Alexandra Titu

Acum mai rămăsese istoria cu Făt-Frumos. Duelul.

Cu Elena fusese mai simplu. Nu avusese de luptat decât cu propria lui dorinţă de fericire. Or, el fusese născut pentru cu totul altceva decât fericirea – fericirea la care se zice că oricine are dreptul. Dar asta nu e decât una dintre cele mai banale minciuni. Elena plecase şi gata. (Sigur că nu era „şi gata”. Sigur că dăinuia aşteptarea absurdă care-l făcea să o recunoască în fiecare siluetă feminină, auzul încordat la orice foşnet de mătăsuri, promptitudinea cu care vedea în orice pereche de tineri o aluzie. De ce ni se pare atât de penibilă orice emoţie legată de iubire?). Însă plecase.

Prinţul se ridică. Nu avea mult timp la-ndemână. O oglindă îi restitui imaginea bărbatului tânăr, cam încercănat şi cam obosit, căruia îi revenise în toată povestea prăbuşirii unui imperiu, rolul celui din urmă împărat. Dar ar fi fost posibilă chiar şi o distribuţie mai proastă. Aruncă o privire suspicioasă tânărului din oglindă. Nu avea nici un chef de asemenea imagini, de jocuri de oglinzi şi aşa mai departe. Întoarse spatele oglinzii, care repetă cu maliţie gestul. În apele ei se îndepărta o fantomă neagră mergând spre enigmaticele-i preocupări, aparent simetrice cu cele ale personajului ce tocmai ieşea pe uşă. Dar cine să-şi mai bată capul cu fericirea fantasmelor din oglinzi? Poate că Prinţul din apele oglinzii o întâlnea după uşă pe Preafrumoasa sortită lui. Sau numai o câmpie paşnică pe care se putea plimba la soare.

Ieşind din încăpere, Prinţul se îndrepta însă spre închisoarea Cetăţii. Nu părea deloc şovăitor. Nici nu era. Vremea şovăielilor, aşa cum o spusese el însuşi, trecuse. Nu mai putea ezita cu diferite ipostaze – dacă lui îi fusese permis vreodată cât de cât să ezite. Acum avea atât de puţin timp, încât totul trebuia calculat cu minuţie de contabil.

Era destul de neplăcut că Făt-Frumos se afla în ănchisoare. Dar ce altceva ar fi putut să facă, Dumnezeule, cu Eroul, aflat la începutul carierei sale, aşa încât făcea gafe peste gafe? Încăpăţânat ca un catâr, impetuos, şi care credea în dreptatea pe care ar putea-o aduce sabia lui! Gata să taie capetele monştrilor, pentru ca lumea să fie purificată. Stăpânirea artizanală a monştrilor a dobândit un asemenea prestigiu graţie poemelor eroice, încât nu ar fi de-ajuns secole de parodie ca să-i dezveţi pe oameni să creadă că un erou e cel mai potrivit lucru când ai dificultăţi cu vecinii, cu impozitele, şi chiar când ţi s-a blocat presa de stors ulei din seminţele de dovleac. Prinţul avea tot respectul şi toată simpatia pentru eroi, numai că naivitatea celor care se aflau încă în formare funcţiona adesea ca o miopie. Puteau lua drept monstru orice… o moară de vânt, ca să rămânem la exemplele clasice. Prinţul zâmbi în ăntuneric. Zâmbi înduioşat şi ironic. Până şi el însuşi visase uneori un Erou care să vină şi să-l scape de hodoroaga de Imperiu şi să stârpească monştrii. Şi uite că Eroul venise. Dar prea devreme pentru monstru, prea târziu pentru prinţul sortit ispăşirii. Făt-Frumos venise nerespectnd indicaţiile scenariului, şi mai era şi miop.

Prinţul lunecă pe o sfeclă putredă, ajunsă cine ştie cum în drumul lui. În timp ce dădea din mâini ca să-şi recapete echilibrul, constată că fusese nedrept. Eroul venise exact la momentul oportun ca să scape de miopie. Era prea târziu pentru Prinţ, dar nu-i era destinat lui aşa cum nu-i fusese destinată nici Elena. Nu-şi rupsese un picior lunecând pe sfeclă. Acum era din nou majestuos, dar era şi mai puţin pornit. Un pic de umor nu strică niciodată. Al naibii cel care plasase sfecla potrivită la locul potrivit.

Făt-Frumos dormea. Dormea profund, strâns ghem pe patul incomod acoperit cu paie. La scârţâitul uşii tresări. Mârâi ca un lup tânăr, se scutură de vise cu fascinanta promptitudine a unei sălbăticiuni obişnuite cu primejdia. Se chiorî la Prinţ fără nici o plăcere.

„uite că începe” – îşi spuse.

Se ridică în capul oaselor – un flăcău pe cinste, bine croit şi frumos să ruoă inima tuturor Cosânzenelor contemporane lui. Se întinse şi căscă – ştim noi ce semnificaţie insultătoare are un căscat în limbajul ceremoniilor de provocare la luptă al marilor carnivore.

Prinţul se descotorosi de făclie. „Asta e” -ş gândi la rândul lui. „Din nenorocire am atât de puţin timp. Dar ăsta nici gând să n-o facă pe viteazul. Poftim, căsca şi se fandosea cu toată insolenţa cuvenită, şi-şi punea în relief muşchii superbi. Ar fi trebuit să iau sfecla cu mine”. Dar nu putu să-şi reprime un moment sentimentul de revoltă. Era totuşi nedrept. Sirene, molime, calamităţi naturale, nomazi, comete. Era sătul până în gât. Îi era greaţă. Greaţă. Pe urmă Frumoasa-Frumoaselor, şi acum un Erou. Şi nici măcar nu puteai pur şi simplu să zici „nu mai vreau” şi să-ţi iei tălpăşiţa să pleci undeva să te angajezi barcagiu sau chelner.

„Cam jigărit Prinţul, fără armura lui” – Făt-Frumos se simţea chiar mai frumos, privindu-l cu ochi critic pe Prinţ. „Mi-am imaginat un monstru de calitatea I. Da' nu-i decât un prăpădit”. Totuşi, avea ceva impunător şi neliniştitor. „Poate e din cauza făcliei. În lumina asta toate par mai grozave”.

Prinţul tăcea, deşi era grăbit. Făt-Frumos avea destul timp – dar era deocamdată impulsiv. Trecu la atac.

— Aşa că în zori o să mai aveţi o execuţie.

Era de parcă şi-ar fi atins săbiile, ca să-şi încerce iscusinţa.

— Drace! Eroul râse din toată inima. Bănuiesc că eşti făcut foc şi pară.

— Ştii bine că nu putea pleca decât într-un singur fel. Acum e în afară de orice pericol. Şoimul tocmai mi-a adus această informaţie. Voiam să ţi-o spun ca să fii liniştit.

— Şoimul?… Vrei să spui că i-ai făcut vânt din Cetate?

— E limpede, nu? Prezenţa ta devine de-acum total inutilă, adăugă, privind umbrele neliniştite de pe pereţi.

— Ne întoarcem la execuţie. Oricum lumea – vulgul, vreau să zic, care nu prea gustă arta voastră rafinată, o să aibă iar cu ce să se distreze. Un catharsis pe măsura unui vulg de capitală. Ce poate egala o execuţie?

— Uiţi rebeliunile, surâse Prinţul cu amărăciune. Ca plăcere şi catharsis nimic nu se compară cu ele. Cel puţin locuitorii acestei Cetăţi.

— Or fi având ei motivele lor. Nu?

— Mâine Cetatea asta n-o să mai fie decât un morman de ruine.

Dar ar fi fost prea simplu ca Făt-Frumos să-l înţeleagă pe loc. Suspină.

— Am executat doar trei oameni de când conduc Imperiul. Primul era un trădător, care chemase aici hoardele de nomazi – după cum vezi nimic nou. Nimic cu adevărat nou. Nişte nomazi care aduceau cu ei orice, numai libertate nu. De unde era să ştiu atunci – eram foarte tânăr – că ei tocmai de asta aveau nevoie? De lipsa oricărei libertăţi? Ca să-şi dea seama şi să se trezească… să-şi dea seama de importanţa obiceiurilor, sutelor de obiceiuri banale – ca spălatul pe dinţi, care-l plictiseau în fiecare zi? În fine, ce s-o mai lungim! Când mama te bate la cap în fiecare dimineaţă să te speli pe dinţi e al naibii de plictisitor. Dar când un derbedeu îţi rupe dinţii – asta e epică. E pasionant, chit că pe urmă arăţi ca un nenorocit.

Făt-Frumos căcă din nou, dar fără nici o intenţie specială. Se scărpină. Ploşniţele nu erau apanajul exclusiv al hanurilor proaste. Mai târziu, în peregrinările sale prin lume, antrenamentul la mizerie avea să-i prindă bine. Dar ploşniţele nu-l preocupau în mod special. Prinţul îl interesa acum. Trebuia să accepte că era altfel decât crezuse, şi asta-l scotea din sărite. Prinţul, care stătea în faţa lui, şi se uita pe ferestruica de un lat de palmă de parcă ar fi putut realmente vedea ceva în întunericul de afară.

— Ştii că aş putea să te strâng de gât? Sugeră eroul. Glasul îi era leneş şi visător.

— Rahat!

— Replică Prinţul, şi să recunoaştem că această replică îl ului pe Erou. Se afla pur şi simplu în situaţia unei precupeţe încercnd să insulte o doamnă cu mănuşi de mătase, care scurmă în sparanghelul ei crescut cu efort. Şi care doamnă ar face un gest obscen cu mâinile ei înmănuşate. Dacă nu-i laşi unei precupeţe măcar avantajul grosolăniei, mănuşile de mătase devin realmente o insultă.

— Un Erou – mârâi Prinţul, redevenit academic până la controlul perfect al subjonctivelor – un Erou e destul. Nu mai e nevoie să fie şi cretin.

„Dar nu am venit aici să mă cert”. Era cu adevărat obosit.

— Foarte bine. Insultă-mă, Alteţă. Înainte să mă asasinezi în public sau pe furiş.

— N-am de gând să te asasinez în nici un fel. Am încercat să-ţi explic…

— de acord. Am înţeles. Pe primul cred că-l lichidam şi eu. Au rămas ceilalţi. Al doilea?

— Dacă n-aş fi făcut-o, izbucnea un război civil. Ori nu ştiu dacă poţi să-ţi imaginezi ce înseamnă un război civil. Poate că da. Lumea spune că eşti înţelept. Şi eu cred că… vei deveni înţelept.

Aici prizonierul roşi, dar Prinţul nu păru să observe.

— Iar al treilea – glasul îi deveni mai piţin sigur, mai puşin ironic, aproape solicitând înţelegere – al treilea era biograf. Era de-o neruşinare… (se scutură). Era de-a dreptul dezgustător.

— Un şantajist? E destul de dezgustător să şantajezi chiar şi un rege… dar presupune totuşi oarecare curaj.

— Te-nşeli! Prinţul râse înveselit şi de-odată ceva, în încordarea dintre cei doi slăbi.

— Era un linguşitor dintre cei mai neruşinaţi, preciză Prinţul, când încetă să mai râdă. Voia să demonstreze, nici mai mult nici mai puţin decât că descindem din zei. Ori, asta se practica uneori, mai ales în Orient, însă este oricum ceva ce aparţine trecutului. Nu cred în utilitatea unor asemenea legende. Consider că sunt mai curând novice. Strămoşii mei erau nişte războinici – şi, înainte de asta, nişte păstori. Erau cu siguranţă viteji.

— Viteji în sensul adevărat al cuvântului – ştiau adică foarte bine ce vor. I-au târât fără nici un scrupul pe alţii în aventura lor – măreaţa lor aventură. Care, tocmai fiindcă a reuşit a încetat să mai fie aventură. Credeau în putere. Nu s-au îndoit niciodată…

— Tu te îndoieşti?

— Au clădit Cetatea, au desţelenit pământul. Sigur că se plasează undeva, într-un început ce poate părea mitic. Sigur că pot… aspira la legendă. Dar semănau mai mult cu Lăcustă al nostru decât cu nişte zei. Doar dacă accepţi să faci şi din Lăcustă o divinitate.

Râseră amândoi, dar dincolo de ironie, Fiul Lupoaicei simţea că Prinţul se află pe un teren nesigur. Legenda se întindea în juru-i ca o mlaştină…

— Poate că nu era totuşi o idee atât de rea. Nu o biografie care să enunţe zeii din care te tragi… dar o operă literară sugerând doar ideea… Dar poate l-ai fi tras în ţeapă şi pe Vergiliu.

— Cum poţi să spui aşa ceva despre Eneida? Chiar tu care o să devii un poet? La ce te-am trimis atunci să studiezi? Crezi că Vergiliu chiar accepta toanele lui Augustue de bune, sau că… Dar cui îi pasă de toanele unui împărat? Eneida e o operă de artă, nu o biografie.

— Asta spuneam şi eu.

Se înfruntară din nou. Ca într-un exerciţiu complicat de scrimă. Prinţul oftă. Era mai greu decât îşi imaginase.

— Făt-Frumos, am fost nevoit să te închid. Nu am nimic cu tine, dar ai sosit într-un moment cu totul nepotrivit. Situaţia Cetăţii e foarte dificilă. Hoardele din stepă au pătruns în Imperiu. În câteva ceasuri s-ar putea să fie aici. Înţelegi? Liga din nord a atacat şi ea frontierele care păreau mai solide, şi generalii de acolo au trădat… Fiecare încearcă să înhaţe t mai mult pentru el – nu mai e nimic de făcut decât să ne dăm osteneala să murim cum o cere tradiţia.

— Şi ai lăsat-o să plece cu toţi nomazii care vin?

— Pe Elena? Oriunde e mai în siguranţă decât aici. Şi dacă îi e dat să-l întâlnească totuşi pe Lăcustă, mai bine să se întâmple ori înainte, ori după căderea Cetăţii, într-un moment când el să aibă timp să-şi dea seama cu cine are de-a face.

— Deci Cetatea nu poate fi în nici un caz salvată?

Prinţul aprobă. Era îndurerat, dar nu voia pentru nimic în lume să se vadă. Totuşi, Fiul Lupoaicei îi simţea tristeţea.

— De ce nu o predai? Din orgoliu?

— Tu nu-i cunoşti. Ai fost plecat de tânăr să studiezi. Ai avut şi tu episoadele tale de vitejie… acolo unde ai copilărit tu, balaurii nu au chip de om… Ce ştii tu despre nomazi? Că au capul de câinre? Că au câte un singur ochi? Avantajul lui Lăcustă în lupta cu noi e faptul că într-un fel are un sens precis, ştie ce vrea, chiar dacă nu are dreptate. Are idealuri omeneşti şi chip de om. Dar codul lui e la fel de primar ca al monştrilor tăi. Acest cod primitiv e celălalt avantaj. Nici o convenţie cavalerească sau umanitară nu-i leagă de mâini ăn faţa unui armistiţiu sau a unui pact. El poate măcelări civili fără să-i pese că sunt neînarmaţi, fără să-i pese de vârstă şi de sex… Lor e inutil să le predai ceva. Ar fi o ultimă şi nemeritată jignire pentru nefericiţii mei supuşi, chiar dacă ei au trădat cu toţii Imperiul. Fiindcă ştii, aicea şi cea mai umilă slugă din vulgul de care vorbeai cu dispreţ, are printre stămoşii lui un erou. Ar dispare cu toţii nedemn din legenda la care ei au dreptul, fără să salvăm în felul acesta nici măcar viaţa unei pisici.

— Dar eu nu am dreptul să intru în legenda voastră? E o legendă privată?

— Mi-am dorit de multe ori să vină Făt-Frumos şi să-mi taie capul şi să mă scape de toate. Să nu crezi că „zmeii” – nu aşa ne spuneai? – nu visează şi ei libertatea, măcar din când în când. Dacă tu aveai loc în ce numeşti o „legendă privată” nu-mi mai băteam capul să te închid. Ţi-o dăruiam direct pe Elena şi sfârşitul vostru fericit, în ţinutul ei de baştină, departe de războaie, departe de mizerie, trădări şi ruine. Dar, Făt-Frumos, tu eşti sortitunei poveri mai înalte. Tu eşti cel care va trebui, atunci când furtuna va fi trecut, să se întoarcă. Însă nu oricum. Nu ca un flăcăiaş voinic cu ghioaga pe umăr. Ci o să te întorci când o să devii înţelept. Să distrugi e ceva uşor. Poate s-o facă şi Lăcustă. Să construieşti însă ceva cu adevărat solid, presupune alte calităţi.

Îi desfăcu lanţurile prizonierului, şi descuie uşa.

— Când toate aici se vor schimba, să aduci înapoi civilizaţia şi legea.

— Am să mă întorc, poţi fi sigur. Chiar mai curând decât crezi. Lăcustă nu poate fi invincibil. Poate doar că tu eşti prea obosit. Sau că nu ai fost de la început…

Pe urmă Făt-Frumos înţelese că era nedrept. Prinţul păcătuia desigur fiind prea bun, nu mai puţin bun.

— O să compun, în orice caz şi biografia ta. O să demonstrez cum ai descins din zei. Când eşti mort, o asemenea legendă e mai curând pozitivă. Civilizaţia voastră faimoasă va dobândi mai mult prestigiu încă, iar strămoşii lui Lăcustă sunt prea aproape…

Nu a fost vorba de nici o sabie în întâlnirea lor nocturnă, dar atunci, în acea clipă, Fiul Lupoaicei îl lovise de moarte pe Prinţ.

„Cum poate un mort să mai lupte cu interpretările faptelor sale? Cu defăimările şi idealizările, cu condiţia apăsătoare a mitului? Ce mai poţi face, când eşti doar ţărână, împotriva propriului tău nume?” În faţa unui poet era total dezarmat. Făcuse o greşală venind aici, fără nici unul dintre simbolurile lui regale, încercând să nu se slujească de forţă. Nu ştiuse că duelul aşteptat de toţi era inevitabil? Şi uite, acum stătea învins, fără a se mai putea împotrivi unui destin ce avea să înceapă după ce el va fi mort. Şi, în timp ce Făt-Frumos avea împotrivă-i o armă atât de eficace cum e timpul (căci lui îi era dăruit şi un timp omenesc destul de loung, şi altul, mult mai cuprinzător, al poeziei), Prinţul nu putea folosi decât cuvintele. Nenorocitele de cuvinte care lunecă mereu pe lângă ce vrei să spui cu adevărat.

— e greu pentru tine să înţelegi Făt-Frumos. Sigur că acum vrei să te răzbuni. Sigur că priviţi de pe poziţiile dreptăţii tale absolute, arătăm… merităm deportarea în orice legendă… Noi am fost buni şi răi, ca toţi oamenii. Poate mai curând răi, căci am fost siliţi să convieţuim cu puterea. Cum să te fac să înţelegi? Poţi să găseşti multe defecte unei cetăţi. Comparată cu o câmpie sau cu o pădure pare foarte urâtă. Dar libertatea se învaţă în cetăţi, Făt-Frumos. Pe un rege ca mine îl poţi urî, şi din acel moment devii, măcar în taină, liber. Pe când gura satului te îngroapă de viu. Vreau să spun… Şi eu ăncerc să-mi imaginez perfecţiunea… Discursul lui Socrate când l-au condamnat atenienii… Socrate era mai liber (minunat de liber) cu otrava lui decât bunul sălbatic „în condiţiile de libertate ale vieţii primitive, unde soarta indivizilor este modelată din leagăn şi până la mormânt de şablonul de fier al datinii şi eredităţii”. Parcă aşa ceva spunea Frazer. (Însă el însuşi nu credea în valoarea despoţilor. Nu credea, şi îl durea să ştie că i se spune tiranul cu panaş roşu, şi multe altele la fel).

— Corect. Citatul e corect. Textul sună al naibii de bine, şi unde mai pui, Prinţe, că ţi se potriveşte ca o mânuşă. Oricum, voi tiranii, aţi rămas mai legaţi de legile primitive decât supuşii voştri.

— E exact ce voiam să înţelegi. Noi am rămas – şi nu e oare un sacrificiu? – legaţi de toate datinile astea. Ca un fel de acoperiş, sub care se poate coace odată şi odată o ipotetică democraţie. Dar nomazii nu înseamnă un pas spre democraţie, ci doar un recul de câteva milenii. Poate ţi se pare grotesc, dar noi am crezut în progres. Sigur că nu nouă ni se cuvin medaliile, numai fiindcă ştim să murim eroic, şi să omorâm eroic pe alţii. Pentru oameni e mai important inventatorul războiului de ţesut, ba chiar şi unul care a inventat un sistem de aerisire a bucătăriilor.

Suna tâmpit, dar era un mod de a formula durerosul adevăr. Prinţul ar fi dorit din toată inima că, dacă tot era silit să fie monarh, atunci să fi putut fi un monarh paşnic, care s-a remarcat prin introducerea în gimnazii a studiului limbilor moarte, sau care să-şi lase numele unor piese de mobilier.

— Doar regii au ştiut totdeauna să-şi găsească alibiuri istorice. Regele în timpul căruia s-a inventat războiul de ţesut… sugeră Făt-Frumos-Poetul.

Prinţul nu era orgolios, dar nicu umil. Trecutul lor, al spiţei lor regale, în ciuda celor ce i se reproşau, însemnse totuşi o lege. Nu numai un Imperiu şi o Cetate, care erau formele materiale, manifeste ale legii – dar chiar Legea însăşi. Li se datora în fond măcar atât, că la adăpostul întreitei bolţi – Cetate, Imperiu, Lrge – oamenii se putuseră gândi la stârpirea rozătoarelor, la îmbunătăţirea morilor şi a producţiei textile. Şi nu în ultimă instanţă, la libertate.

— Te-ai gândit care ar fi fost soarta unui inovator judecat de bătrânii satului? Sau a unei femei care ar fi încercat să toarcă atfel decât cu fusul tradiţional? Poate eşti de acord cu vânătoarea de vrăjitoare…

— E cel mai solid argument că sunteţi rude cu zeii, Prinţe.

— Ai dreptate vrând să le oferi un poem. Oamenii au nevoie de modele. Dar poate vei găsi o versiune mai puţin legată de canoanele străvechi…

— Prinţe, fă-mă să te înţeleg. Nu ai deja bolta asta de civilizaţie la îndemână? Imperiul, Cetatea, Legea… Eu pe ele voiam să le apăr când am venit aici… recunosc, ca să te ucid. Eu nu aş fi lăsat Imperiul să dispară. Tu îţi permiţi să-l înţelegi pe Lăcustă, dar eu nu mă încurc în toate scrupulele astea…

— Ştiu. Ştiu că voi fi crezut de toţi un laş. Tu, din perspectiva ta ai dreptate. Numai că acest Imperiu e inutil să-l salvezi, acum când e corupt de trădare, fiindcă cei dinlăuntrul lui nu mai cred în legi. Când toţi aspiră spre haos, pe care îl confundă cu libertatea… Aş fi putut desigur să-l salvez. Încă se mai poate… Ca să-mi satisfac orgoliul. Să nu crezi că nu m-a tentat să-mi leg numele de o bătălie celebră, care să-i reducă pe nomazi la tăcere măcar un secol-două… Aş putea să-mi permit puţină glorie, din punct de vedere al forţei mele. Dar… conflictul de acum e al lor. E destinul lor înainte de a fi al meu. Chiar dacă nu mă năşteam eu, cu steaua mea nefastă, ceasul lor râu era scadent. Şi puteam să te asociez pe tine cu aceste bătălii. Să îl împărţim în două – istoria se repetă mereu. Încă mă gândeam la varianta asta când te-am închis. Încă mai încercam să mă opun unei legi – o, nu una dintre cele pe care oamenii şi le oferă între ei – ci una care urcă dincolo de parodiile istoriei, şi pentru care destinele umane, fie că e vorba de anonimi sau de eroi, sunt total lipsite de importanţă. Se mai întreabă cineva despre forma boabelor de grâu când muşcă dintr-o pâine? Legi care „exclud orice configuraţie de ansamblu stabilă” – (cită el un manual de astronomie destul de răspândit. Nu avea nici un rost să piardă toată noaptea ce-i mai rămăsese ca să-i explice fratelui său njişte chestiuni filosofice pe care el avea să le afle chiar de la sursă). Am reuşit să înţeleg aspiraţia furibundă a supuşilor mei spre anarhie. Şi am înţeles – nu am decis pur şi simplu, ci am înţeles – că trebuie să-i las să-şi urmeze vocaţia, abandonând cadrele civilizaţiei în care au crescut, dar în care nu mai cred. Să treacă prin criza de care au nevoie. Să simtă gustul barbariei râvnite – contactul cu „bunul sălbatic” şi libertatea primitivă de care am mai vorbit. Pentru că ei, în confuzia lor colectivă au un fel de intuiţie, dincolo de orice bun simţ. O… intuiţie cosmică, dacă nu ţi se pare exagerat…

— Bine, suspină de-odată Prinţulo, pornind spre uşă. Am vorbit prea mult. Când prea multe vorbe se adună la un loc ajung să nu mai spună nimic. Dar cu timpul, poate că o să ajungi singur să accepţi că tot ce am făcut nu a fost din orgoliu sau din meschinărie, dar nu am fost nici o sărmană victimă patetică, recomandată pentru romanţe. Poate o să decizi că merit să mă laşi să mă odihnesc în tihnă, în loc să mă sileşti să tot reiau de la capăt faptele la cheremul tuturor rapsozilor populari.

— Nu de romanţe e vorba, Prinţe, spuse Poetul, grăbind pasul ca să se ţină după Prinţ. Acum că mi-ai dat o lecţie, te grăbeşti să te descotoroseşti de mine. E vorba de un poem… Dacă tot ce o să mi se permită sunt nişte romanţe bune pentru rapsozii de la hanuri, nu văd de ce nu aş muri odată cu tine? Ai acceptat atâtea, numai ca să dai înapoi la ultimul sacrificiu? Eşti prototipul ideal pentru poem.

— Cine vorbea de şantajişti? Întrebă Prinţul, încercând să braveze, dar deja înfrânt, fiindcă ştia că nu are dreptul la nici o îndurare.

Din glasul Prinţului, mai mult decât din cuvintele sale, din multele sale cuvinte la care avea tot timpul să se gândească, Fiul Lupoaicei înţelese însă mai mult despre flăcăul care alerga prin noapte înaintea lui, conducându-l spr porţile Cetăţii. Îi înţelegea măreţia. Îi părea nedrept să-l lase singur. Să-l lase să moară pentru… pentru ce?

— Are vreun rost să mori pentru ei?

Probabil că în glasul lui Făt-Frumos sunase o notă de patetism, căci Prinţul se întorsese spre el. Luna scotea maximum de efect din portretul lui frumos, deja ireal, deşi încă acolo, concret, enigmatic – o coloană zveltă, plăsmuită din efemera carne omenească şi din cva mult mai persistent.

— Pentru toţi cârnăţarii ăştia şi războaiele lor de ţesut? Ca să se poată lăuda peste un veac – mă rog, nepoţii lor – cu săbii de familie şi medalii, câştigate de cine ştie ce strămoş hangiu, care a căsăpit un nomad pe când îi jefuia cămara?

— Parodia e o armă minunată – surâse Prinţul cu blândeţe – dar nu e acum momentul pentru ea. În vacarmul tragediei nu e loc pentru subtilităţi.

Pe urmă deveni sensibil la patetismul celuilalt. Reuşise să reziste dragostei. Reuşise să o îndepărteze pe Elena de primejdia unor amintiri patetice despre… despre un Prinţ. Fiul Lupoaicei trebuia şi el ferit de sentimentalism.

— E singurul meu rost. După cum vezi – glumi cu aroganţă studiată – nu mi-am lăsat numele nici unei piese de mobilier. Nu începe să romanţezi de pe acunm, tu care eşti un poet… Care trebuie să înţelegi generalitatea în care se topeşte orice istorioară a unei cetăţi cotropite de nomazi, a frumoaselor ce trădează pentru iubire, şi chiar a unui erou rătăcitor înzestrat cu un unicorn. De altfel, uite-ţi Unicornul. Aş vrea să te rog să nu întârzii prea mult pe lângă Elena acum. Înţeleg că eşti nerăbdător, dar poate că tu eşti ultima şansă pentru cei de aici. Foarte bine, tu o să te răzbuni răstignindu-mă în poemul tău. Dar să nu uiţi că eu am făcut din tine o săgeată şi te-am pus într-un arc cu bătaie lungă… Îţi las moştenire tot ce e mai bun în noi.