Alexandr Soljenitin

Noi recunoaştem că acest proces nu putea să nu zdruncine, atât în rândul maselor revoluţionare de atunci, cât şi în rândul cititorilor noştri de astăzi, credinţa în sacralitatea tribunalului. Şi cu atât mai multă sfială să trecem la următorul proces, având în centru o instituţie şi mai înaltă.

PROCESUL LUI KOSÂREV (15 februarie 1919). F. M. Kosârev şi amicii lui Libert, Rottenberg şi Soloviov au lucrat înainte în comisia de aprovizionare a Frontului de Est (împotriva trupelor Adunării Constituante, înainte de Kolceak). S-a stabilit că acolo ei găseau mijloace de a primi dintr-o dată de la 70000 la un milion de ruble, călăreau trăpaşi de curse, făceau chefuri cu surori de caritate. Comisia lor şi-a procurat un sediu, un automobil, administratorul lor chefuia la „Iar” 10. (Nu eram obişnuiţi să ne închipuim astfel anul 1918, dar aceasta e mărturia tribunalului revoluţionar.)

Totuşi nu acesta este fondul chestiunii: niciunul dintre ei nu a fost judecat pentru faptele săvârşite pe Frontul de Est, ba chiar li s-a iertat totul. Dar minune mare! Nu trecuse mult de când comisia lor de aprovizionare fusese desfiinţată şi, într-o zi, toţi patru plus Nazarenko, un fost vagabond siberian, amicul lui Kosârev din vremea când îşi ispăşea condamnarea la ocnă ca deţinut de drept comun, au primit invitaţia să constituie. Colegiul de revizie şi control al VEEKA!

Iată ce reprezenta acest Colegiu: era împuternicit să verifice legalitatea acţiunilor tuturor celorlalale organe ale VEEKA, dreptul de a cere şi examina orice dosar în orice stadiu de procedură şi de a anula hotărârile tuturor celorlalte organe ale VEEKA, în afară numai de prezidiul VEEKA! (p. 507). Nu era deloc puţin! Cea de a doua putere în VEEKA după Prezidiu. Rândul al doilea după Dzerjinski, Uriţki11, Peters12, Laţis, Menjinski, lagoda!

Felul de viaţă al copărtaşilor rămăsese însă cel dinainte, ei nu umblau cu nasul pe sus şi nu-şi dădeau aere: împreună cu nu ştiu care Maximâci, Lionka, Rafailski şi Mariupolski, „care nu aveau nici o legătură cu organizaţia comunistă”, aranjează, în apartamente particulare şi la hotelul Savoy, „o ambianţă luxoasă… Cu jocuri de cărţi (banca are un fond de o mie de ruble), cu băuturi şi cu dame”. Kosârev şi-a procurat mobilier scump (70000) şi nu se dă în lături să sustragă de Ia VEEKA lingurile de argint, ceştile de argint (dar VEEKA de unde le are…?), ba chiar şi, pur şi simplu, pahare. „Iată încotro, nu în direcţia ideologică, se îndreaptă atenţia lui, iată ce ia pentru sine de la mişcarea revoluţionară”. (Negând acum sumele primite drept mită, acest cekist de marcă minte fără să clipească măcar că are… O moştenire de 200000 de ruble la banca din Chicago!… Această situaţie, el, evident, şi-o închipuie în mod real alături de revoluţia mondială.)

Oare cum poţi să-ţi foloseşti acest drept suprauman de a aresta pe cine vrei şi de a elibera pe cine îţi convine? Evident, trebuie să ocheşti peştele cu icre de aur, şi dintr-acesta, în 1918, căzuse mult în plase. (Căci revoluţia s-a făcut într-o prea mare grabă, multe lucruri le-au scăpat din vedere, şi câte pietre preţioase, coliere, brăţări, inele, cercei au izbutit să ascundă femeiuştile burgheze.) Pe urmă să cauţi contacte cu rudele arestaţilor prin mijlocirea unui om de paie.

Asemenea figuri se perindă, de asemenea, prin faţa noastră la proces. De pildă, tânăra Uspenskaia, 22 de ani, a absolvit liceul la Petersburg, însă n-a intrat la facultate. Numaidecât s-a instaurat puterea Sovietică, şi, în primăvara anului 1918, Uspenskaia s-a prezentat la VEEKA, oierindu-şi serviciile în calitate de informatoare. Ca înfăţişare corespundea, şi au angajat-o.

Referitor la turnătorie şi turnători (pe atunci colaboratori secreţi), Krâlenko face următorul comentariu: pentru sine „noi nu vedem în asta nimic ruşinos, o socotim ca pe o datorie;… Nu faptul în sine al muncii este ruşinos; dacă un om recunoaşte că această muncă este necesară intereselor revoluţiei, el trebuie să nu ezite” (p. 512, sublinierea mea – A. S.), însă, vai, Uspenskaia nu are un crez politic, iată ce este groaznic! Ea spune sincer: „Am acceptat pentru ca să-mi plătească un anumit procentaj” de fiecare caz descoperit şi, în plus, „să împart pe jumătate” câştigul cu cineva pe care Tribunalul îl trece sub tăcere, ordonându-i să nu-i spună numele. După spusele lui Krâlenko, Uspenskaia „nu făcea parte din personalul VEEKA, ci lucra în acord” (p. 507). De altfel, trebuie omeneşte s-o înţelegem, ne explică acuzatorul: era obişnuită să cheltuiască fără să se uite la bani şi ce însemnau pentru ea acei 500 de ruble prăpădiţi, salariul ei de la VSNH, când o singură extorcare (să intervină pentru desigilarea prăvăliei unui negustor) îi aducea 5000 de ruble, iar alta – de la Meşcerskaia-Grews, al cărei soţ fusese băgat la închisoare – 17000. De altfel, Uspenskaia a rămas puţină vreme simplă colaboratare secretă, după câteva luni, cu ajutorul unor cekişti de vază, era comunistă şi anchetatoare penală.

Totuşi încă n-am răzbit la miezul chestiunii. A. P. Meşcerski, un mare industriaş, a fost arestat pentru rigiditate în tratativele economice cu guvernul sovietic (L Larin13). Pe soţia lui, E. L, care era bănuită că ascunde bijuterii şi bani, au început s-o şantajeze cekişti. Veneau chiar ei la ea acasă, prezen-tându-i situaţia soţului din ce în ce mai gravă şi cerând sume din ce în ce mai mari pentru răscumpărare. Ajunsă la disperare, Meşcerskaia-Grews a denunţat chiar ea şantajul (prin intermediul aceluiaşi avocat lakulov, care îi înfundase şi pe ce trei anchetatori-şperţari şi probabil că nutrea ură de clasă faţă de întreg sistemul procedurii judiciare şi extrajudiciare proletare). Preşedintele tribunalului a săvârşit şi el o greşeală de clasă: în loc să -l prevină pur şi simplu pe tovarăşul Dzerjinski şi să aranjeze totul în familie, a ordonat să i se dea soţiei lui Meşcerski pentru mită bancnote numerotate, şi să ascundă, în locuinţa ei, după o draperie, o stenografă. Şi a venit un anume Godeliuk, prieten intim cu Kosârev, pentru a se înţelege în privinţa preţului răscumpărării (a cerut 600000 de ruble!). Şi au fost stenografiate toate referinţele lui Godeliuk la Kosârev, Soloviov şi la alţi comisari, povestirile lui despre toţi cei de la CEKA, cine şi câte mii ia, apoi primindu-şi avansul convenit, i-a înmânat E. L Meşcerskaia permisele de intrare la CEKA, eliberate de colegiul de revizie şi control şi semnate de Libert şi Rottenberg (acolo, la CEKA, trebuia să continue tocmeala). Când să plece, a fost demascat! Pierzându-şi cumpătul, a mărturisit. (Meşcerskaia a izbutit să meargă la colegiul de revizie şi control, şi acolo fusese deja cerut pentru verificare dosarul soţului ei.)

Dar daţi-mi voie! Păi o astfel de demascare pătează veşmintele celeste ale CEKA! Oare acest preşedinte al Tribunalului Revoluţionar din Moscova este în toate minţile? Nu cumva îşi bagă nasul unde nu-i fierbe oala?

Dar se pare că acesta era imperativul momentului, moment ascuns nouă cu desăvârşire în faldurile istoriei noastre măreţe! Se pare că primul an de activitate a CEKA a produs întrucâtva o impresie de repulsie chiar şi asupra partidului proletariatului, încă neobişnuit cu aşa ceva. Trecuse doar primul an, fusese făcut doar primul pas pe drumul glorios al CEKA şi deja, cum scrie Krâlenko nu prea desluşit, a apărut „o dispută între tribunal, cu funcţiile lui, şi funcţiile extrajudiciare ale CEKA… Dispută care împărţea în vremea aceea partidul şi raioanele muncitoreşti în două tabere” (p. 14). Aşa a fost posibil Ca afacerea Kosârev să fie pusă pe rol (înainte toţi rămâneau nepedepsiţi) şi să aibă ecou la nivelul cel mai înalt al statului.

CEKA trebuia salvată! Salvaţi CEKA! Soloviov roagă Tribunalul să-i dea permis de intrare la închisoarea Taganka (vai, nu la Lubianka!), ca să stea de vorbă cu Godeliuk. Tribunalul refuză. Atunci, Soloviov pătrunde în celula lui Godeliuk şi fără permisul tribunalului. Şi să vedeţi ce coincidenţă: tocmai atunci Godeliuk se îmbolnăveşte grav, da. („Nu se poate spune că Soloviov ar fi dat dovadă de rea-voinţă”, spune Krâlenko linguşitor.) Şi simţind brusc că i se apropie moartea, Godeliuk se căieşte emoţionat că a putut să calomnieze CEKA. Cere să i se dea hârtie şi compune o declaraţie de negare: nu e nimic adevărat din toate câte le-a îndrugat despre Kosârev şi alţi comisari ai CEKA, şi tot ce a fost stenografiat de după draperie este la fel de neadevărat!

O, câte subiecte! O, unde este Shakespeare? Soloviov a trecut prin zid, umbre firave saltă prin celulă, Godeliuk retractează cu o mână tremurândă. Iar nouă, la teatru şi la cinematograf, ni se evocă anii revoluţiei doar prin Varşovianca… „Dar cine i-a eliberat permisele?” insistă Krâlenko. Permisele pentru Meşcerskaia doar n-au picat din cer? Nu, acuzatorul „nu vrea să spună că Soloviov ar avea vreun amestec, pentru că… Nu există probe suficiente”, însă el presupune că „nişe cetăţeni rămaşi în libertate cu pufuşor pe botişor” puteau să -l trimită pe Soloviov la Taganka, Acum era momentul cel mai nimerit să fie interogaţi Libert şi Rottenberg. Au fost chemaţi, dar nu s-au prezentat! Uite aşa, pur şi simplu, nu s-au prezentat, s-au eschivat. Atunci, daţi-mi voie, să fie interogată Meşcerskaia! Închipuiţi-vă că nici această aristocrată decăzută n-a avut curajul să se prezinte la Tribunalul Revoluţionar!

După încasarea mitei, Meşcerski a fost eliberat pe chezăşia lui lakulov şi, împreună cu soţia, a fugit în Finlanda. În schimb, pe lakulov, în preajma judecării lui Kosârev, l-au pus sub stare de arest, poate tocmai pentru acele chezăşii, ori tocmai ca pe un şarpe veninos. La judecată l-au adus sub escortă ca să depună mărturie, şi, curând, trebuie să credem, a fost împuşcat. (Şi acum ne mirăm: cum s-a ajuns la nesocotirea legii, de ce nimeni nu s-a luptat?)

Iar Godeliuk a retractat şi moare. Iar Kosârev nu este vinovat de nimic! Şi nu mai poţi să interoghezi pe nimeni…

În schimb, ce mai martori au venit Ia Tribunal de bună voie! Tovarăşul Peters, vicepreşedintele VEEKA şi chiar însuşi Felix Edmundovici a venit alarmat. Faţa lui prelungă şi aprinsă de ascet este îndreptată spre judecătorii încremeniţi, şi el depune mărturie în apărarea nevinovatului Kosârev, în apărarea înaltelor lui calităţi morale, revoluţionare şi profesionale. Această depoziţie, vai, n-a mai ajuns până la noi, însă Krâlenko relatează următoarele: „Soloviov şi Dzerjinski au prezentat în cele mai grozave culori minunatele calităţi ale lui Kosârev” (p. 522). (Ah, sublocotenent nesăbuit! Peste douăzeci de ani, la Lubianka, îţi vor aduce aminte de acest proces!) Se poate ghici cu uşurinţă ce putea să spună Dzerjinski: Kosârev este un cekist de fier, Necruţător faţă de duşmani, este un tovarăş hun. Inimă fierbinte, minte lucidă, mâini curate.

Şi din haosul calomniei se înalţă în faţa noastră cavalerul de bronz Kosârev. De fapt şi biografia lui îi scoate în evidenţă voinţa remarcabilă, înainte de revoluţie a fost judecat de câteva ori, de cele mai multe ori pentru crimă: mai întâi, pentru că (la Kostroma), intrând prin înşelăciune, ca să jefuiască, în locuinţa bătrânci Smirnova, a sugrumat-o cu propriile ei mâini. Apoi pentru încercarea de a-şi ucide propriul tată şi pentru uciderea unui tovarăş al acestuia cu intenţia de a-i folosi actul de identitate, în celelalte cazuri, Kosârev a fost judecat pentru escrocherii, şi, în general, a petrecut mulţi ani la ocnă (este de înţeles năzuinţa lui pentru lux!), şi numai amnistiile ţarului l-au mai scăpat de acolo.

Aici, vocile severe şi drepte ale celor mai importanţi cekişti l-au întrerupt pe acuzator, arătându-i că toate condamnările anterioare au fost pronunţate de organe judecătoreşti burghezo-moşiereşti şi nu pot fi luate în consideraţie de societatea noastră nouă. Dar ce se întâmplă? De la tribuna acuzatorului Tribunalului revoluţionar, sublocotenentul, întrecând orice măsură, trânteşte, drept răspuns, o tiradă atât de greşită din punct de vedere ideologic, încât ni se pare că introducerea ei aici, în expunerea armonioasă a proceselor vremii, ar fi chiar distonantă: „Dacă în sistemul judiciar ţarist exista ceva bun, în care puteam avea încredere, aceasta nu era decât curtea cu juri… În hotărârea juraţilor puteai întotdeauna să ai încredere, ei săvârşeau foarte puţine erori judiciare” (p. 522).

Este cu atât mai neplăcut să auzi aşa ceva din gura tovarăşului Krâlenko, deoarece, cu trei luni în urmă, la procesul provocatorului Roman Malinovski, favoritul lui Lenin, care, în pofida celor patru condamnări din trecut pentru infracţiuni de drept comun, a fost cooptat în Comitetul Central şi trimis în Dumă, Autoritatea Acuzatoare s-a situat pe o poziţie de clasă ireproşabilă: „Pentru noi fiecare crimă este produsul sistemului social respectiv, şi în acest sens o condamnare de drept comun anterioară, în virtutea legilor societăţii capitaliste şi ale epocii ţariste, nu constituie în ochii noştri un fapt care aşterne o dată pentru totdeauna o pată de neşters… Noi cunoaştem multe exemple când în nndurile noastre s-au aflat oameni în al căror trecut se întâlneau astfel de fapte, dar noi n-am tras niciodată de aici concluzia că trebuie să-i eliminăm din mediul nostru. Omul care cunoaşte principiile noastre, nu se poate speria că existenţa unei condamnări în trecut îl ameninţă cu scoaterea din rândurile revoluţionarilor.” (p. 337, sublinierea mea – A. S.).

Iată cât de partinic ştia să vorbească tovarăşul Krâlenko! Însă aici, datorită raţionamentului său eronat, s-a întunecat figura cavalerului Kosârev! Şi în tribunal s-a creat o astfel de atmosferă, încât tovarăşul Dzerjinski a fost nevoit să spună: „Pentru o clipă (ei, doar pentru o clipă!

— A. S.) m-a fulgerat ideea dacă nu cumva cetăţeanul Kosârev a căzut victimă a pasiunilor politice, care în ultima vreme s-au dezlănţuit în jurul Comisiei Extraordinare?” (CEKA).

Krâlenko şi-a dat seama: „Eu nu vreau şi n-am vrut niciodată ca prezentul proces al lui Kosârev şi Uspenskaia să devină procesul CEKA. Aşa ceva nu numai că nu pot să vreau, ci trebuie să lupt din toate puterile împotriva acestui lucru…!”. „în fruntea Comisiei Extraordinare au fost puşi tovarăşi cu cel mai acut spirit de răspundere, dintre cei mai cinstiţi şi principiali, care şi-au asumat povara îndatoririi de a-i strivi pe duşmani, chiar şi cu riscul de a săvârşi greşeli… Pentru aceasta, revoluţia este obligată să le muţumească… Subliniez această latură pentru ca nimeni să nu-mi poată spune pe urmă:” El a fost instrumentul unei trădări politice” (p. 509-510, sublinierea mea -A. S.). (Vor spune…!)

Iată pe ce muchie de cuţit se afla Acuzatorul Suprem! Dar se vede că avea nişte relaţii, încă din clandestinitate (cercuri destul de apropiate lui Lenin), de unde afla ce întorsătură vor lua lucrurile mâine. Aceasta se observă din câteva procese, chiar şi din acesta. Se simţeau în aer noi tendinţe la începutul anului 1919. Gata! E timpul ca VEEKA să fie înfrânată! Acel moment a fost „splendid exprimat în articolul lui Buharin, când acesta spune că în locul spiritului revoluţionar legal trebuie să se instaureze legalitatea revoluţionară”.

Dialectică, orice ai zice! Şi Krâlenko lasă să-i scape: „Tribunalul revoluţionar este chemat să preia locul comisiilor extraordinare”. (Să preia locul…?) De altminteri, „el trebuie să nu fie mai puţin năprasnic, în sensul realizării sistemului de intimidare, teroare şi ameninţare, decât a fost Comisia Extraordinară” (p. 511).

A fost?… Prin urmare, el a şi înmormântat-o…?! Daţi-mi voie, dumneavoastră spuneţi să preia locul, dar cu cekiştii ce se va întâmpla? Cumplite zile! Atunci este explicabil că şeful cel mare, în mantaua-i lungă până la călcâie, s-a grăbit să compară în calitate de martor.

Dar poate că sursele dumitale, tovarăşe Krâlenko, sunt false?

Da, în acele zile s-a întunecat cerul deasupra Lubiankăi. Şi cartea aceasta putea s-o apuce pe alt făgaş, însă eu presupun că Felix cel tare ca fierul s-a dus la Vladimir Ilici să discute, să-i explice. Şi totul s-a înseninat Deşi, peste două zile, la 17 februarie J 919, prin hotărârea specială a VŢIK, CEKA a fost privată de drepturile ei judiciare (dar cele extrajudiciare au rămas?), „e drept pentru scurtă vreme” (p. 14)!

Singura zi de dezbateri s-a complicat şi prin faptul că secătura de Uspenskaia s-a comportat dezgustător. Chiar şi de pe banca acuzaţilor ea „a împroşcat cu noroi” şi pe alţi cekişti de seamă, care n-au fost implicaţi în proces, şi chiar pe însuşi tovarăşul Peters! (S-a dovedit că ea folosea numele lui nepătat în operaţiile de şantaj; ea stătea pur şi simplu în cabinetul lui Peters când acesta discuta cu alţi agenţi de informaţii.) Acum face aluzie la trecutul dubios dinaintea revoluţiei al tovarăşului Peters, când se afla la Riga. Iată în ce şarpe s-a transformat în numai opt luni, cu toate că în aceste opt luni ea s-a aflat printre cekişti! Ce-i de făcut cu una ca ea? Aici Krâlenko s-a potrivit întru totul cu părerea cekiştilor: „Câtă vreme regimul nu se va consolida pe deplin, şi este încă departe până acolo (? Oare?)… În interesul apărării revoluţiei… Pentru cetăţeanca Uspenskaia nu există şi nu poate exista altă sentinţă decât lichidarea ei”. Nu a spus moartea prin împuşcare, ci lichidare! Cetăţene Krâlenko, fata este încă tânără! Daţi-i acolo zece ani, poftim, douăzeci şi cinci, până atunci regimul se va consolida pe deplin? Dar vai: „Alt răspuns nu există şi nu poate exista în interesul societăţii şi al Revoluţiei şi chestiunea nu poate fi pusă altfel. Nici un fel de izolare în cazul de faţă nu va da roade” (p. 515)!

A sărit peste cal fetiţa… Înseamnă că ştie multe…

Kosârev, de asemenea, a trebuit să fie sacrificat. A fost împuşcat. Ca să fie alţii salvaţi.

Oare vom ajunge vreodată să citim vechile arhive de la Lubianka? Nu, le vor arde. Le-au şi ars.

Cum bine vede cititorul, acesta a fost un proces de mică importanţă, puteam nici să nu zăbovim asupra lui. Iată însă că PROCESUL „CLERICILOR” (11-16 ianuarie 1920) va ocupa după opinia lui Krâlenko „un loc corespunzător în analele revoluţiei ruse”. Chiar în anale, nici mai mult, nici mai puţin! Pe Kosârev l-au dat gata într-o singură zi, iar pe aceştia i-au scărmănat cinci zile.

Iată inculpaţii principali: A. D. Samarin, personalitate cunoscută în Rusia, fost procuror superior al Sinodului, militant stăruitor pentru eliberarea bisericii de sub autoritatea ţarismului, duşmanul lui Rasputin şi înlăturat de acesta din funcţie (acuzatorul însă consideră: ce mi-e Samarin, ce mi-e Rasputin, nu-i totuna?); Kuzneţov, profesor de drept bisericesc la Universitatea din Moscova; protoiereii Uspenski şi Ţvetkov din Moscova. (Despre Ţvetkov, acuzatorul însuşi spunea că este „un reprezentant de seamă al vieţii sociale, poate cel mai bun dintre aceia care puteau să iasă din sânul clerului, filantrop”.)

Iată care era vina lor: au creat „Consiliul Parohiilor Unite din Moscova”, care, la rândul lui, a alcătuit (din voluntari credincioşi de vârstă între patruzeci şi optzeci de ani) garda patriarhului (fireşte, neînarmată), instituind la reşedinţa acestuia serviciul de strajă permanent, ziua şi noaptea, care avea următoarea misiune: în caz că pe patriarh îl păştea vreun pericol din partea autorităţilor – să strângă poporul, prin telefon şi bătând clopotul în dungă, apoi cu toată mulţimea să meargă în urma patriarhului, oriunde îl vor duce, şi să roage Sovnarkomul (iată unde se afla contrarevoluţia!) să -l elibereze pe patriarh!

Era o iniţiativă care amintea o tradiţie sfântă cu origini în vremurile Rusiei Vechi; oamenii se adunau când clopotul se bătea în dungă şi porneau cu tot puhoiul să ducă jalba celor puternici…!

Acuzatorul se arată mirat: ce primejdie îl paşte pe patriarh? De ce v-aţi gândit să -l apăraţi?

Chiar aşa. Numai că, iată, de doi ani, CEKA aplică represiunea extrajudiciară împotriva celor indezirabili; numai că, de curând, la Kiev, patru soldaţi din Armata Roşie l-au ucis pe mitropolit; numai că dosarul patriarhului „este încheiat şi poate fi trimis oricând la Tribunalul revoluţionar”, şi „doar din grija faţă de masele largi ale muncitorilor şi ţăranilor, aflate încă sub influenţa propagandei bisericeşti, îi lăsăm deocamdată în pace pe aceşti duşmani de clasă” (p. 67). Şi de ce sunt neliniştiţi pravoslavnicii de soarta patriarhului? Căci în toţi aceşti doi ani, patriarhul Tihon n-a tăcut o clipă: a adresat proclamaţii comisarilor poporului, şi preoţimii, şi enoriaşilor; proclamaţiile lui (iată unde se afla cel dinţii Samizdat! 15), respinse de tipografii, erau dactilografiate; în ele înfiera exterminarea unor oameni nevinovaţi, devastarea ţării… Şi acum de ce atâta îngrijorare pentru viaţa patriarhului?

Iată şi cea de a doua culpă a acuzaţilor, în toată ţara se face sechestrarea şi rechiziţia averilor bisericeşti (aceasta pe lângă închiderea mânăstirilor, pe lângă confiscarea pământurilor şi bunurilor agricole, acum este vorba de platouri, potire şi policandre), iar Consiliul parohiilor a răspândit un manifest printre mireni, prin care erau îndemnaţi să se opună rechiziţiilor şi să bată clopotele în dungă. (Da, e firesc! Păi şi de tătari tot astfel apărau bisericile!)

Şi cea de a treia acuzare: valul necontenit şi insolent de reclamaţii trimis la Sovnarkom privind batjocorirea bisericii de către activiştii locali, sacrilegiile şi încălcările grosolane ale legii libertăţii de conştiinţă. Aceste reclamaţii, deşi nu erau satisfăcute (depoziţiile lui Bonci-Bruevici16, şeful cancelariei Sovnarkomului) duceau la discreditarea activiştilor locali.

Trecând în revistă toate acuzaţiile de care se făcuseră vinovaţi inculpaţii, ce pedeapsă se poate cere pentru aceste crime abominabile? Oare conştiinţa revoluţionară nu-i sugerează nimic cititorului? Pedeapsa cu moartea, nimic altceva! Cum a cerut şi Krâlenko (pentru Samarin şi Kuzneţov).

Dar până ce s-au ocupat cu blestemata de legalitate şi au ascultat pledoariile preamultor avocaţi burghezi (pe care nu-i menţionăm din considerente de ordin tehnic), s-a aflat vestea că… A fost abrogată pedeapsa cu moartea! Na-ţi-o bună! Nu se poate, cum aşa? Cum s-a văzut, Dzerjinski a dat o dispoziţie referitoare la VEEKA (CEKA fără execuţii prin împuşcare?…) Şi Sovnarkomul a extins această dispoziţie şi asupra tribunalelor? Încă nu. Krâlenko a prins din nou aripi. Şi a continuat să ceară pedeapsa cu moartea, argumentând astfel: „Chiar dacă am presupune că situaţia Republicii, în stare de fortificare crescândă, înlătură pericolul nemijlocit pe care îl prezintă asemenea persoane, totuşi mie mi se pare neîndoielnic că în această perioadă de muncă creatoare. Epurarea. Acestor vechi cameleoni… Constituie o cerinţă a necesităţii revoluţionare”. „Puterea Sovietică se mândreşte cu hotărârea VEEKA privind abolirea pedepsei cu moartea”. Dar: aceasta „încă nu ne obligă să considerăm că problema abrogării pedepsei cu moartea este rezolvată o dată pentru totdeauna… În toate perioadele Puterii Sovietice” (p. 80-81).

CM profeţie! Pedeapsa cu moartea va reveni, va reveni, şi foarte curând! Pentru că există încă un şir imens de duşmani care trebuie suprimaţi! (chiar şi Krâlenko însuşi, şi mulţi fraţi de clasă ai lui…)

Ce să-i faci, tribunalul l-a ascultat, i-a condamnat pe Samarin şi pe Kuzneţov la moarte, punându-i însă sub incidenţa amnistiei: lagăr de concentrare până la victoria definitivă împotriva imperialismului mondial! (Ar mai fi stat şi astăzi acolo…), iar „celui mai bun dintre aceia care puteau să iasă din sânul clerului” – cincisprezece ani, pedeapsă comutată în cinci ani.

Au existat şi alţi inculpaţi ataşaţi la proces, pentru ca acuzarea lor să aibă cât de cât o motivaţie reală: călugări şi învăţători din Zvenigorod, implicaţi în ca/. Ul Zvenigorod din vara anului 1918, dar care, nu se ştie de ce, nu au fost judecaţi vreme de un an şi jumătate (ori, poate, au fost judecaţi o dată, iar acum încă o dată, pentru că este oportun), în vara aceea, la Mânăstirea din Zvenigorod, la stareţul lona „, au venit activiştii sovietici şi i-au poruncit („ umblă mai repede!”) să le dea moaştele preacuviosului Savva. Activiştii sovietici, în această vreme, nu numai că fumau în biserică (evident, şi în altar) şi, bineînţeles, nu şi-au scos căciulile, însă cel care a luat în mână ţeasta Simţului Savva, a început să scuipe în ea, subliniind caracterul imaginar al acestei sfinţenii. Au săvârşit şi alte scrilegii. Asta i-a determinat pe oameni să bată clopotele. Mulţimea s-a revoltat, iar unul dintre activişti a fost omorât. Ulterior, ceilalţi au tăgăduit că ar fi profanat şi scuipat, şi declaraţiile lor i-au fost de ajuns lui Krâlenko.