Alexandra Titu

— Oricum, n-ai nimic.

— Atunci o să mă scol, ca să poţi să-şi iei haina înapoi.

Prinţul nu mai avea nici un motiv s-o ţină de picior, aşa că i-l lăsă cu grijă jos, şi pe urmă se aşeză pe iarbă, îşi cuprinse genunchii cu braţele şi-şi sprijini bărbia de genunchi. Zâmbea şi asta îi stătea foarte bine. Poate că faţa îi era un pic cam prea osoasă şi cearcănele făceau ochii să-i pară şi mai neliniştitori, dar era oricum un bărbat foarte frumos.

— E destul de cald, spuse încet, cu ceva moale şi catifelat în glas.

— Un Prinţ n-are nevoie de haine împotriva frigului, spuse ironic Elena, urmărind cu satisfacţie sprâncenele lui care se ridicau contrariate, şi zâmbetul şi luminile ce i se aprindeau în ochii mult prea negri.

— Dar pentru ce are nevoie de haine un Prinţ?

— Ca să nu simtă iarba. Ca să nu simtă ce plăcut arde soarele. Ca să semene cu o stafie şi ca oamenilor să le fie frică de el. Totdeauna când te văd în negru…

Luminile din ochi se stinseseră şi zâmbetul dispăruse. O tristeţe adâncă le luase locul. Ceva ca presimţirea unei lovituri pe care n-o poţi evita.

— N-am vrut să te supăr, suspină Elena. Mi-a fost atât de frică de Majestatea ta. Ai fost bun cu mine şi eu te-am jignit.

— Nu m-ai jignit. Şi ai dreptul să-mi spui tot ce vrei. Ştiu cât rău ţi-am făcut. Te-am luat din ţara ta unde puteai să simţi iarba şi adierea vântului şi să umbli desculţă şi te-am adus în oraşul ăsta corupt în care până şi ofiţerii mei stau pe sub poduri să se uite cum trec cucoanele. Şi asta numai pentru nişte afaceri politice. Ai tot dreptul să spui ce gândeşti. Şi eu nu pot nici măcar să-ţi cer să mă ierţi. Prinţul îşi plecă fruntea pe genunchi, şi rămase ca un osândit în faţa Elenei, fiindcă în acea clipă chiar primise asupră-i osânda ireversibilă a unei iubiri deşarte, a unei iubiri la care nu avea dreptul, a acelei iubiri de care se temuse şi după care tânjise, el cel lipsit de dreptul la orice fel de iubire. – ah, gândea înciudată Elena, cât fusese de gâscă! De ce trebuise să spună acele vorbe stupide?

— Nu mă simt rău în oraşul vostru (Nu suna cine ştie ce convingător. Nu suna convingător deloc. Vraja fusese ruptă, ştia ea prea bine. Dar măcar ştia şi că nu trebuie decât să te apropii puţin mai mult de cel de care toţi se temeau ca să nu mai fie nevoie să te temi chiar deloc. Şi, ei bine, data viitoare va fi mai abilă).

Cât despre Prinţ, glasul cald al Elenei era mult prea mult. Se ridică, cu un gest brusc, îi întinse mâna cu politeţe ajutând-o să se scoale, şi-şi culese haina din iarbă.

— Ai dreptate. Un prinţ are nevoie de haine. Aşa că o să-mi iau sicriul înapoi. Asta ai vrut să spui, nu? Ca să fii rege, ai nevoie să poţi să te obişnuieşti să trăieşti într-un sicriu. Dă-mi braţul, să te conduc înapoi. N-ai de ce să-ţi fie teamă. Nu sunt canibal şi respect eticheta, convenţiile sociale şi celelalte. Chiar dacă nu sunt decât un tiran, am avut profesori stilaţi.

Elena îl luă de braţ, atentă să şchiopăteze destul de conştiincios. Dar pe drum nu mai găsi nimic ce i-ar fi putut spune. Prinţul o dădu în grija altor domnişoare de onoare, care o priveau cu curiozitate, dar el arăta atât de indiferent, de inaccesibil şi de rece, când le informă că prietena lor îşi scrântise piciorul, încât toată curiozitatea se stinse. Nu era nimic de comentat şi de imaginat. El nu era decât un străin legendar ale cărui isprăvi era interzis să le cânte rapsozii, un om politic cu capul plin de treburi importante, care se uita la o fatî tânără cu aceeaşi politeţe rezervată ca la un sol din Patagonia. În seara aceea Elena nu participă la bal, dar Prinţul nici măcar nu era de faţă, ca această înşelăciune să fi avut vreun rost.

XIV.

Prinţul detesta magia. Detesta premoniţia, profeţiile inspiraţilor bşi chiar presimţirile cele mai banale şi mai confuze, pe care însă nici unul cât decât „iniţiat” nu le poate până la urmă ignora. Iar el, din păcate, era oarecum destul de informat în domeniu ca să poată oricând descifra un oracol sau o enigmă sau un vis. Şi fiind, în felul său Erou, avea şi intuiţia nativă a acestei specii aparte. Dar detesta să interogheze viitorul şi îşi uita visele printr-un act de voinţă, prin exerciţii abstracte, şi uneori aberante, pe care le practica în fiecare dimineaţă, intrau în acest sistem al uitării calculele de astronomie, privind îndelung al unui perete perfect alb, gimnastica, lectura unor poeme în limbi greu accesibile, şi uneori, anagramele şi grădinăritul. Se ferea însă cu grijă de orice tentaţie de a scrie el însuşi poeme, de-a face muzică, de proiectele de arhitectură şi chiar de exerciţiul simplu dar nu lipsit de implicaţii al zidăriei. Iar după un timp, după o întâmplare la care ne vom referi, avea să renunţe şi la grădinărit.

Uneori, când nimic nu îl ajuta să uite, vizita o prostituată, care nu-i cunoştea rangul, dar care, în felul ei, îl trăda, căci ea însăşi practica în taină magia (la un mod minor) şi ştia că oaspetele ei e însemnat de destin. Şi oricum, nimic nu i-ar fi putut ascunde regalitatea, care dacă are timp (destule generaţii la îndemână) devine o pecete la fel ca nuanţa ochilor, sau tiparul maxilarului, sau timbrul vocii.

Acum o visa în fiecare noapte pe Elena. Visa grădini arcadice, râuri leneşe sin transparente, stejari foarte boltiţi peste poiene şi, în fiecare dintre aceste locuri feerice, splendoarea ei aurie şi pârguită, ochii inocenţi şi temerariîntr-un fel pe care-l au numai femeile cu adevărat frumoase, gesturile ample, nu atât graţioase cât fără cusur. Nebunia acestei iubiri îi eroda încet puterea de-a mai lupta împotriva ei. Uneori peretele alb pe care-l privea începea să se colorezede tentele unui răsărit de soare. Alteori, în cel mai anost poem, tradus cu dificultate, descoperea un vers de dragoste uluitor în simplitatea lui arhaică. Într-o dimineaţă, coborând în grădina lui de legume, constată că pe vrejurile de fasole înfloriseră triumfal trandafiri albi şi roşii. În faţa acestui miracol, Prinţul simţi nevoia să plângă. O pisică siameză, care-l privea cu atenţie dintre aracii plini de roze, îl făcu să se ruşineze de acest impuls primitiv. Ochii ei albaştri şi oblici erau plini de înţelegere ironică şi de o înţelepciune leneşă şi complice. Aşa cum stătea, cu blana plină de rouă, în peisajul luxuriant şi absurd, avea în ea ceva de mic sfinx maliţios, de bibelou preţios şi malefic. Prinţul îşi aruncă sapa ca pe o lance, făcând roua de pe flori să se scuture, şi urcă în fugă treptele palatului. „Dragostea aceasta e ca un blestem”, îşi spuse. „Tot ce ating devine iubire. Măcar regele Midas nu era ridicol”. Intră în sala de scrimă, dar nici aici nu fu scutit de surprize. Atins de vârful sabiei manechinul urât şi ciopârţit se transformă într-un tufiş de trandafiri.

„Poate că mi-e dat să iubesc” îşi spuse Prinţul şi se sperie în faţa bucuriei care-l inundă, deodată.

Atunci apelă la sfera de cristal, pe care o mai consultase doar odată, în noaptea dinaintea încoronării lui (căci, deşi moştenitor indiscutabil al tronului, nu era scutit de speranţa libertăţii). O mai consultase, deci, în noaptea aceea când se confruntase cu chipurile tuturor strămoşilor lui sângeroşi, simplişti şi enigmatici. Şedinţa de atunci fusese crudă şi lipsită de ambiguităţi. La capătul unei glorii efemere – dar ce bun pe lumea asta nu e efemer? – îl aştepta ruina şi moartea. Îşi dorise să poatî fi bun, dar oracolul aproape îi râsese în nas şi îl aigurase că, având în vedere destinul său, el nu avea dreptul la o bunătate omenească. Nu o bunătate dăruită unor oameni concreţi, individualizaţi. Bunătatea e un lux pentru spiritele pure, pentru bătrânele ajunse în afara clocotului lumii, pentru cei săraci cu duhul, sau pentru utopişti. El era destinat să fie Rege. Spiritul lui era tulbure şi minat de pasiuni contradictorii. Existenţa lui nu era decât o scurtă penitenţă sub carcasa strălucitoare a măririi. Îi era interzis orice l-ar fi putut salva – chiar şi acel fir de ceapă, singurul dat de pomană, cu care femeia avară a fost trasă în Rai. Era sortit să sufere şi să-i facă pe alţii să sufere, în treapta obligatorie a devenirii spre mai bine. Căci nu lui, cu sufletul lui de pământean (oricât de iniţiat, cu măsura lui de pământean oricât de înţelept), îi era dat să judece binele şi răul.

Dar ar mai fi fost şi o alternativă. Da, ar fi putut alege. Se putea retrage, putea să refuze să-şi îndeplinească misiunea. Istoria s-ar fi poticnit în absenţa lui câteva clipe. Câteva destine s-ar fi zădărnicit. Altul ar fi trebuit să-i ia povara, în timp ce el ar fi putut trăi, liniştit, undeva la malul mării, într-un popor de pescari şi negustori…

Când coroana îi atinsese fruntea cu cercul ei tocit de frunţile atâtor generaţii, Prinţul mai văzuse odată, ca un muribund în ultimele-i clipe, imaginea fugară şi deja risipită a aşezărilor albe la marul mării… Tristeţea îi dăduse în clipa aceea de glorie o pestanţă cum puţini dintre ceilalţi regi, predecesorii săi, avuseseră vreodată. Iar Regina îl privea cu mândrie. Măcar atât putuse ea să facă împotriva stelei purpurii – să-l înveţe pe fiul său să înfrunte cu demnitate orice povară.

Acum Prinţul se adresa din nou sferei de cristal.

Zăbovi câteva clipei în faţa casetei care era închisă. Privi pe fereastră. Florile erau încă acolo, incredibile pe aracii de fasole. Un paj cu părul roşu aduna într-un paner cele mai frumoase roze. Închise ochii, amintindu-şi seara din ajun. Elena stătea în foişor singură, după ce sporovăise cu alte tinere din suita Reginei. Acum broda ceva, dar nu părea prea atentă la broderie, fiindcă uneori suspina, îşi privea oarecum uimită lucrul de mână şi ăncepea să descoase ce brodase până atunci. O puzderie de mici perle se împrăştiaseră în jurul ei. Prinţul urcase în foişor dorind să fie singur, după o zi de agitaţie şi nervi, cum numai un conducător de Imperiu, înconjurat de o curte de intriganţi, poate să aibă. Se înfruntaseră în tăcere, amândoi la fel de surprinşi.

— Credeam că nu e nimeni aici, spuse el într-un târziu, vrând să se scuze, dar glasul, încercând să nu tremure, sunau aspru ca un reproş.

— Plec numaidecât.

Elena se aplecase să strângă perlele şi părul auriu i se revărsase pe umeri (ea nu adoptase moda coafurilor complicate de la curte).

— De ce să pleci? Ca totdeauna în preajma ei Prinţul se simţea stângaci. O să chem un paj să aducă nişte lumânări. Nu poţi să brodezi pe întuneric.

— Oricum nu mai pot să brodez (Elena îşi frecase ochii cu un cuceritor gest infantil). Şi modelul e atât de ăncărcat. La-nceput pare atrăgător. Dar pe urmă vezi t e de urât. Nu ştiu de ce oamenii nu pot înţelege lucrurile simple. Nu sunt mai frumoase? (Era, într-un fel la o aluzie la prima lor înfruntare, un fel de a exprima mai limpede un gând de atunci, pe care Elena, cu mintea ei, nu foarte şlefuită, nu reuşise să îl formuleze pe loc. Şi oricum, să vorbeşti cu armura aceea ermetică era şi aşa foarte greu). Lucrurile simple, vreau să spun.

Prinţul tăcuse o clipă. Sigur că lucrurile simple erau mai frumoase. Erau mai bune. Mai adevărate. În faţa lui, surâzătoare în lumina lunii, cu părul revărsat pe umeri, într-o rochie albă, uşor drapată, lipsită de podoabe, Elena însăşi închipuia această simplitate a frumuseţii, adevărului şi bunătăţii. Tot ce îi era lui interzis.

— Fireşte, replicase într-un târziu, cu greu. Ca să-şi ascundă emoţia trebuia să vorbească. Odată pornit, se surprinse că nu se mai putea opri. Îi vorbise despre simplitatea uluitoare pe care o au traiectoriile unor astre. Erau toate astre cu o influenţă benefică (nu-i mărturisise că nici unul nu intră în conjunctura destinului său). Ea îl privea cu un fel de admiraţie puţin ironică, dar oricum cu admiraţie, fără nici o urmă de ostilitate. Prinţul îngenunchiase pe lespezi (în vremea aceea cavalerii făceau asta foarte des, în timpul ceremoniilor lor cavalereşti şi în tot felul de alte situaţii, şi gestul nu avea nimic sentimental, umilitor sau ridicol). Îngenunchiase, aşadar, ca să o ajute să-şi strângă perlele, tot mai puţin vizibile în înserare. Bâjbâi după ele, le simţea cu un fel de surpriză înfiorată perfecţiunea rotundă şi mătăsoasă. Răsuflarea Elenei era foarte aproape de a lui. Îşi amintise un vers în sanscrită despre Sarasvati „ale cărei buze au parfumul ambrei şi al tuturor florilor”… Vechimea şi muzicalitatea aspră a limbii ermetice, în care era redactat poemul, făceau seducător versul, în fond banal. Murmurat în întuneric avea ceva cu adevărat irezistibil, mai convingător decât orice „carpe diem”. Simţeai că viaţa trebuie trăită, fără să le sustragi nici uneia dintre încercările pe care ţi le propune şi că iubirea e una dintre aceste încercări fără de care nu există împlinire. Simţeai că noaptea diafană, încărcată „de parfumul florilor” nu ţi s-a oferit zadarnic. Şi mai presus de toate simţeai iubirea. Elena însăşi simţea toate aceste lucruri.

— Sună foarte frumos, spuse ea, cu lacrimi în glas, căci tânjea de atâta vreme după versurile cavalerului cu inorog (care nici măcar nu venise, atunci, demult, să o peţească). Ce e asta?

— O, un poem foarte vechi. Ar fi vrut să i-l traducă, dar ceva îl oprise. Simţise deodată că nu are dreptul. Mai întârziase câteva clipe cîutând cu palmele pe piatra aspră, dar era evident că nu mai rămăsese nici o perlă.

— Cred că n-au mai rămas. Uite-le pe astea. Unnde le pun?

Cu simplitatea ei sfâşietoare, Elena i le culese din palmă. Una câte una le ridică din palma oferită (Prinţului, îi era tot mai greu s-o oprească să tremure, să o ţină aşa, neclintită, deschisă cu inocenţă. Îi era tot mai greu să nu o cuprindă pe Elena în braţe, şi toate celelalte). Perlele cădeau în cutiuţa de metal cu un sunet ca de rouă scuturată.

— Ai putea să calculezi traiectoria unei comete? Să afli de unde vine şi unde se duce, şi dacă şi mersul ei are o formă… cum ai spusw? Care poartă noroc?

— Benefică, răspunse automat Prinţul. Glasul îi tremura, dar Elena nu păruse să observe. A unei comete? Întrebase apoi, când glasul îşi regăsise siguranţa. Te interesează o cometă anume? Care? (Slavă Domnului, acuma era din nou stăpân pe glasul lui).

— Nu ştiu cum o cheamă. Nu prea mă pricep. Nu prea am cine ştie ce cultură. (Râsul ei se înălţase diafan, cu o veselie autentică şi zguduitoare). Viaţa era realmente simplă şi frumoasă. Nu existau războaie, nu existau scandaluri, comploturi şi crime, nici sărăcie, nici molime, nici foamete, nici durere. Nu existau copii handicapaţi, traficanţi de droguri, inflaţie, iresponsabilitate şi corupţie. Nu exista decât cerul profund şi înstelat care nu era măcar negru, doar de un albastru dens şi translucid. Nu exista moarte şi desnădejde. Ştiu numai că e o cometă roşie. Cometa care a trecut în noaptea când m-am născut eu…

Prinţul tresărise violent. Ultima perlă care-i rămăsese în palmă căzuse jos, o asuzise cum se rostogoleşte pe pardoseala de piatră. Se ridicase. „Doamne, Dumnezeule! O cometă roşie! Mereu Cometa asta blestemată care nu putea să-i lase pe oameni în pace şi să-şi vadă de vagabondajului ei în spaţiile abstracte şi infinite”. Dar nu se putea să apese şi asupra Elenei acelaşi blestem. În acel moment ar fi fost în stare să provoace la duel astrul blestemat, astrul care îl condamnase nu numai la singurătate, dar care implicase în destinul său nefast un întreg imperiu. Şi acum trebuia să o condamne şi pe ea? Nu era destul de meschin ca să se bucure că această condamnare ar aduce-o mai aproape de el însuşi.

Dar nu putea fi aşa. Mai era şi ceasul naşterii, şi încă atâtea alte detalii, care, măsurate în spaţiile interstelare atingeau diferenţe uriaşe…

Un scrâşnet slab îl înştiinţase că perla căzută se sfărâmase sub călcâiul său.

— Îmi pare rău. Uite că am călcat pe ea. Mâine o să-ţi trimit câteva perle.

Elena râse din nou, cu iresponsabila ei gingăşie.

— Ce rost are? Sunt aici atâtea, în orice cutie de brodat!

Fireşte. Era inutil să-i facă daruri.

Noaptea îl învăluia tandră şi plină de foşnetul frunzişului. Undeva, apa unui havuz ţâşnea şi recădea în sine. Inevitabil, o privighetoare cânta în tufele din grădină. Nu avea nici un rost să te gândeşti că e o pasăre mică şi urâtă, care se hrăneşte cu larve şi care emite o chemare pur sexuală. Nu avea rost să te gândeşti la nici un eseu modern pe tema asta. O cultură, oricât de complexă, nu te poate face invulnerabil la dragoste. În asemenea situaţii e dureros de inutilă. La fel de inutilă ca orice subterfugiu.

„Asta e, îşi spuse Prinţul. O iubesc şi gata”. Formulase fraza în toate limbile pe care le ştia. Încercase să o exprime matematic, să-i dea o formă spaţială. Era ca exerciţiul cu peretele.

Elena se ridicase discret, strângându-şi broderia la piept.

— Scuză-mă. Prinţul revenise din momentul de absenţă. Intimitatea înfiripată între ei devenise aproape materială, tactilă, respirabilă.

— Păreai cufundat în gânduri, Alteţă, şi n-am vrut să te tulbur. (Cuvintele ei inocente erau atât de dureroase. Îl tulburase, desigur, dar cât de minunată era acea tulburare. Totuşi nu-i putea cere să mai rămână. Războaiele, intrigile de curte, orfanii şi handicapaţii, mlaştinile care invadau pământul arabil, barbarii de la hotare, toate astea existau. Nu te puteai preface că nu sunt. Nici măcar o noapte).

— O să încerc să-ţi calculez drumul cometei roşii (drumul pe care-l ştia atât de bine). dar dacă-mi spui şi ceasul la care te-ai născut, şi în care din camerele conacului, şi ce vârstă aveau părinţii tăi atunci şi zodiile lor… O să-ncerc să-ţi ghicesc viitorul, spuse râzând şi el (râdea cu prudenţă, de parcă ar fi mânuit un instrument necunoscut. Oricum, fără a fi neplăcut, sunetul acela, ce acoperea un sentiment între exuberanţă şi tristeţe, dovedea lipsa deprinderii de a râde). Deşi nu prea mă pricep. Nici măcar cât o ţigancă bătrână.

— Mi-e teamă că nu prea ştiu toate astea. Dar ce nevoie am să aflu viitorul?

Pe urmă tristeţea o atinsese şi pe ea, căci prea îi fusese evocată epoca iubirii ei, şi cavalerul cu Unicorn. Şi, mai ales, în acele momente se simţise iarăşi atrasă de Prinţ, fiindcă, aşa cum stătea în faţa ei, numai în haină simplă de catifea, era foarte frumos. Şi ştia atâtea. Şi glasul lui, când rostea versuri în limbi străvechi, te subjuga.

— Dac-am să-mi aduc aminte, Alteţă, am să-ţi spun. Dar nu cred că ştiu toate amănuntele astea. Mai ales despre tata nu cred c-am ştiut vreodată precis ceva. Acuma trebuie să plec, altfel or să-şi închipuie c-am fugit. Sau mai ştii, că m-a răpit vreun zmeu. Zâmbise în întuneric, dar tot acel zâmbet vibra în glasul ei, când îi urase noapte bună.

— Noapte bună, răspunsese şi Prinţul într-un târziu, pe când Elena cobora deja treptele.

Jos, în grădină, cineva cânta dintr-un instrument cu coarde. O voce pătimaşă acoperise susurul apei ce recădea în bazin. „Te iubesc, te iubesc, vino mai aproape, dar am spus mai aproape. Şi mai”. Un râs urcase în întuneric ca un miorlăit de pisică, şi boschetele foşniseră sub greutatea unui trup. Cineva sărise, desigur, de la o fereastră.

Prinţul coborâse scările înveselit. Avea în faţă o noapte întreagă să viseze. Dar pe când îşi scotea haina, se gândise cu nelinişte la şoimul alb, care nu se mai întorsese de câteva zile din peregrinările lui nocturne, şi la panaşul ce stătea încremenit chiar şi în bătaia vântului. „Am făcut o greşală”.

… Şi acum poftim. Toţi trandafirii ăştia, şi peretele care se făcuse roz.

Deschise caseta şi atinse cu teamă, aproape cu oroare sfera de cristal.

— O iubesc pe Elena… Nu. Nu aşa. Am dreptul la asta? Pot s-o iubesc?

Mi-e îngăduit oare să… să… (acum iar nu mai putea rosti cuvântul acela care-i mistuia nopţile şi-l făcea vulnerabil).

Răspunsul fu la fel de crud, de implacabil şi de ambiguu, totodată, ca şi prima oară când se confruntase cu oracolul său. Răspunsul pe care de fapt îl ştiuse tot timpul. Bineînţeles că nu avea dreptul la asta. Putea s-o iubească. Putea chiar s-o cucerească, fiindcă dintre toţi muritorii generaţiei lui (cel puţin dintre cei pe care Elena avea să-i cunoască) destinul lui era, fireşte, cel mai înalt. Da, ar fi putut să-i schimbe soarta, legând-o de a sa, atrăgând-o din linia împlinirii ei în arida lui strălucire, în gloria lui distructivă şi stearpă în deşertul fără izbăvire al propriului său destin.

În grădină, pajul culegea ultimii trandafiri. pisica stătea acum pe pervaz.

— Du-te la toţi dracii, scrâşni Prinţul care ar fi vrut mai mult ca oricând să poată plânge.

— De ce mă trimiţi într-un loc atât de îngrozitor? Toarse pisica cu glas dulce de opisică. Ce am eu de ispăşit?

— Îmi pare rău. Nu te du nicăieri. Dar nu-i frumos să spionezi. Nici măcar pentru o pisică.

— Credeam că ţi-e greu să rămâi singur.

— Te-ai înşelat. Acum vreau să rămân singur.

— ca să faci un lucru nedemn.

— Ce ştii tu despre asta? Ce poate să ştie despre asta o pisică? Strigă Prinţul.

— Sst!

— Bine. Poţi să fii sigură că n-o să fac nici un lucru nedemn. Vreau numai să stau singur, şi atâta tot.

Îi întoarse spatele şi se cufundă într-un jilţ. Când deschise ochii soarele era sus, pe cer. Pisica dispăruse. Pe stinghia lui, stătea majestuos Şoimul Pelerin. Prinţul întinse mâna către el, şovăitor, aproape timid, oarecum fără speranţă, dar şoimul veni firesc şi i se aşeză pe pumn, aşa cum o făcea de obicei.

— Cred că mă aşteaptă o mulţime de treburi!

Prinţul se cufundă într-una din zilele lui obositoare, pline de tot felul de probleme ingrate, şi de intrigi şi de vorbe false, ambigui şi pline de capcane. Viaţa era, în fond, pasionantă…

Spre seară o întâlni pe Elena, care purta în păr un trandafir din grădina lui. Ar fi fost imposibil să nu-l recunoască. Pe umărul Prinţului Şoimul nici nu tresări măcar.

Elena îi zâmbi, şi Prinţul zâmbi şi el (şi numai Dumnezeu ştie cât îl costa zâmbetul acela). Zâmbi dar era din nou întunecat şi inaccesibil.

— Am aqvut un vis minunat în noaptea trecută, spuse Elena şi glasul ei era la fel de încărcat de pasiune latentă şi de tandreţe imperioasă ca al privighetorii din tufişurile nopţii trecute.

— Ştiu, răspunse Prinţul, uimit el însuşi de ceea ce spunea. Ai visat un cavaler cu un Unicorn.

— Nu. Elena îl privea uluită. Am… am visat cu totul altceva. Roţi. Trebuia să visez un cavaler cu Unicorn?

— Ai să visezi în orice caz, spuse Prinţul (Ar fi vrut să nu fie nici tăios nici trist, dar vocea lui era şi asprime şi tristeţe). Acuma ştia precis că acel cavaler are să vină şi că se vor ivi o serie de complicaţii inevitabile. Spera din tot sufletul ca numitul cavaler să nu o dorească decât pe Elena (inima i se zbătu o clipă, dar această zbatere nu trebuia să aibă nici o urmare). Spera ca el să nu se apuce de tot felul de năzbâtii politice, căci un cavaler rătăcitor, oricât de instruit în ale cavalerismului, e de obicei plin de vise utopice şi ştie destul de puţin despre ce înseamnă un Imperiu. Spera ca el însuşi să nu fie apucat de nebunia geloziei, să-şi poată înfrânge patima crâncenă şi josnică. Spera, de asemenea, ca Regina, iubita, temuta, redutabila sa mamă să nu speculeze toată situaţia, în absurda ei ambiţie de a lupta direct cu astrele (uita că numai cu o seară înainte fusese el însuşi pe punctul de a provoca la duel o cometă), şi să-i silească pe ei toţi la lucruri nesăbuite, dezgustătoare şi violente. Şi se gândea cu amărăciune şi regret cât de înţelept ar fi fost dacă n-ar fi adus-o niciodată acolo pe Elena. Oh, dacă ar fi lăsat-o în pace în ţara ei de basm, în legenda doar auzită în treacît a frumuseţii ei…

Ea stătea în lumină ameţitor de aproape, cu trandafirul în păr, zâmbind cu un soi de gratitudine şi, la rândul ei, năpădită de speranţe confuze.

— O spui de parcă ai şti că mi-e dat să-l întâlnesc. Poate că asta e scris în drumul cometei? Ştii atât de multe, încât desigur nu e greu să pătrunzi visele unei fete simple de la ţară.

— Aşa e. O să vină. Aşteaptă-l, spuse Prinţul, acum cu bunăvoinţă şi căldură, şi în acel moment era iar apropiat, att de apropiat încât Elena era tentată să-i mărturisească visul ei, că aproape îl uitase pe cavalerul rătăcitor, şi că nu-l dorea decât pe el însuşi. Pe Prinţ.