Alexandr Soljenitin

Aproape întotdeauna omul se lasă ucis fără să se împotrivească. De ce condamnarea la moarte hipnotizează în asemenea măsură? De cele mai multe ori cei graţiaţi nu-şi amintesc ca vreunul din celula condamnaţilor să se fi împotrivit. Dar există şi astfel de cazuri, în anul 1932, la închisoarea Krestî din Leningrad condamnaţii la moarte au luat gardienilor revolverele şi au tras. După acest incident a fost adoptată următoarea tactică: după ce au depistat prin vizor pe cel care trebuia luat, cinci gardieni neînarmaţi năvăleau în celulă şi se repezeau asupra celui desemnat, în celulă se aflau vreo opt-zece condamnaţi, însă fiecare dintre ei trimisese cerere de graţiere lui Kalinin, fiecare îşi aştepta iertarea şi din pricina asta se comportau conform zicalei: „Mori tu astăzi, eu o să mor mâine”. Ei se dădeau la o parte şi priveau nepăsători cum îl răsuceau pe cel sortit pieirii, cum striga el după ajutor, şi i se vâra în gură o minge micuţă de copil. (Privind o minge de copil, poţi oare să bănuieşti la câte poate ea servi?… Ce bun exemplu pentru o lecţie despre metoda dialectică!)

O, speranţă! Ce aduci tu cu precădere: tărie ori slăbiciune? Dacă în fiecare celulă osândiţii i-ar sugruma împreună pe călăii veniţi după ei, nu ar înceta oare execuţiile cu mult mai sigur decât datorită cererilor de graţiere trimise la VŢIK? Tot eşti pe marginea gropii, de ce să nu te împotriveşti?

Dar oare nu era totul sortit pieirii încă de la arestare? Cu toate acestea, toţi arestaţii, ca şi când aveau picioarele retezate, se târau în genunchi pe tă-râmul speranţei.

Vasili Grigorievici Vlasov îşi aminteşte că în noaptea când îl duceau prin Kadâi şi patru revolvere erau îndreptate spre el din patru părţi, gândul lui era: de n-ar trage acum, provocator, chipurile, pentru încercarea de a fugi. Va să zică, el încă nu credea în condamnarea lui! Spera încă să trăiască…

Acum era ţinut într-o cameră de la miliţie. L-au aşezat pe un birou, iar lângă el stăteau de pază neîntrerupt, la lumina lămpii, doi-trei miliţieni. Vorbeau între ei: „Am ascultat patru zile întruna, dar tot n-am priceput de ce i-au ^condamnat!” „Nu-i treaba noastră!” în această cameră Vlasov a rămas cinci zile: aşteptau confirmarea sentinţei pentru a-i executa în Kadâi – era foarte greu să-i escorteze pe condamnaţi mai departe. Cineva a trimis în numele lui o telegramă prin care cerea graţierea: „Nu mă recunosc vinovat, rog să fiu lăsat în viaţă”. N-a venit nici un răspuns, în toate zilele acestea, lui Vlasov îi tremurau atât de tare inimile, încât nu putea duce lingura la gură. Bea cu gura din farfurie. L-a vi/itat, ca să-şi bată joc, Kliughin. (La scurtă vreme după procesul din Kadâi urma să fie transferat din Ivanovo la Moscova, în acel an, stelele acestea purpurii răsăreau şi apuneau brusc pe cerul GULAG-ului. Se apropia vremea Când trebuiau aruncaţi la groapă, dar nu ştiau asta.) N-a sosit nici confirmarea, nici graţierea, şi au fost nevoiţi, totuşi, să-i ducă pe cei patru osândiţi la Kineşma. I-au dus cu patru autocamionete, în fiecare câte un condamnat cu şapte miliţieni.

La Kineşma au fost ţinuţi în subsolurile mânăstirii (arhitectura mânăs-tirească, eliberată de ideologia monahală, ne-a prins foarte bine). Acolo au mai adăugat şi alţi osândiţi la moarte şi i-au transportat cu vagonul puşcăriaşilor la Ivanovo.

La gara de mărfuri din Ivanovo, Saburov, Vlasov şi încă unul din grupul străin au fost separaţi, iar pe ceilalţi i-au dus, care va să zică, la execuţie, ca să nu mai aglomereze închisoarea şi aşa arhiplină. Şi astfel, Vlasov a trebuit să-şi ia adio de la Smirnov.

Pe cei trei care au rămas, i-au lăsat în curtea închisorii nr. L şi i-au ţinut patru ceasuri în frigul şi umezeala de octombrie, în timp ce duceau şi aduceau pentru percheziţie alte convoaie, încă nu existau semne că i-ar executa astăzi. Au fost nevoiţi, aceste patru ceasuri, să mai rămână pe pământ şi să reflecteze! A fost un moment când lui Saburov i s-a părut că îi duc să-i împuşte (dar i-au dus în celulă). El n-a strigat, dar şi-a înfipt mâna în braţul vecinului atât de tare, încât acesta a urlat de durere. Gardienii l-au târât pe Saburov şi l-au împuns cu vârful baionetelor.

În acea închisoare existau patru celule pentru condamnaţi la moarte, pe acelaşi coridor cu cele rezervate copiilor şi bolnavilor! Celulele osândiţilor erau prevă^ute ca două uşi: una de lemn, obişnuită, cu vizor, şi alta de fier, zăbrelită, şi fiecare uşă era prevăzută cu două încuietori (cheile se aflau una la gardian şi alta la şeful clădirii, ca să nu poată deschide unul fără celălalt). Celula nr. 43 se afla peste un perete de cabinetul anchetatorului, şi noaptea, când osândiţii aşteaptă să fie duşi la execuţie, strigătelele celor schingiuiţi ie sfâşie urechile.

Vlasov a nimerit în celula nr. 61. Era o celulă individuală: lungă de vreo cinci metri şi lată – ceva mai mult de un metru. Două paturi de fier erau definitiv fixate de pardoseală, în fiecare pat erau întinşi câte doi condamnaţi, unul cu capul la picioarele celuilalt şi încă paisprezece erau aşezaţi de-a curmezişul pe pardoseală.

În aşteptarea morţii, fiecăruia i se lăsase mai puţin de un arşin pătrat! Cu toate că se ştie de mult că până şi un mort are dreptul la trei arşini de pământ, ceea ce lui Cehov i se părea puţin…16

Vlasov a întrebat cât durează până îi împuşcă? „Noi stăm de mult aici şi suntem încă vii…”

Şi a început aşteptarea, aceea pe care o cunoaştem: toată noaptea fără somn, absolut deprimaţi, aşteptând să fie luaţi şi duşi la moarte, ascultând foşnetele de pe coridor (şi din pricina acestei aşteptări prelungite scade capacitatea omului de a se împotrivi). Deosebit de agitată este noaptea care urmează după o zi când cineva a fost graţiat: acesta a plecat cu strigăte de bucurie, iar în celulă s-a instaurat groaza: căci, o dată cu graţierea, astăzi trebuie să se fi rostogolit de pe muntele cel înalt şi nişte refuzuri, şi la noapte vor veni să -l ia pe careva…

Uneori, noaptea, zăngăne încuietorile, inimile îngheaţă în piept: pe mine? Nu pe mine! Iar vertuhaiul a deschis uşa pentru cine ştie ce fleac: „Luaţi-vă lucrurile de pe pervazul ferestrei!” Din pricina acestei uşi deschise în toiul nopţii poate că toţi paisprezece s-au apropiat cu un an mai mult de viitoarea lor moarte; poate, dacă ar deschide astfel uşa de vreo cincizeci de ori, n-ar mai fi nevoie să strice gloanţele! Dar cât de recunoscători îi sunt că n-a fost nimic altceva: „îndată, le luăm îndată, cetăţene şef!”

După vizita de dimineaţă la toaletă, eliberaţi de spaimă, au adormit cu toţii. Pe urmă gardianul le-a adus căzănelul cu zămârcă şi le-a zis: „Bună dimineaţa!” Regulamentul cerea ca uşa a doua, cea zăbrelită, să fie deschisă doar în prezenţa gardianului de serviciu pe închisoare. Dar, cum se ştie, oamenii sunt mai buni şi mai leneşi decât regulamentele şi instrucţiunile lor.

— Şi, deci, gardianul a intrat de dimineaţă în celulă, şi absolut omeneşte, nu, asta-i mai mult decât omeneşte!

— Le-a spus: „Bună dimineaţa!”

Cui încă pe lume să-i fie mai bună decât lor?! Recunoscători pentru căldura acestui glas şi căldura acestei fierturi acum dormeau până la amiază. (Mâncau numai dimineaţa! Trezindu-se în timpul zilei, mulţi nu puteau mân-ca. Unii mai primeau pachete – rudele puteau să ştie, dar puteau nici să nu ştie de condamnarea la moarte – pachetele deveneau comune în celulă, dar de cele mai multe ori mâncarea se strica în umiditatea aerului înbâcsiL)

Ziua, în celulă, era oarecare însufleţire. Venea la ei şeful de pavilion – fie posomoritul Tarakanov, fie binevoitorul Makarov – le oferea hârtie pentru cereri, îi întreba dacă nu vor, cei care au bani, să comande ţigări de la chioşc. Astfel de întrebări li se păreau când prea crude, când extrem de omenoase: lăsau impresia că n-ar fi condamnaţi la moarte.

Din dosul cutiilor de chibrituri osândiţii confecţionau un fel de domino şi jucau. Vlasov se destindea povestind când unuia, când altuia despre cooperaţia de consum, şi făcea asta pe un ton cât se poate de comic. (Povestirile lui despre cooperaţie sunt încântătoare şi merită să fie expuse separat.) lakov Petrovici Kolpakov, preşedintele comitetului executiv raional din Sudogda, bolşevic din primăvara anului 1917, de pe front, şedea zile de-a rândul în aceeaşi poziţie, strângându-şi capul între palme, cu coatele pe genunchi, şi privea la nesfârşit în acelaşi punct al peretelui. (Cât de veselă şi lipsită de complicaţii trebuie să i se fi părut primăvara anului 1917!… Dar şi atunci erau ucişi oameni – ofiţeri.) Locvacitatea lui Vlasov îl scotea din sărite: „Cum de eşti în stare?” „Da tu te pregăteşti pentru rai? Rânjea Vlasov, păs-trându-şi şi când vorbea repede felul specific de a pronunţa vocala o^. Un singur lucru am hotărât, să-i spun călăului: doar tu, nici judecătorii, nici procurorii, numai tu eşti vinovat de moartea mea! Cât vei trăi să mă ai pe suflet! Dacă n-aţi fi voi, călăii voluntari, n-ar mai exista nici condamnări la moarte! Apoi poate să mă omoare, ticălosul!”

Kolpakov a fost împuşcat. A fost împuşcat şi Konstantin Sergheevici Arkadiev, fost şef al sectorului agricol din Alexandrov (regiunea Vladimir). Despărţirea de el a fost deosebit de grea. În miez de noapte, au venit să -l ia şase oameni din gardă, îl zoreau cu brutalitate, iar el, un om blând, cu educaţie, îşi mototolea întruna căciula în mâini, amânând momentul plecării, al plecării dintre ultimii oameni din viaţa sa. Şi când a rostit cel din urmă „adio” – aproape că nu mai avea glas.

În prima clipă, când victima este indicată, ceilalţi răsuflă uşuraţi („n-am fost eu!”), dar numaidecât după ce condamnatul a fost luat, nu le este deloc mai uşor decât acestuia. Toată ziua următoare, cei rămaşi nu sunt în stare să vorbească ori să mănânce.

Cu toate acestea, Gheraska, cel care a devastat sovietul sătesc, mânca mult şi dormea mult, ca orice ţăran se adaptase şi aici. Parcă nici nu-i venea să creadă că v-a fi împuşcat. (Nici nu l-au împuşcat: i s-a comutat în zece ani.)

Unii, sub ochii colegilor de celulă, încărunţeau în trei-patru zile.

Când oamenii aşteaptă moartea de atâta*vreme, părul creşte repede, şi celula este dusa la tuns, la spălat. Viaţa clin închisoare îşi urmează cursul, fără să ţină seama de sentinţe.

Câte unul îşi pierde capacitatea de a gândi şi vorbi coerent, dar oricum ră-mâne să-şi aştepte ursita tot aici. Cel care a înnebunit în celula condamnaţilor la moarte, este împuşcat nebun.

Soseau destule graţieri. S-a întâmplat că în toamna lui 1937, pentru întâia oară după revoluţie, au introdus pedepse de cincisprezece şi douăzeci şi cinci de ani, care au preluat asupra lor multe condamnări la moarte. Se comuta şi pentru zece ani. Chiar şi pentru cinci, în ţara minunilor sunt posibile şi astfel de miracole: ieri, noaptea, erai vrednic să fii executat, astăzi-dimineaţă – primeşti o pedeapsă de copil, eşti considerat un infractor fără importanţă, ai şansa ca în lagăr să nu fii escortat.

În aceeaşi celulă şedea şi V. N Homenko, un sexagenar din Kuban, fost esaul^, „sufletul celulei”, dacă celula osândiţilor poate avea suflet: glumea, zâmbea pe sub mustaţă, nu lăsa să se vadă că îi este greu. După războiul ruso-ja-ponez a fost reformat şi s-a specializat în creşterea cailor, a lucrat la administraţia locală gubernială, iar la începutul anilor ’30 a fost „inspector al fondului de cavalerie al Armatei Roşii” de pe lângă direcţia agricolă regională din Ivanovo, adică un fel de observator, care se îngrijea ca armata să fie înzestrată cu cei mai buni cai. A fost închis şi condamnat la moarte, deoarece a recomandat, cu intenţii diversioniste, ca armăsarii să fie castraţi înainte de a împlini vârsta de trei ani, ceea ce „submina capacitatea de luptă a” Armatei Roşii”.

— Homenko a făcut cerere de recurs. După cincizeci şi cinci de zile, a venit şeful pavilionului şi i-a arătat că în cerere n-a indicat instanţa care trebuia. Chiar acolo, pe loc, cu creionul şefului, Homenko a tăiat o instituţie şi în locul ei a scris alta, ca şi cum era o cerere pentru un pachet de ţigări. Cu această rectificare destul de neîngrijită, cererea a mai umblat şaizeci de zile, astfel încât Homenko a aşteptat moartea patru luni. (Dacă ar fi trebuit să aştepte un an sau doi, nu s-ar fi deosebit prea mult de noi, care o aşteptam cu anii pe Doamna-cu-Coasa! Oare lumea noastră toată nu este o celulă de osândiţi la moarte…?) Şi a fost pe deplin reabilitai! (între timp, Voroşilov dăduse indicaţii ca armăsarii să fie castraţi înainte de a împlini trei ani.) Când e albă, când e neagra!

Se primeau destule graţieri, mulţi începuseră să spere tot mai încrezători. Vlasov însă, comparând cazul său cu altele şi, mai ales, luând în consideraţie comportarea de la proces, a ajuns la concluzia că situaţia lui era albastră rău. Şi, apoi, cineva trebuie să fie împuşcat, nu? Pesemne că jumătate dintre condamnaţi? Şi el credea că va fi împuşcat. Nu dorea decât să aibă putere ca să ţină capul sus. Disperarea, specifică naturii lui, se acumula, producând un efect invers, şi el s-a hotărât să fie insolent până la capăt.

Fireşte, s-a ivit şi prilejul. Vizitând închisoarea, nu se ştie de ce (mai degrabă ca amator de senzaţii tari), Cinguli, şeful secţiei anchete penale de la NKVD-ul din Ivanovo, a ordonat să i se deschidă şi uşile celulei lor.

A discutat nu ştiu ce, apoi a întrebat:

— Cine este aici pentru cazul din Kadâi?

Purta o cămaşă de mătase cu mânecile scurte, model nou, care părea din această pricină că e pentru femei. El, ori cămaşa, răspândea un parfum dulceag în toată celula Vlasov a sărit sprinten pe pat şi a strigat cu glas pătrunzător.

— Ce mai ofiţer colonial! Ieşi afară ucigaşule! Şi l-a scuipat, de sus, cu putere, pe Cinguli drept în faţă.

Şi l-a nimerit!

Acela s-a şters şi s-a retras. Pentru că el avea voie să intre în această celulă doar însoţit de şase gardieni, şi nici aşa nu se ştie dacă avea.

Un mieluşel chibzuit nu trebuia să procedeze astfel. Dacă tocmai pe biroul acestui Cinguli se află acum dosarul tău şi tocmai de el depinde viza pentru graţiere? Căci nu degeaba o fi întrebat: „Cine este aici pentru cazul din Kadâi?” Pesemne pentru asta o fi şi venit?

Însă ajungi la un prag când nu mai vrei, când îţi repugnă să fii un mieluşel chibzuit. Când capul mieluşelului este luminat de ideea că toţi mieluşeii sunt destinaţi să dea carne şi blăniţă şi, prin urmare, câştigul n-ar fi decât o amâna-re, dar nu viaţa. Când îţi vine să strigi: „Fiţi blestemaţi, împuşcaţi-ne odată!”

După patruzeci şi una de zile de aşteptare a execuţiei, Vlasov simţea că este cuprins tot mai mult de acest sentiment de înverşunare. La închisoarea din Ivanovo i-au propus de două ori să scrie cerere de graţiere, însă a refuzat.

Dar în cea de a patruzeci şi doua zi a fost chemat în boxă şi i s-a adus la cunoştinţa că Prezidiul Comitetului Executiv Central al URSS îi înlocuieşte pedeapsa capitală cu douăzeci de ani de detenţie în lagăre de reeducare prin muncă plus încă cinci – privare de drepturi.

Palid, Vlasov a zâmbit strâmb şi chiar şi în acest moment s-a găsit să spună:

— Ciudat. Am fost condamnat pentru că n-am crezut în victoria socialismului într-o singură ţară. Dar oare Kalinin crede, de vreme ce gândeşte că şi peste douăzeci de ani sunt necesare lagărele în ţara noastră?

Atunci acest lucru nu mai părea posibil – peste douăzeci de ani. Ciudat, ele au fost necesare şi după ce au trecut patruzeci de ani.

Capitolul 12 TIURZAK*

AH, CE FRUMOS este cuvântul rusesc ostrog (temniţă), plin de vigoare cum nu este altul şi cât de bine alcătuit! În el se află însăşi tăria acelor ziduri dintre care este cu neputinţă să scapi. Totul este strâns aici, în aceste şase sunete: şi severitatea (strogost’), şi harponul (ostroga), şi ascuţişul, vârful ascuţit (oslrota) – acele de arici înfipte în mutră, acele de zăpadă cu care viforniţa, biciuindu-ţi faţa înlemnită, îţi îngheaţă ochii, vârful ascuţit al parilor zonei dinaintea lagărului, şi tot aici ghimpii sârmei ghimpate – şi prudenţa (ostorojnosf) a deţinuţilor se află pe undeva pe aproape. Dar cornul (rog)? Da, cornul este aici, iese în afară, îndreptat spre noi!

Dacă ar fi să aruncăm o privire asupra uzanţelor, obicelurilor legate de temniţa rusească, asupra acestei instituţii pe ultimii – să spunem – nouăzeci de ani, nu vom observa un corn, ci două cornuri: membrii partidului Norodnaia volta au început cu vârful cornului, acolo unde înţeapă cel mai tare, insuportabil chiar şi în piept, apoi, treptat, vârful a început să se rotunjească, să se tocească, să coboare spre rădăcină până când nu mai este deloc corn, a devenit o mică suprafaţă de piele cu părul ras (la începutul secolului al XX-lea), dar pe urmă (după 1917) a început să se observe protuberanta celei de a doua tulpini şi, în ciuda durerilor, în ciuda nenumăratelor „nu aveţi dreptul”, acesta a început clin nou să crească, să se subţieze, să se asprească, să devină cornos, şi, în anul 1938, să i se înfigă din nou omului, iată, în această scobitură de deasupra claviculelor, puţin mai jos de gât: cornul denumit tiurzak. Şi numai câte o lovitură pe an, ca dangătul unui clopot de alarmă, departe, în noapte: Ton-n-n!… *

Dacă urmăreşti această parabolă după evocările puşcăriaşilor de la Schilisselburg (Munca sub sechestru de Vera Figncr1)* la început te cam apucă frica: deţinutul are un număr, şi nimeni nu -l strigă pe nume; jandarmii parcă au fost instruiţi la Lubianka: nici un cuvânt personal. Dacă îţi scapă cumva un „noi…” – te-a şi repezit: „Să nu vorbiţi decât în numele” vostru!” Linişte de mormânt. Celula veşnic cufundată în semiîntuneric, geamurile întunecate, pardoseala de ciment. Oberlihtul este deschis doar patruzeci de minute pe zi. Drept hrană – o zeamă chioară şi casa. Nu primeşti cărţi de ştiinţă de la bibiotecă. Doi ani nu vezi picior de om. Numai după trei ani primeşti câteva foi de hârtie numerotate.

*TIURemnoe ZAKliucenie – închisoare (termen oficial).

*TON – Tiunna Osobogo Naziuiceniia – închisoare cu Destinaţie Specială.

Pe urmă, încetul cu încetul, libertăţile sporesc, regimul se îmblânzeşte: poftim şi pâine albă, poftim şi ceai cu zahăr; dacă ai bani – poţi să cumperi orice; nici fumatul nu este interzis; au pus geamuri transparente, oberlihtul este deschis toată ziua, pereţii au fost zugrăviţi într-o culoare mai luminoasă: într-o zi vei primi şi cărţi, prin abonament, de la biblioteca din Sankt-Peter-sburg; grădinile de zarzavat sunt despărţite prin gratii de fier, poţi să discuţi cu vecinul şi chiar să vă ţineţi lecţii unul altuia. Cu timpul, deţinuţii tabără pe închisoare, cerând cu insistenţă: mai daţi-ne, mai daţi-ne pământ! Cele două curţi imense ale închisorii sunt transformate în grădini. Flori şi legume – patru sute cincizeci de soluri! Iată, au apărut şi colecţii ştiinţifice, un atelier de tâmplărie, altul de fierărie, câştigăm bani, cumpărăm cărţi, chiar şi politice”, ziare şi reviste din străinătate, corespondenţă cu rudele. Plimbare? Dacă vrei – chiar toată ziua.

Şi treptat, povesteşte Vera Figner, „nu mai striga supraveghetorul la noi. Ci noi strigam la supraveghetor”, în 1902, acesta a refuzat să-i expedieze o cerere, drept pentru care ea i-a smuls epoleţii supraveghetorului! Consecinţa: a venit un anchetator militar, care nu ştia cum să-şi mai ceară scuze pentru bădăranul de supraveghetor!

Cum oare s-a ajuns la această decădere şi delăsare? Vera Figner ne oferă două explicaţii: omenia anumitor comandanţi de închisoare şi faptul că „jandarmii se obişnuiseră cu deţinuţii, se înţelegeau bine cu ei. La aceasta a contribuit destul de mult fermitatea, demnitatea şi felul de a se purta al deţinuţilor. Şi totuşi, eu cred ca totul se datora atmosferei timpului, acestei reveneli şi prospeţimi generale premergătoare norului furtunii, acestui vânt de libertate care adia peste societate! Fără el ai fi studiat cu jandarmii în fiecare luni cursul de Scurtă Istorie2 (dar pe atunci nu se putea), întărind disciplina şi strângând şurubul. Şi în locul” muncii sub sechestru”, Vera Nikolaevna ar fi primit, pentru smulgerea epoleţilor, nouă grame de plumb în subsolul închisorii.

Zguduirea şi slăbirea sistemului închisorilor ţariste nu s-au produs de la sine, ci datorită faptului că întreaga societate laolaltă cu revoluţionarii l-a zguduit şi ridiculizat cum a putut Ţarismul nu şi-a pierdut capul în luptele de stradă din februarie, ci cu vreo câteva decenii mai înainte: când tinerii din familiile înstărite au început să considere că a sta la închisoare este o cinste, iar ofiţerii din armată (chiar şi cei din gardă) – că a strânge mâna unui jandarm este o dezonoare. Şi, pe măsură ce sistemul penitenciar slăbea, se afirma tot mai clar şi triumfător „etica deţinuţilor politici”, şi membrii partidelor revoluţionare deveneau tot mai conştienţi de forţa lor şi a legilor proprii, nu a legilor statului.

Şi astfel a sosit în Rusia Anul 1917, şi pe umerii lui – Anul 1918. De ce trecem dintr-o dată la 1918? Obiectul analizei noastre nu ne permite să zăbovim la 1917: din martie toate închisorile politice (ba şi cele de drept comun), pentru condamnări şi preventive, şi toate ocnele s-au golit. Nu poţi

*P. A. Krasikov (da, cel care îl va condamna la moarte pe mitropolitul Veniamin) citeşte în Fortăreaţa Petropavlovskaia Capitalul (dar numai un an, căci este eliberat).

să nu te miri cum au supravieţuit în acest an gardienii şi supraveghetorii ocnelor, probabil mulţumită micilor grădini de zar/avat şi cartofilor. (Din 1918 le-a fost mai uşor, iar la închisoarea de pe strada Şpalernaia din Leningrad, şi în 1928 se mai aflau în serviciul noului regim, ca şi cum nimic nu se întâmplase.) începând din ultima lună a anului 1917, a devenit clar că fără închisori nu se poate, că unii nu pot fi ţinuţi decât după gratii (vezi capitolul 2), pur şi simplu pentru că ei nu au loc în noua societate. Aşa au pipăit suprafaţa de la rădăcina coarnelor şi s-au convins că cel de al doilea eoni începe să crească.

Fireşte, au declarat numaidecât că nu se vor mai repeta ororile din închisorile ţariste: nu va mai exista „reeducare forţată”, nici tăcerea în temniţă, nici regim celular, nici plimbări separate ori în şir indian şi pas cadenţat, şi nici măcar celule încuiate*: poftiţi, dragi oaspeţi, întâlniţi-vă, discutaţi pe săturate, plângeţi-vă unul altuia de bolşevici. Atenţia noilor conduceri ale închisorilor era concentrată asupra pregătirii de luptă a trupelor de grăniceri şi asupra preluării moştenirii ţariste a fondului penitenciar (acesta nu era acea maşină de stat care trebuia dărâmată şi construită din nou). Din fericire s-a constatat că războiul civil n-a pricinuit distrugeri tuturor penitenciarelor centrale şi nici închisorilor obişnuite. Era însă absolut indispensabil să elimine vechea terminologie murdară. Acum le-a numit izolatoare politice, subliniind prin această formulă unificatoare că membrii fostelor partide revoluţionare sunt recunoscuţi drept adversari politici; ea nu atrăgea atenţia asupra caracterului primitiv al gratiilor, ci asupra necesităţii de a-i izola numai (şi, evident, temporar) pe aceşti revoluţionari demodaţi de mersul ascendent al noii societăţi. Numai de asta s-a ţinut seama când bolţile vechilor centrale i-au primit (cea din Suzdal se pare că încă din vremea războiului civil) pe eseri, pe anarhişti şi social democraţi.

Toţi s-au întors aici fiind conştienţi de drepturile lor de întemniţaţi, pe care ştiau, după o veche şi încercată tradiţie, cum să şi le apere. Ei considerau ca legitime toate drepturile smulse de la ţar şi confirmate de revoluţie: raţia specială pentru politici (inclusiv o jumătate de pachet de ţigări pe zi); cumpărături de la piaţă (brânză de vaci proaspătă, lapte); plimbări libere nelimitate în timp; gardienii să li se adreseze cu „dumneavoastră” (dar ei nu se ridicau în faţa reprezentanţilor conducerii închisorii); soţul, soţia să fie repartizaţi în aceeaşi celulă; să aibă în celulă ziarele, revistele, cărţile, rechizitele de scris, lucrurile personale, inclusiv briciul de bărbierit şi foarfecile; de trei ori pe lună – corespondenţă: trimis şi primit; o dată pe lună – vizită; fireşte, ferestre neacoperite cu nimic (pe atunci nu exista noţiunea de „botniţă”); circulaţia liberă de la o celulă la alta; curţi amenajate pentru plimbare cu verdeaţă şi liliac; liberă alegere a tovarăşului de plimbare şi posibilitatea de a arunca dintr-o curte în alta săculeţele cu scrisori; şi trimiterea în exil a gravidelor*, cu două luni înainte de a naşte.