numeroase atentate şi asasinate: Durnoi, Min, Riman, Akimov, Şuvalov, Racikovski, în toată cariera lui de luptă n-a păţit niciodată aşa ceva!) Dar cu aceasta campania mâniei populare s-a încheiat, deşi procesul a continuat încă o lună şi jumătate. Peste o zi se retrăgeau de la proces şi avocaţii sovietici (şi pe ei îi aştepta arestarea şi surghiunul).

Aici pot fi recunoscute multe trăsături viitoare, cunoscute, dar conduita inculpaţilor nu a fost nici pe departe înfrântă şi încă nu au fost siliţi să se autoblameze. Pe ei încă îi mai susţine convingerea tradiţională, înşelătoare, a partidelor de stânga, că sunt apărătorii intereselor muncitorilor. După anii pierduţi, ani de împăcări şi cedări, acum le-a revenit fermitatea târzie. Inculpatul Berg îi acuză pe bolşevici de a fi tras în demonstranţii care apărau Adunarea Constituantă; inculpatul Liberov declară: „Mă recunosc vinovat de faptul că în anul 1918 n-am făcut totul pentru răsturnarea puterii bolşevicilor” (p. 103). Evghenia Ratner spune acelaşi lurcu, iar Berg adaugă: „Mă consider vinovat faţă de Rusia muncitoare că nu am putut să lupt din toate forţele cu aşa-numita putere a muncitorilor şi ţăranilor, dar sper că nu mi-a trecut încă vremea”. (A trecut, drăguţule, a trecut!) întâlnim aici şi vechea pasiune pentru frazele pompoase, dar întâlnim şi fermitate.

Procurorul argumentează: acuzaţii sunt primejdioşi pentru Rusia Sovietică fiindcă socotesc că tot ceea ce, au făcut ei este bine. „Poate că unii dintre acuzaţi îşi găsesc consolarea în gândul că vreodată cronicarii vor elogia conduita lor”.

Inculpatul Hendelman a declarat în cuvântul lui: „Noi nu recunoaştem judecata voastră…!” Şi, el însuşi jurist, a polemizat cu Krâlenko referitor la falsificarea depoziţiilor martorilor, la „metodele speciale de tratare a martorilor înainte de proces” – citeşte: referitor la faptul că au fost neîndoielnic prelucraţi la GPU. (De acum există totul! A mai rămas puţin până a atinge idealul.) Este neîndoielnic că ancheta preliminară s-a desfăşurat sub supravegherea procurorului (Krâlenko) şi astfel au fost eliminate toate neconcor-danţele dintre depoziţii.

Desigur, există şi asperităţi. Există şi imperfecţiuni. Dar la urma urmelor „trebuie să spunem cu toată claritatea şi cu sânge rece… Că nu ne preocupă chestiunea cum va aprecia judecata istoriei lucrarea noastră” (p. 325).

Deocamdată, schimbând direcţia, Krâlenko – poate pentru prima şi cea din urmă oară în jurisprudenţa sovietică – îşi aduce aminte de pre-anchetă. De cercetarea primară, încă înainte de anchetă! Iată ce raţionament iscusit ne oferă: tot ceea ce s-a făcut fără supravegherea procurorului şi dumneavoastră aţi crezut că este anchetă, aceea era pre-anchetă. Iar ceea ce consideraţi a fi o re-anchetă sub ochii procurorului când se înnoadă firele şi se strâng şuruburile – tocmai aceasta e ancheta! „Materialele haotice ale organelor pre-anchetei, neverificate de anchetă, au o valoare judiciară probantă mult mai mică, decât materialele anchetei” (p. 238), când este condusă cu pricepere.

Este dibaci, nu poţi să zici că bate apa în piuă.

Vorbind din punct de vedere profesional, fireşte lui Krâlenko îi era necaz, pentru că se pregătise o jumătate de an pentru acest proces, apoi două luni lătrase la judecată şi încă cincisprezece ore la prezentarea rechizitoriului, când toţi aceşti inculpaţi „se aflaseră nu o dată şi nici de două ori în mâinile organelor extraordinare şi în astfel de momente când aceste organe aveau împuterniciri speciale; însă datorită unor împrejurări de tot felul aceştia au izbutit să scape teferi” (p. 322), şi, iată, acum Krâlenko trebuia să-şi bată capul ca să-i aducă legal în faţa plutonului de execuţie.

De bună seamă, „sentinţa nu putea fi decât una singură: condamnarea la moarte pentru toţi, fără excepţie!” Dar Krâlenko menţionează cu mărinimie că, întrucât lumea întreagă este cu ochii pe acest proces, cuvântul procurorului „nu constituie o indicaţie pentru tribunal”, pe care acela „trebuie s-o ia în considerare ori s-o ducă la îndeplinire” (p. 319).

Bun tribunal acela căruia trebuie să i se explice acest lucru…!

După ce procurorul a cerut pedeapsa cu moartea, inculpaţilor li s-a propus să declare că regretă cele făptuite şi îşi reneagă partidul. Toţi au refuzat.

În verdictul său, tribunalul s-a arătat cutezător: el a pronunţat, într-adevăr, condamnarea la moarte, dar nu „pentru toţi, fără excepţie”, ci doar pentru douăsprezece persoane. Celorlalţi – puşcărie, lagăr, iar pentru încă o sută de persoane executarea pedepsei la locul de muncă.

Şi, desigur, cititorul nu poate să nu-şi amintească: la Tribunalul Suprem „privesc toate celelalte tribunale ale Republicii, [el] le oferă indicaţii călăuzitoare” (p. 407), verdictul Tribunalului Suprem este folosit „în calitate de directivă pilduitoare” (p. 409). Şi vă puteţi închipui câţi sunt întemniţaţi şi în provincie!