Comisia superioară de disciplină
Yüklə 0,53 Mb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Anexa 2 - Regulamentul organizării şi desfăşurării
|
COMISIA SUPERIOARĂ DE DISCIPLINĂ A COLEGIULUI MEDICILOR DIN ROMÂNIA RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICILOR ÎN ROMÂNIA 2011 Mulţumim membrilor Comisiei de Jurisdicţie Profesională a Colegiului Medicilor din România, precum şi tuturor specialiştilor care ne-au sprijinit în desfăşurarea activităţii! CUPRINS Răspunderea disciplinară a medicului în România................................4 Conf. Dr. Beatrice Ioan Cazuri din activitatea Comisiei Superioare de Disciplină 2005-2011...................................................................................................18 Componenţa Comisiei Superioare de Disciplină a Colegiului Mediclor din România 2005 – 2011.......................................97 Anexa 1 - Codul de Deontologie Medicală al Colegiului Medicilor din România...........................................................111 Anexa 2 - Regulamentul organizării şi desfăşurăriiactivităţii comisiilor de disciplină……………………………………… 132RĂSPUNDEREA DISCIPLINARĂ A MEDICULUI ÎN ROMÂNIA Conf. Dr. Beatrice Ioan Repere istorice Profesia medicală este atestată documentar cu mai mult de două mii de ani înaintea erei noastre. Răspunderea în medicină este contemporană profesiei, în general fiind în conformitate cu sistemul social al fiecărei epoci. Primele prevederi referitoare la răspunderea civilă şi penală a medicului se regăsesc în codul lui Hamurabi (circa 1725 î.e.n.). Cărţile antice conţin diferite aprecieri privind persoanele care profesează medicina, în sensul calităţilor pe care trebuie să le aibă şi a îndatoririlor lor faţă de pacienţi şi confraţi. Astfel, Legile lui Manu, Cărţile vieţii, Vedele (India) vorbesc despre puritatea morală şi pregătirea profesională a medicului. Cărţile Biblice şi Talmudul conţin prevederi referitoare la condiţiile de activitate ale medicului şi răspunderea lui pentru greşelile săvârşite. În Egipt exista un veritabil cod medical care reglementa şi răspunderea medicului. În Grecia antică, opiniile privitoare la răspunderea medicului pentru greşelile făcute în cursul exercitării profesiei au fost polarizate între cei care considerau că rolul medicinei este cu precădere profilactic, iar medicul trebuie să aibă imunitate profesională (Platon) şi cei care susţineau necesitatea existenţei răspunderii medicilor, cu condiţia ca aprecierea judecătorilor cu privire la faptele medicilor să se sprijine pe expertiza unor specialişti din domeniu (Aristotel). Jurământul lui Hipocrat, ce conţine principii umaniste de etică medicală şi regulile moralităţii profesionale, impune responsabilitatea medicului ca instituţie juridică şi profesională. În România, în anii 1600, medicilor li se recomanda să fie morali, modeşti în sfaturi şi să-şi trateze bolnavii cu grijă (Pravilile lui Vasile Lupu- 1646 şi Matei Basarab- 1652). Traducerea, în anul 1710, de catre Marcu Cipriotul a perceptelor lui Hipocrat a dat un nou impuls practicii medicale în ţările Române. Prevederi referitoare la activitatea medicală şi actele care atrag răspunderea în cadrul acestei profesii se regăsesc în legislaţia românească încă din anul 1874. În legea sanitară nr. 131/1874 (M.Of., 1874, nr. 131, 16 iunie, p. 835–837) este prevăzută crearea unui Consiliu Medical Superior consultativ, autoritatea medicală superioară în stat, pe lângă Ministerul de Interne. Acest consiliu era format din „nouă membri, doctori în medicină”, proveniţi, pe cât posibil, din diverse arii ale medicinii. Ei erau numiţi membri în consiliu de către Domnitor. Pe lângă multe atribuţii de control, în special în domeniul sănătăţii publice şi a medicinei legale, consiliul avea rolul de a se pronunţa asupra greşelilor comise în „exerciţiul artei medicale şi farmaceutice”. În legile din 1885 (M.Of., 1885, nr. 2, 3 aprilie, p. 34–40) şi din 1893 (lege pentru modificarea legii sanitare - M.Of., 1893, nr. 62, 18 iunie, p. 1785–1798) se stipulează existenţa Consiliul Sanitar Superior, afiliat Ministerului de Interne. Consiliul Sanitar Superior reprezenta autoritatea sanitară în stat, fiind format din 11 membri, numiţi de Rege la recomandarea ministrului de interne, dintre medicii cei mai renumiţi „prin ştiinţa şi experienţa lor”. Între cei 11 membri erau: un medic veterinar, un farmacist, iar restul doctori în medicină, proveniţi din „diversele specialităţi ale artei medicale”. Una dintre îndatoririle Consiliului Sanitar Superior era de a se pronunţa „asupra greşelilor comise în exerciţiul artei medicale şi farmaceutice, după ce a ascultat pe cei ce le au comis”. În legea sanitară 211/1910 (MO, 1910, nr. 211, 20 decembrie 1910, p. 8505–8538) se prevede crearea Consiliului de Disciplină, pe lângă Direcţiunea Generală Sanitară. Rolul Consiliului era de a judeca “chestiunile de disciplină sau de abateri de la datoriile lor ale funcţionarilor dependenţi de direcţiune”. Consiliul de Disciplină era format din cinci membri, după cum urmează: un membru al Curţii de Apel din Bucureşti, un membru din consiliul administrativ permanent şi medici, delegaţi ai Consiliului Sanitar Superior. Primii doi membri căpătau această calitate prin tragere la sorţi, în timp ce ultimii trei prin vot secret cu majoritate absolută, în condiţiile în care la vot erau prezenţi două treimi dintre membrii Consilului Sanitar Superior. Cei trei medici delegaţi nu aveau dreptul de a ocupa vreo funcţie amovibilă sau de a avea vreun mandat electiv. În situaţia în care cel învinuit era un medic veterinar, cei trei medici delegaţi ai Consiliului Sanitar Superior erau înlocuiţi cu trei delegaţi veterinari, aleşi după aceeaşi procedură, dintre membrii Consiliului Superior de Epizootii. Acelaşi lucru era prevăzut şi pentru situaţia în care cel învinuit era un farmacist, cu diferenţa ca medicii delegaţi de Consiliul Sanitar Superior erau înlocuiţi de trei membri farmacişti aleşi după aceeaşi procedură dintre membrii Comisiei Farmaceutice. Înafara membrilor permanenţi, Consiliul Sanitar Superior, Consiliul Superior de Epizootii şi Comisia Farmaceutică delegau şi câte un membru supleant pentru a înlocui un membru aflat în imposibilitatea de a participa la lucrările Consiliului de Disciplină la un moment dat. Membrii Consiliului de Disciplină erau delegaţi pentru o perioadă de trei ani, mandatul unui membru încetând dacă el nu mai făcea parte din consiliul sau comisia care l-a delegat. Consiliul de disciplină se reunea ori de câte ori era convocat de directorul general al serviciului sanitar, fiind prezidat de către membrul cel mai în vârstă. Consiliul putea să-şi desfăşoare lucrările numai în prezenţa tuturor membrilor săi, iar hotărârile majorităţii membrilor erau executorii. Cu privire la procedura de lucru, legea prevedea că la şedinţele Consiliului de Disciplină trebuiau invitaţi unul sau mai mulţi inspectori generali sau tehnici, reprezentanţi ai directorului general, care aveau datoria de a expune acuzarea şi de a furniza informaţiile necesare membrilor Consiliului de Disciplină, fără a avea drept de vot.
Această lege prevedea că cei care au fost condamnaţi pentru “fapte infamante, fie ca autor, fie in calitate de complici” sunt nedemni pentru a practica medicina. De asemenea, se considera că profesia de medic este incompatibilă cu profesiunea de comerciant, efectuată direct sau prin intermediari, cu comerţul farmaceutic şi cu orice altă ocupaţie care ar putea “să aducă o ştirbire prestigiului şi demnităţii profesiunii”. Colegiul Medicilor era împărţit în secţiuni judeţene, formate din medicii care aveau domiciliul în judeţul respectiv, conduse de câte un consiliu format din cinci membri, aleşi pentru o perioadă de trei ani, din rândul membrilor secţiunii care aveau o vechime de cel puţin 5 ani şi vârsta de cel puţin 35 de ani. Fiecare secţiune judeţeană trebuia să deţină “un tablou” al medicilor, în care erau înregistraţi toţi medicii care profesau în zona respectivă şi care se afişa în luna ianuarie a fiecărui an. Conducerea centrală a Colegiului Medicilor se afla la Bucureşti, fiind reprezentată din Consiliul general, format din preşedinţii consiliilor judeţene, condus de un preşedinte şi 4 membri ai comitetului executiv al Colegiului Medicilor, aleşi din rândul membrilor consiliului general cu majoritate de voturi de către membrii acestuia, pentru o perioadă de trei ani. Legea permitea Colegiului Medicilor să urmărească, prin intermediul Parchetului, pe cei care practicau ilegal medicina, cei care preparau şi vindeau medicamente “fără a avea ordonanţe medicale” şi pe cei care utilizau mijloace incompatibile cu demnitatea profesiei de medic, cu scopul de a atrage clientelă. Abaterile profesionale ale medicilor erau judecate, conform legii, de către “comisiunea de disciplină” a secţiunii judeţene din care făcea parte medicul. “Comisiunea de disciplină” putea fi sesizată într-una dintre următoarele circumstanţe: sesizare din partea preşedintelui secţiunii, sesizare din oficiu sau reclamaţie primită de către secţiunea judeţeană. Instrumentarea cazului intra în atribuţia unui membru al consiliului, delegat de către preşedinte, care cerceta cazul şi asculta pe medicul învinuit, care era citat prin scrisoare recomandată. Funcţie de rezultatul acestei cercetări, cazul era sau nu înaintat la comisiunea de disciplină, ale cărei şedinţe erau publice. Medicul învinuit putea fi asistat în cursul prezentării la comisiune de un coleg sau un avocat. Deciziile comisiunii de disciplină trebuiau redactate la maxim 10 zile de la pronunţare şi motivate, termenul de apel fiind de 15 zile din momentul comunicării. Sancţiunile ce puteau fi aplicate de comisiunea de disciplină erau: avertisment, avertisment cu ridicarea dreptului de a fi ales în consiliu pentru un timp de 1- 3 ani, interdicţiunea temporară a practicii medicale şi radierea de pe tabloul colegiului. Apelurile erau judecate de “comisiunea centrală de disciplină”, care reprezenta “organul disciplinar de apel pentru întreg personalul tehnic titrat, afară de serviciul sanitar al armatei”. Această comisie era formată dintr-un preşedinte- judecător delegat de Curtea de Casaţie, ales la începutul fiecărui an prin tragere la sorţi de către preşedinte, un medic delegat al Ministerului Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, desemnat de ministru, doi medici delegaţi de către Consiliul general al sănătăţii şi ocrotirii din rîndul membrilor acestuia şi un funcţionar de grad egal sau superior persoanei acuzate, delegat de asociaţia profesională la care aparţinea inculpatul. Funcţia de secretar al comisiunii revenea medicului conducător al serviciului personalului. Corespunzător fiecărui membru al comisiunii era ales cîte un membru supleant, toţi fiind numiţi pentru o perioadă de doi ani. “Comisiunea” judeca în complete de cinci, avea posibilitatea de a lărgi cadrul cercetării dacă considera necesar, iar decizia era luată cu majoritate de voturi, fiind considerată executorie, confirmată prin Înalt Decret Regal şi publicată în Buletinul Oficial al Ministerului. Legea 189/1943 pentru organizarea sanitară a statului (M.Of. partea I, Nr. 71) prevedea că faptele personalului tehnic superior (din care făceu parte şi medicii) care puteau atrage măsuri disciplinare erau: „neglijenţa în serviciu, neexecutarea de ordine privitoare la atribuţiile de serviciu, abateri de la legi şi regulamente, abateri de la îndatoririle profesionale de serviciu, purtarea nedemnă sau compromiţătoare pentru corpul profesional, incapacitatea vădită în îndeplinirea serviciului şi delictele de drept comun”. Pentru asemenea fapte se puteau aplica următoarele pedepse: admonestarea verbală sau scrisă, pierderea salariului până la 30 de zile, suspendarea cu pierderea salariului până la maximum un an, transferarea disciplinară, punerea în disponibilitate şi destituirea. Primele două pedepse se pronunţau direct de către ministru sau de către delegaţii săi, în timp ce ultimele se aplicau direct de către ministru pe baza avizului „comisiunilor de disciplină”. Toate pedepsele erau consemnate în „cazierul personal”, iar primele două se puteau radia dacă în decurs de trei ani după decizia de pedepsire persoana obţinea calificative foarte bune. Cazurile de abatere disciplinară erau judecate de comisiile disciplinare regionale care erau înfiinţate pe lângă Inspectoratele generale sanitare regionale. Aceste comisii erau formate din: prim-preşedintele tribunalului oraşului de reşedinţă sau înlocuitorul său, un medic delegat de minister dintre medicii „de la reşedinţă”, un membru desemnat de Colegiul Medicilor sau Colegiul Farmaciştilor (funcţie de natura cazului) şi un secretar (funcţionar din structura Inspectoratului general sanitar regional, desemnat de acesta). Primii doi membri precum şi supleanţii lor erau numiţi anual prin decizie ministerială. Comisiile judecau în complet de trei, iar deciziile se luau cu majoritate de voturi. Sesizarea, ancheta şi întocmirea acţiunilor disciplinare intrau în atribuţiile inspectorilor generali sanitari, angajaţi ai ministerului. Comisia de disciplină avea obligaţia de a cita medicul reclamat cu cel puţin 10 zile libere înaintea termenului de judecare şi de a pronunţa decizia în cel mult 30 de zile de la introducerea acţiunii. Acest termen putea fi prelungit cu cel mult încă 30 de zile în cazuri care necesitau o cercetare de ma lungă durată. Persoana cercetată avea dreptul ca, în baza unor motive bine întemeiate, să recuze pe unul dintre membrii comisiei care era astfel înlocuit cu unul dintre supleanţi.
În cazuri deosebite, aceste comisii puteau decide aplicarea unor sancţiuni disciplinare prevăzute de lege, cum ar fi: desfacerea contractului de muncă sau suspendarea dreptului de exercitare a profesiei. În situaţia în care se depista comiterea unei infracţiuni în cursul exercitării profesiei medicale, comisiile de disciplină aveau obligaţia de a sesiza organele judiciare competente. Colegiul central de disciplină avea rolul de a soluţiona contestaţiile formulate împotriva deciziilor colegiilor judeţene de disciplină. De asemenea, Colegiul Central de Disciplină era cel care decidea asupra propunerilor de suspendare a dreptului de practicare a profesiei şi, atunci cînd era cazul, le înainta spre aprobare Ministerului Sãnãtãţii. La rândul lor, deciziile Colegiului Central de Disciplină puteau fi contestate la Biroul Executiv al Consiliului Sanitar Superior.
Răspunderea profesională a medicului poate fi civilă, penală sau disciplinară, această clasificare având la bază natura normei de drept ce reglementează obligaţia care fost încălcată. Răspunderea civilă vizează aspectele de factură contractuală care stau la baza relaţiei medic-pacient şi care derivă din obligaţia medicului de a acorda pacientului “îngrijiri conştiente, atente şi conforme datelor actuale ale ştiinţei”. În acest context, medicul şi pacientul sunt consideraţi parteneri ai unei relaţii contractuale. Încălcarea acestei relaţii atrage o acuzaţie de malpraxis îndreptată împotriva medicului, care are obligaţia de a repara prejudiciul provocat pacientului prin omisiune sau comisiune. Răspunderea penală vizează încălcarea unei relaţii sociale ocrotite de lege, cum ar fi dreptul la sănătate, dreptul la viaţă etc. Răspunderea disciplinară a tuturor angajaţilor, indiferent de profesia lor, este prevăzută, în primul rând în Codul Muncii, în care la articolul 263 se arată: (1) Angajatorul dispune de prerogativă disciplinară, având dreptul de a aplica, potrivit legii, sancţiuni disciplinare salariaţilor săi ori de câte ori constată că aceştia au săvârşit o abatere disciplinară. (2) Abaterea disciplinară este o faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici. Articolul 264 din Codul Muncii prevede sanţiunile disciplinare care pot fi aplicate de către angajator, după cum urmează:
La aliniatul (2) al articolului 264 este stipulat că, dacă prin statute profesionale aprobate prin legi speciale sunt prevăzute alte sancţiuni disciplinare, vor fi aplicate acestea. În cazul medicilor, răspunderea disciplinară este reglementată de legea 95/2006, Titlul XII privitor la „Exercitarea profesiei de medic. Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România”, Capitolul III „Organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România”, Secţiunea a VI-a „Răspunderea disciplinară”, art. 442-451. De asemenea, prevederi referitoare la răspunderea disciplinară a medicului se regăsesc şi în Statutul Colegiului Medicilor din România şi în legea nr. 74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor din România. Conform prevederilor legii 95/2006, art. 442 alin. (1), “medicul răspunde disciplinar pentru nerespectarea legilor şi regulamentelor profesiei medicale, a Codului de deontologie medicală şi a regulilor de bună practică profesională, a Statutului Colegiului Medicilor din România, pentru nerespectarea deciziilor obligatorii adoptate de organele de conducere ale Colegiului Medicilor din România, precum şi pentru fapte săvârşite în legătură cu profesia, care sunt de natură să prejudicieze onoarea şi prestigiul profesiei sau ale Colegiului Medicilor din România”. Aşadar, temeiul răspunderii disciplinare rezidă în obligaţiile ce izvorăsc din prevederile legilor şi regulamentelor profesiei medicale, Codului de deontologie medicală, regulilor de bună practică profesională, statutului şi deciziilor CMR Răspunderea disciplinară poate fi unică sau poate coexista cu răspunderea juridică şi/sau administrativă a medicului. Astfel, urmare a aceleiaşi fapte, medicul poate fi reclamat de către pacient/familia acestuia atât sub aspect disciplinar, cât şi sub aspect civil şi/sau penal. În acelaşi timp, medicul poate fi chemat să răspundă şi sub aspect administrativ pentru faptele sale. Aşadar, răspunderea disciplinară nu se substituie răspunderii civile, penale sau contravenţionale a medicului. O confuzie frecventă în practică este cea dintre răspunderea disciplinară şi cea civilă. Între acestea există diferenţe fundamentale, pornind de la însăşi natura normei de drept care reglementează obligaţia care a fost nerespectată, modului de cercetare şi soluţionare a cazurilor şi a consecinţelor. O diferenţă importantă este aceea că răspunderea disciplinară există şi atunci când nu s-a produs un prejudiciu material cert pacientului, lucru care nu este valabil în cazul răspunderii civile, în care trebuie demonstrat prejudiciul şi legătura de cauzalitate între fapta medicului/neimplicarea medicului şi prejudiciul suferit de pacient. În prezent, analizarea răspunderii disciplinare îi revine corpului profesional, reprezentat de Comisiile de Disciplină ale Colegiului Medicilor din România.
disciplinară a medicilor, au fost create Comisiile de Disciplină, pe lângă colegiile medicilor judeţene şi Comisia Superioară de Disciplină, la nivelul Colegiului Medicilor din România. Toate comisiile de disciplină sunt independente de conducerea colegiilor judeţene, respectiv a Colegiului Medicilor din România. Membrii comisiilor de disciplină sunt aleşi pentru o perioadă de şase ani, de către Adunarea Generală a colegiului judeţean, respectiv de către Adunarea Generală a CMR în cazul Comisiei Superioare de Disciplină. Membrii comisiilor de disciplină pot fi aleşi din cadrul membrilor Colegiului care sunt medici primari cu o vechime în profesie de peste 7 ani şi care nu au avut abateri disciplinare în ultimii 5 ani. Dată fiind independenţa comisiilor de disciplină faţă de conducerea colegiilor medicilor, membrii acestora nu pot ocupa funcţii în organele de conducere ale colegiilor. Conform Statutului CMR, calitatea de membru al comisiei de disciplină încetează prin: deces, demisie, pierderea calităţii de membru al Colegiului Medicilor din România, ori prin numirea unui alt reprezentant, în cazul membrilor desemnaţi de către Ministerul Sănătăţii sau Direcţia de Sănătate Publică judeţeană. Comisiile de disciplină de pe lângă colegiile judeţene sunt formate din 5-9 membri aleşi, plus un medic membru al colegiului numit de Direcţia de Sănătate Publică judeţeană. Aceste comisii judecă în complete de trei, reclamaţiile primite la Colegiul al cărui membru este medicul intimat. Comisia Superioară de Disciplină este formată din 13 membri aleşi, plus unul, medic, numit de către Ministerul Sănătăţii şi judecă în complete de 5 contestaţiile faţă de deciziile comisiilor de disciplină judeţene.
presupune analizarea reclamaţiilor primite la Colegiul Medicilor la trei niveluri, începând cu Biroul Executiv al colegiului teritorial/al CMR, continuând cu Comisia de Jurisdicţie Profesională, pentru a se finaliza prin decizia adoptată de Comisia de Disciplină teritorială sau Comisia Superioară de Disciplină. Biroul Executiv al colegiului teritorial/al CMR decide, în urma analizării reclamaţiei, dacă acţiunea disciplinară poate fi pornită sau nu. Mai mult, Biroul Executiv poate dispune începerea anchetei disciplinare şi din oficiu. Dacă Biroul executiv aprobă începerea acţiunii disciplinare, comisia de jurisdicţie procedează la informarea medicului intimat şi la cercetarea faptelor. În cercetarea întreprinsă, comisia de jurisdicţie va administra toate probele considerate necesare, inclusiv audierea medicului, eventual a martorilor şi a persoanei care a facut plângerea. Cercetarea comisiei de jurisdicţie se finalizează cu întocmirea unui referat în care expune faptele, datele rezultate din analizarea cazului şi, funcţie de acestea, propune nesancţionarea sau sancţionarea medicului reclamat. Acest referat este înaintat comisiei de disciplină şi susţinut în faţa membrilor acestei comisii de către un membru al comisiei de jurisdicţie. La rândul său, comisia de disciplină teritorială/Comisia Superioară de Disciplină analizează dosarul, dacă este cazul adminsitrează probe proprii şi, în final, pronunţă decizia. Sancţiunile disciplinare care pot fi aplicate, în conformitate cu prevederile legale în vigoare sunt: - Mustrare - Avertisment - Vot de blam - Amendă 100-1500 RON Aceste sancţiuni se radiază după 6 luni de la data executării lor. - Interdicţia de a exercita profesia de medic sau anumite activităţi medicale pe o perioadă cuprinsă între1 lună şi 1 an, sancţiune care se radiază după 1 an de la expirarea perioadei de interdicţie.. - Retragerea calităţii de membru al CMR, care se radiază după o perioadă de timp stabilită prin hotărîre judecătorească definitivă privind interzicerea exercitării profesiei. Medicul poate face o cerere de redobândire a calităţii de membru al CMR după expirarea perioadei stabilite prin hotărâre judecătoarească definitivă sau după doi ani de la aplicarea sancţiunii La aceste sanţiuni se poate adăuga obligarea la efectuarea anumitor cursuri perfecţionare, cursuri EMC, sau alte forme de pregătire profesională, radierea sancţiunii fiind posibilă după ce medicul sancţionat face dovada efectuării cursurilor sau altei forme de pregătire stipulate în decizia comisiei de disciplină. Conform prevederilor legale, repetarea unei abateri disciplinare până la radierea sancţiunii aplicate constituie o circumstanţă agravantă, care va fi luată în considerare la pronunţarea noii sancţiuni. Decizia adoptată de comisia de disciplină de la nivel teritorial este comunicată părţilor, precum şi biroului executiv al colegiului. Această decizie poate fi contestată în termen de maxim 15 zile de la data comunicării. Contestaţia se depune la colegiul teritorial unde a fost pronunţată decizia contestată, acesta având obligaţia de a o trimite în termen de maxim 3 zile lucrătoare către Colegiul Medicilor din România. La nivelul Colegiului Medicilor din România, dosarul urmează aceeaşi cale, în sensul că este supus analizei Biroului Executiv al CMR, care decide începerea sau nu a acţiunii disciplinare. În continuare, în situaţia avizului favorabil al Biroului executiv, procedura va fi continuată de către comisia de jurisdicţie a CMR, care va adminsitra toate probele necesare, va întocmi un referat cu o propunere de soluţie, pe care îl va înainta şi susţine în faţa Comisiei Superioare de Disciplină. Comisia Superioară de Disciplină are rolul de a soluţiona contestaţiile faţă de deciziile pronunţate la nivel teritorial şi de a soluţiona plângerile depuse împotriva unui membru în conducerea Colegiului Medicilor teritorial. În soluţionarea unui caz, Comisia Superioară de Disciplină poate lua una dintre următoarele decizii: a. stinge acţiunea disciplinară dacă fapta nu constituie abatere disciplinară; b. aplică una dintre sancţiunile prevazute de lege, menţionate mai sus; c. stinge acţiunea disciplinară daca persoana care a făcut plângerea, deşi anunţată, în mod nejustificat nu se prezintă la audierea fixată de comisia de disciplină sau nu-şi precizează în scris poziţia faţă de solicitările comisiei de disciplină ori nu se prezintă la expertiza dispusă în cauză. Deciziile pronunţate de comisiile de disciplină de pe lîngă colegiile teritoriale precum şi cele pronunţate de către Comisia Superioară de Disciplină trebuie să îndeplinească anumite condiţii de fond şi de formă, prevăzute în legislaţia şi normele în vigoare: numărul deciziei şi data pronunţării; componenţa comisiei de disciplină; descrierea pe scurt a faptei; prezentarea măsurilor de cercetare a faptei (declaraţiile părţilor, martorii care au fost audiaţi, înscrisurile, documentele cercetate şi reţinute în soluţionarea cauzei etc.); sancţiunea aplicată; temeiul legal al adoptării ei; termenul de contestare şi instanţa competentă; semnatura preşedintelui comisiei şi ştampila comisiei de disciplină. Decizia Comisiei superioare de disciplină, poate fi contestată de către medicul sanţionat în termen de 15 zile de la comunicare, printr-o acţiune în anulare la secţia de contencios administrativ a tribunalului în raza căruia îşi desfaşoară medicul activitatea. Bibliografie Vasile Astărăstoae, Beatrice Ioan, Gheorghe Borcean, Liviu Fătu. Răspunderea profesională medicală. www.cmr.ro, accesat 22.09.2011 Alina Ioana Şuta Oana Mihaela Tămaş Alin Ciupală Constantin Bărbulescu Vlad Popovici. Legislaţia sanitară în România modernă (1874–1910). Presa Universitară Clujeană. Cluj-Napoca, 2009 Legea sanitară şi de ocrotire nr. 236 din 14 iulie 1930, publicată în M.Of. nr. 154 din 14 iulie 1930, http://www.legex.ro/Lege-236-14.07.1930-38.aspx, accesat 30.08.2011 Legea pentru organizarea sanitară a statului nr. 189 din 25 martie 1943, publicată în M.Of. partea I, Nr. 71 Yüklə 0,53 Mb. Dostları ilə paylaş:
|