Alexandra Titu

Se ridică în picioare, cu un gest suplu, căruia armura îi dădu o anume agresivitate şi importanţă – continuând să stea perfect imobil pe pumnul lui şi o invită pe domniţă să-l urmeze.

— E de prisos să vă încărcaţi cu bagaje. În Cetate veţi găsi toate cele necesare. Bănuiesc că rochiile au importanţă pentru o tânără fată şi oricum moda se schimbă foarte repede. Cred că o să vă facă plăcere să colindaţi cartierele comerciale – sunt o mulţime, şi să vă ocupaţi de toate fleacurile astea drăguţe, până o să vă obişnuiţi la curte.

— Nu mă interesează fleacurile de nici un fel, spuse rece Elena. Eu… n-am făcut încă nici o alegere.

Acum nu mai resimţea nici o teamă faţă de cavalerul cu armura fioroasă. Indiferent cât de solidă şi de eficace în război o fi fost armura, sub ea era, în cele din urmă, un bărbat. În acel moment intuia – neclar încă, dar asigurându-i totuşi o anume lipsă de sfială – ceea ce, mai târziu avea să-i confirme experienţa. Şi anume, că nici un bărbat, indiferent de mobilurile acţiunilor lui, sau de vârstă, sau de obiceiuri, nu putea rămâne inaccesibil farmecului ei, şi nu-i putea face vreun rău. Nu cu intenţie. Fiindcă toţi aveau să-i facă destul rău, dar din cu totul alte motive.

— Aici nu e vorba de ales, replică Prinţul cu oarecare plictiseală. Acest ducat face parte din moştenirea mea. Mâna fetei şi împărăţia – parodie (dar cu bunăvoinţă) tonul Voievodului când rostise cu emfază cuvintele acestea. Ei, s-ar părea că, dacă sunt aşa de legate una de alta, mâna Domniei tale mi s-ar cuveni de drept. Dar nu-ţi fie teamă Domniţă. Eu nu am venit în peţit, şi, în ce priveşte mâna, o să fii liberă să o dai cui doreşti. Şi crede-mă că la palat o să întâleşti o mulţime de tineri viteji şi bine educaţi şi deprinşi cu cele mai alese maniere, şi din familii excelente. O să ai de unde să alegi. Iar ca domnişoară de onoare a Reginei o să te distrezi de minune.

— Imposibil, spuse Elena. Nu poţi să faci asta.

— Oh, Doamne. Sunt de acord că sunt silit să mă port fără eleganţă. Dar n-am născocit eu toată istoria cu nunta. Am destule pe cap. Nu pot să las marginea asta de imperiu la discreţia primului venit. Ce ar fi aici peste numai câţiva ani, dacă, să zicem, Domnia ta l-ai alege pe Lăcustă? Chipeş e, viteaz, să nu mai vorbim. Nu văd de ce nu l-ai alege. Proastele maniere ies de obicei la iveală mai târziu. Ar fi păcat să ajungi să coşi pantaloni de piele pentru oaste, să înveţi să întinzi corturi şi să cari apă cu spinarea. Şi n-am nici un chef să trec ducatul vostru înfloritor prin sabie, numai pentru capriciul unei fete frumoase. Chiar admiţând că este cea mai frumoasă din lume.

Elena roşi. O, îl ură din toată inima. I-ar fi tras, acolo, pe loc, o pereche de palme, dar e inutil să pălmuieşti o armură.

Voievodul se apropie de fereastră, continuând să se ţină trufaş, deşi se simţea îngrozitor de umilit. Dar, în fond, gândul la anii de belşiug la care făcuse aluzie Prinţul (care nu era deloc un prost diplomat, şi care nu degeaba făcuse o grămadă de cursuri de psihologie) îl consola. Şi filfizonul avea dreptate, până la urmă. Cine putea şti ce zace cu adevărat în sufletul unui tânăr, oricât de fermecător ar părea el? Cu un ginere ca Lăcustă – şi cine ar putea garanta că alţii ar fi deosebiţi? – se putea alege cu praful de pe tobă. Judecând la rece, o folosise el însuşi pe Elena drept un capital. Investiţia pe care i-o oferea acum Prinţul era mult mai avantajoasă. Îi scutea de prezenţa unui intrus. Îi lua de pe umeri răspunderea pentru fata ajunsă la vârsta când orice fată produce o groază de necazuri, chiar fără să fie cea mai frumoasă din lume. Totuşi se simţea umilit.

— Şi ce fac cu sărbătoarea asta? Mormăi morocănos.

Soţia lui tresări. Îşi dorise ca el să nu se opună, să înţeleagă situaţia, dar era un pic şocată de uşurinţa cu care o făcea. Elena se simţi abandonată şi, deodată, lipsită de valoare. Nu era un sentiment cu care să se obişnuiască, şi nu avea să-l mai simtă probabil niciodată. Dar în momentul acela se simţea aşa.

— Ne asumăm noi toate cheltuielile. Cu timpul, nemaiavând nici un interes să stea pe aici, cavalerii vor pleca la treburile lor.

Elena se afla la primul eşec din viaţa ei. Ca să suporţi un eşec e nevoie ori de vocaţie, ori de un lung antrenament. Ea nu avea nici una nici alta.

— Dar eu nici nu mă gândesc să plec. Bătu din picior. Arăta însă mai degrabă de parcă ar fi încercat un pas de steep, decât o fiinţă mânioasă şi periculoasă.

Închis în atitudinea lui majestuoasă, Şoimul se prăpădea de râs, chiar dacă ştia la ce clipă nefastă asistă. Dar el nu avea dreptul să intervină, nici măcar cu un sfat. Scenariul acela era de mult întocmit, şi chiar dacă era, în esenţă, crud, unele scene aveau nespus de mult farmec.

— Nu plec, decise Elena. Nu plec de acasă. Aici sunt acasă, nu-i aşa papá? Nu-i aşa?

Voievodul se scutură cu lehamite de saceastă întrebare.

— S-ar putea să nu te simţi de loc rău la curte. Să ştii că şi mie îmi plăcea grozav acolo.

Până şi Prinţului i se strânse inima. Îi era ruşine, ce să mai vorbim. Se simţea ca un hingher. Ca un hoţ care fură balonul unui copil. Era dezgustat de el însuşi şi de ceilalţi. Îi era periculos de milă de copilă. Înaintă spre ea şi o atinse uşor pe braţ, cu un gest cu totul prietenesc. Dar din nefericire, era în armură şi gestul părea al unui temnicer.

— De ce să facem o tragedie din asta? Întrebă cu căldură (dar căldura glasului era, desigur, deformată de rezonanţa absurdă a coifului). Ai să vezi Prinţesă cât e de frumos în capitală. Iar de măritiş eşti prea tânără.

— Dar mamă!

În lipsa altei inspiraţii, mama înşfăcă iar borcanulcu dulceaţă şi, fiindcă nu exista nici o speranţă ca Prinţul să-şi scoată coiful, ciuguli o boabă de vişină şi o băgă în gură. Totdeauna când era foarte necăjită, simţea nevoia să mănânce ceva dulce. Luă o lingură întreagă de dulceaţă, şi se apucă să o mestece. O picătură îi căzu în corsaj. Elena izbucni în lacrimi, dar se stăpâni. Avea să lupte de una singură.

— Ducatul e într-adevăr al lui?

Voievodul aprobă în silă. Şi lui i se făcuse poftă de dulceaţă. Ceru cu un gest borcanul şi soţia sa i-l întinse.

— Şi nu putem face nimic?

Prinţul se simţea groaznic. Scena cu dulceaţa îl dăduse gata. O luă de braţ pe Elena, şi acum era limpede că gestul lui era protector şi amical. O conduse pe terasă, unde parfumul de caprifoi şi de crini aproape te înăbuşea. Şoimul se ridică în văzduh, se roti odată peste curţile voivodale şi se aşeză într-un vişin. Prinţul îşi scoase mănuşile de oţel, îşi deşurubă coiful şi îl scoase în fine, şi rămase lângă Elena cu capul descoperit, clipind des în lumina puternică de amiază. Părul negru îi era năclăit de sudoare, ochii încercănaţi şi ănroşiţi de oboseală, şi pe obrazul stâng avea o vânătaie. Barba nerasă de câteva zile îi umbrea faţa, şi, în general, arăta istovit. Dar arăta şi foarte tânăr, şi nimic nui-ar fi putut estompa nobleţea, şi era cu adevărat foarte frumos. Cu atât mai frumos cu cât era o frumuseţe inutilă, care nu-l preocupase niciodată. Îşi şterse sudoarea de pe frunte cu mâna şi nu făcu decât să se mânjească. În ciuda mâniei şi a tristeţii, Elena izbucni în râs. Niciodată nu se simţise şi nu avea să se simtă stingherită în faţa unui bărbat. Şi, până la urmă, era un adevăr că toţi îi stârneau curiozitatea, fără ca asta să însemne că ar fi fost uşuratică sau că s-ar fi gândit neapărat la dragoste. Dar uneori, pe când era la vârsta incertă a pubertăţii, se visase deseori băiat, şi încerca să-şi imagineze ce simte un băiat în anumite împrejurări. Gesturile bărbaţilor îi stârneau interesul, ca nişte semnale de pe o stea necunoscută. Erau nişte căi de acces spre misterul unei specii străine.

— N-ai o batistă, ceva? Femeile au totdeauna fleacuri dintr-astea la ele.

— Chiar dacă aş avea, spuse înţepat Elena, poţi fi sigur că nu ţi-aş da-o dumitale.

— Oh! Scuză-mă. Mă gândeam la altceva. Desigur, nu trebuia să dai alesului un măr, ci o năframă. N-a fost nici o aluzie. Nici nu mă gândesc să te năpăstuiesc în vreun fel. N-am venit să te răpesc pentru mine, asta e în basmele cu zmei. Pur şi simplu te invit la curte. Oricare dintre cavalerii de aici, dacă ai un ales, poate veni acolo să te caute. Nimeni nu se pune în calea iubirii tale, Domniţă. Şi poate că părinţii nici n-ar fi fost de acord cu alesul tău. Poate că li s-ar fi părut prea romantic, sau prea tânăr ca să scoată la liman corabia lor. Pe când acolo o să fii cât se poate de liberă. Mama e o femeie cu mult tact, şi, deşi se spun multe rele despre ea (ca şi despre noi toţi), să ştii că e destul de simpatică, dacă n-are interesul să nu fie… hm… Ai să vezi c-o să te acomodezi repede…

— Nu ai cum să mă iei, îl întrerupse Elena. Eu nu vreau să plec şi sunt aici destui cavaleri care nu se tem să te înfrunte (dar, vai, cavalerul cu Unicornul nu venise…) iar tu eşti singur.

Prinţul întoarse spre ea ochii, nişte ochi atât de negri că Elena se înfioră. Cu toate că albul lor era străbătut de vinişoare roşii, din cauza oboselii, erau nişte ochi foarte frumoşi şi iradiu forţă, inteligenţă, înţelegere şi chiar ironie şi gentileţe.

— Nu trebuie să te înşeli singură, poate că s-ar găsi vreun vrednic cavaler care să dorească să te câştige cu orice preţ. Dar acela ar fi încercat să mă oprească de la început. Şi pe urmă, cine ştie dacă aflând adevărul…

Privindu-i însă chipul îmbujorat, realiză brusc cât de tare o jignise. Scena cu borcanul de dulceaţă îi reveni în minte. Preocupat de grijile lui plictisitoare legate de ordine şi lege, de războaie ce trebuiau duse (căci să le porţi era singurul mod de a le stăvili cumva), de negoţ, de investiţii, de rente şi dobânzi şi scadenţe, de concluziile diverselor comisii guvernamentale, de profilaxia molimelor şi toate celelalte, uitase că pentru fata de lângă el, peţitul nu avea nimic de-a face cu ţinutul promis ca zestre dintr-o nesăbuită manevră mişelească de Voievod – ci avea ca mobil frumuseţea şi dragostea ei. Faptul că o jignise, demonstrându-i fără menajamente că unii dintre pretendenţi nici măcar nu se gândeau la ea, îl făcea să se simtă enervat şi încurcat.

— Oh, Doamne. Sigur că ar sări toţi să te apere. Bănuiesc că au avut tot timpul să-şi piardă inimile în trandafirii de sub fereastra Domniei tale, Numai că ar trebui să-ţi fie milă de ei. Toată floarea cavaleriei din nouă mări şi nouă ţări. N-ar fi păcat să se jertfească, aşa pentru un capriciu?

Ironia i se făcuse blândă şi curtenitoare.

— Pentru că, Prinţesa (aici Elena tresări, fiindcă numai o singură dată. Cineva îi mai spusese aşa, şi încă tot cu tonul ăsta ironic şi binevoitor) eu nu sunt singur. Sunt însoţit de corpul evpediţionar, care tocmai a zdrobit o hoardă de migratori la hotarele dinspre Pustie. Şi o mână de cavaleri, chiar aleşi pe sprânceană, nu fac niciodată faţă unei armate. E o chestiune de disciplină. Păi exemplul cu cavaleria franceză care a pierdut în faţa englezilor lui Henric… N-ai parcurs lecţia asta la istorie? Nici toate poveştile sentimentale cu Fecioara din Orléans? A, în capitală se juca n e drept că era de multişor, eu am lipsit câteva luni, dar putem insista să o repună pe afiş – o piesă foarte reuşită pe tema asta.

Nu ai putea, desigur, să fii atât de cavaler să-i înfrunţi într-un duel.

— Nu. Bineînţeles că n-aş fi, deşi mi-ar face poate şi mie plăcere, dar n-am venit aici pentru distracţii. Dacă aveam altă soluţie nu veneam de loc. De fapt sunt ocupat până peste cap, Prinţesă dragă (acum glasul îi era obosit şi uşor exasperat) şi oricât de rău mi-ar părea, am venit aici cu treburi. Ce-ai vrea să fac? Să pierd o săptămână căsăpind aşa, în mod artizanal, toţi cavalerii ăştia? Fiindcă nu-ţi fă iluzii, viaţa are un scenariu destul de dezagreabil. Sunt desigur aici tineri fermecători, frumoşi şi plini de talente, dar rareori campionul e cel mai simpatic dintre concurenţi. Niciunul n-ar putea cştiga acuma turnirul ăsta. Nu acum… Steaua mea e încă, de bine, de rău în ascensiune. Ce rost ar avea tot circul ăsta? Numai ca să te măriţi şi să ajungi şi tu, la bătrâneţe, să-ţi îneci necazul într-un borcan de dulceaţă… Oh, nu te supăra te rog. N-am vrut să te jignesc, am zis şi eu aşa. Dar scena cu dulceaţa m-a făcut praf.

— Ce să fi făcut şi tata? Să-ţi fi dat cu borcanul în cap?

Prinţul îşi imagină scena. Borcanul turtit de coif şi dulceaţa revărsânu-se peste armura lui neagră şi împodobind-o cu vişine zaharisite. Izbucni în râs şi pe Elena o pfni şi pe ea râsul, fiindcă îşi imagină şi ea scena. Pe urmă Prinţul spuse cu îndoială şi fără să mai râdă.

— Poate că ar fi fost totuşi mai decent. Oricum, peste o săptămână-două, toată istorioara asta, care acum ţi se pare că-ţi distruge viaţa, o să ţi se pară lipsită de importanţă. O frumuseţe ca a Domniei tale o să treacă neobservată la curte. Şi unde mai pui misterul, legenda – toată lumea o să ştie că ţi-am stricat nunta. Şi aşa nu mă prea iubeşte nimeni – asta ca să mă exprim eufemistic. Cu cât mă vor urî mai mult, cu atât se vor înmulţi omagiile pentru frumoasa prizonieră. Or să-ţi dedice mici capodopere literare, şi poate chiar ai să apari pe coperta vreunui magazin ilustrat. Şi o să ai de văzut o mulţime de minunăţii. Numai statuile şi fântânile din pieţe, şi podurile (sunt o mulţime, şi unul e absolut o capodoperă de arhitectură modernă, e perfect transparent, şi când treci prin el vezi apa dedesubt, şi vaporaşele, şi când fluviul e limpede, vezi peştii şi pietricelelede pe fund. E drept că acum nu prea mai e limpede. Poluarea ne cam dă de furcă. Dar o să iau măsuri în acest sens). Şi uite, dacă vrei să-ţi iei lucrurile, aştept să-ţi faci bagajele. Chiar dacă în capitală o să găseşti lucruri mai frumoase, cele de acasă au, pr0obabil, o valoare sentimentală.

Aşa că nu era nimic de făcut. Iar cavalerul cu Inorogul tot nu venise. Există în toate basmele, în toate epopeile, în toate structurile epice, câte o defecţiune dintr-astea, fără de care intriga ar înceta să mai fie pasionantă. Câte un accident care se pune de-a curmezişul în calea câte unui erou, aşteptat într-un punct al naraţiunii şi care se împotmoleşte în alt punct.

În amurg, Preafrumoasa Elena părăsi ţinutul fericit al copilăriei şi al primei ei iubiri, ca să intre într-o nouă viaţă, în capitala Imperiului din Miazănoapte.

Şi nu a fost nici o luptă…

XII.

Se spuneau multe despre faimoşii cavaleri ai Prinţului. Când erau plecaţi în misiuni primejdioase, lumea se gândea la ei cu gratitudine şi chiar cu dragoste. Genul de dragoste abstractă – extrem de comodă – pe care o poţi avea pentru personajele de legendă. Pentru ficţiuni. Când se întorceau însă, înfometaţi de viaţă, revendicativi şi înstrăinaţi, în lumea rafinată a Cetăţii, deveneau imediat o problemă. Familiile lor tăiau, evident, viţelul cel gras. Prima zi a revederii trecea relativ uşor, cu îmbrăţişări, turnee la rudele apropiate, banchete. Eroii istoviţi savurau fericirea de-a face o baie, de a primi dejunul la pat, de a-şi pune haine elegante. Pe urmă începeau micile frecuşuri. Constatai că mezinul (fratele rămas acasă un băieţel) era acum un flăcăiaş la vârsta dificilă când orice aluzie la tinereţe îl irita. Că în fosta cameră a eroului tocmai îşi instalase un laborator pentru experienţe cu aburi, cu ameliorarea raselor de şoareci, sau pentru realizarea unui perpetuum mobile. După nici câteva ore începeau discuţiile pe un ton ostil. De obicei cavalerul constata că nu se pricepea să mânuiască vorbele, că nu mai e la curent cu moda şi cu can-canurile şi cu ultimele evenimente culturale. Se simţea ca un papuaş. Pe urmă, când să iasă să petreacă în oraş, aflau că iubitele lor, care vărsaseră la despărţire lacrimi amare, tocmai erau ocupate – sau aveau o migrenă. Migrena se dovedea a fi câte un tânăr spilcuit, care dansa bine şi avea o faimă de Don Juan… Taţii nu se simţeau grozav de bine în prejma acestor bărbaţi acoperiţi de glorie, dar irascibili şi deloc dispuşi la docilitate. Chiar mamele îi găseau niţel cam grosolani, şi nu se acomodau cu limbajul lor fără perdea. Urmau scandaluri. Datorii la cărţi. Încurcături cu demi-mondene celebre şi costisitoare. Ecouri exagerate ale unor orgii de care lumea era foarte interesată. Încet-încet, se regăseau între ei, la clubul luxos ce le era destinat. Redeveneau inaccesibili, aşa cum le stătea bine:

— Ce beţi aicea? Vreau şi eu ceva tare.

— Poftim ceva mai tare decât ai nevoie, Mai vrei?

— Cavalerul tocmai sosit se scutură, după ce goli paharulpână la frund. Se aruncă într-un fotoliu. Era mohorât ca o zi ploioasă. Iubita lui se lăsase în fine invitată seara la teatru. Era fermecătoare, puţin cam rezervată faţă de cum ţi-o amintea el. Piesa care se juca era despre un rege şi cavalerii săi. Simbolul eroismului său era o masă în formă de ninge de rugby. Spre final, masa diminua până la dimensiunile unei mingi de ping-pong, păstrându-şi forma ridicolă. Cavalerii erau nişte prostănaci, care căutau Graalul, şi aduceau tot felul de căzănele contrafăcute, de cutii goale de fasole şi de obiecte de bazar. Se băteau cu balauri derizorii de hârtie şi apăreau ăn saloanenumai ca să facă gafe. Fireşte, tânărul cavaler se înfuriase. Voia nici mai mult nici mai puţin să-i facă o vizită regizorului în culise. Iubita lui îl privise din vârful rafinamentului ei citadin, îi reproşase că e lipsit de umor şi-l lăsase baltă în foaier… Situaţia lui era însă destul de banală. Pe o canapea stătea tolănit alt flăcău, deja cherchelit. Nimeni nu îndrăznea să-l întrebe nimic. Oricum, bârfele circulau fără să le poate opri nimeni. Tatăl lui se însurase de curând cu o femeie tânără şi plină de nuri. Sosirea fiului acoperit de glorie nu-i făcea nici o plăcere. Mama vitregă se purtase aşa cum se aştepta toată lumea. Îl vâna pe cavaler fără nici o reticenţă. Din nefericire, flăcăul avea principii. E suficient să-ţi aminteşti de Fedra ca să nu mai fie nevoie să te întrebi ce a urmat.

— Trebuia să-i spui frumoasei tale ce-o să o aştepte când or să intre nomazii în Cetate. N-are decât să-i ducă pe ei la teatru să le explice cum devine istoria cu Sfântul Graal şi obiectele de consignaţie.

— Nu merită, mormăi un lungan blond, imobilizat pe-un scaun, şi cu piciorul vârât în ghips până la şold. Dă-i încolo. Acuşi o să avem altă treabă. Parcă văd că Prinţul ne trimite în misiune. Cică în sud a fost o secetă de groază. Le-au crăpat toate vitele. Lasă că şi când aveau ce mânca făceau numai scandaluri. Dar acuma o să avem o răscoală în lege.

— Da? Păi cea de anul trecut ce-a fost? Cadril?

— În orice caz aveau vin foarte bun – opină de lângă fereastră, vechea noastră cunoştinţă, flăcăul care îl înfruntase pe Lăcustă. Era un expert în misiuni speciale. Mai demult, când în sud avusese loc o rebeliune, el se dovedise cea mai nepreţuită iscoadă. Avusese tot timpul să le cunoască vinul. Şi cruzimea. Dar era dispus tot timpul să-şi amintească de părţile frumoase ale vieţii. Era încântat că scăpase din închisoarea unchiului său, care încercase să-l folosească într-un complot împoztriva Prinţului, după care îl vârâse în temniţă, fiindcă el fusese destul de naiv să refuze făţiş. Pe lângă bătrânul nobil complotist, rebelii erau nişte dulci copii, dar oricum era de prisos să-ţi imaginezi că ai putea face faţă ingeniozizăţii unui cavaler de talia lui. Evadase cu toată pompa cuvenită. Numai evadarea asta şi ar fi suficient să umpli un roman.

Parcă văd că Prinţul o să trimită un convoi de ajutoare în sud.

— N-o să fie nici un convoi, spuse bălanul cel saşiu, căscând. Nu-şi plătesc niciodată impozitele la timp, se ţin numai de rebeliuni, şi mereu îşi tot proclamă regişori locali. De ce să fie Prinţul atât de naiv să îi fie milă de ei? Zău dacă nu sunt mai răi ca nomazii.

— Prinţul nu e deloc naiv. Numai că sunt şi ei o parte din Imperiu: Nu poţi să-i laşi să moară de foame. Acuma nu sunt rebeli, sunt sinistraţi. Asta-i. (Cel ce vorbea acum era un tânăr cu vocaţie de cărturar. Pasiunea lui era istoria comparată, dar fiind cel mai mare dintre fraţi, fusese destinat armelor. Era un bun cavaler, ofiţer de elită, cu cunoştinţe de strategie. Era prea blazat ca să sufere pentru răceala cu care fusese primit. Familia lor era destul de scăpătată. Avea o mulţime de surori care trebuiau măritate, şi un frate care urma studii costisitoare. Nu era nici o mirare că toţi sperau ca el să moară eroic, sau să-şi facă o avere personală din prada de război. Îl urau pe Prinţ fiindcă nu permitea jaful, şi-l urau pe cavaler fiindcă era de partea Prinţului, şi, pe deasupra, nici nu dădea dovadă că s-ar grăbi să moară ca un erou. Îţi trebuia ceva umor ca să suporţi atmosfera.

— O să ducem convoiul, ce mai! Nu suntem noi proştii cu mingea de rugby?

Fermecătorul tânăr cu haine violetvăzuse şi el piesa. Se distrase de minune. Câtă vreme făceau piese de-astea era bine. Dar când se gândeau la complot, îl treceau fiorii. Aranjase el lucrurile pe plan local, demontând pe moment complotul, dar nu-şi putea trăda familia avertizându-l pe Prinţ. Treaba asta îl rodea amarnic. Încerca să nu se lase doborât. Piesa era amuzantă la culme. Convoiul era şi el o promisiune de amuzament. El crescuse în sud. Îi plăceau grozav femeile aprige de pe acolo. O nouă misiune de spionaj printre sudişti era tentantă. În plus, ar fi fost destul de aproape de complotişti, ca să-i poată supraveghea, fără să mai trebuiască să pună chestiunea pe tapet în mod deschis.

— Eu nu am chef să însoţesc nici un convoi. Consider că e o prostie – opină bălanul. Frunzărea revista cu ştiri vechi de câteva luni, dar care pentru ei, ţinuţi la graniţe, păreau cât se poate de proaspete. Pe urmă, fără nici o legătură exclamă:

— Pălăriile de anul ăsta sunt pur şi simplu trăznite. Auzi, pălării cu coarne!

— De ce să avem noi monopolul absolut al coarnelor?

— Am putea să le ducem şi sudistelor nişte pălării.

Glumeau, dar în spatele glumelor persista tristeţea. Nu e uşor să ai douîzeci de ani şi să ţi se arate atât de clar că viitorul – atât cât avea să dureze – nu va mai fi decât hărţuială, lupte, singurătatea unei glorii crâncene. Se simţeau însinguraţi. Străini. Ca nişte mercenari. Mulţi dintre ei muriseră chiar în expediţia de pedepsire a rebelilor. Îi găseau dimineaţa căsăpiţi într-o manieră sălbatică, mutilaţi, atârnaţi de copaci. Cine îşi mai amintea acuma de ei? Ştiau că în curând va veni rândul lor să plătească cu viaţa gloria şi mult discutatele privilegii de războinici. Erau din ce în ce mai nepopulari. Cu cât Imperiul avea mai multă nevoie de ei, cu atât lumea îi privea mai suspicioasă.

— Sunt pentru convoi – decretă tânărul melancolic, care lupta cu avansurile mamei vitrege. Din chestiuni pur personale, preciză. Altfel, admit că e o prostie. Dar dacă e să analizezi lucrurile la rece, nici sofisticaţii noştri compatrioţi nu merită să-i apărăm de nomazi. Nici de rebeliuni.

Ochii catifelaţi, care-l vârau mereu în bucluc, i se tulburaseră de atâta băutură, dar mintea îi era limpede. Prea limpede.

— Însă nu porcăriile de care sunt în stare oamenii din Imperiu contează. Ce rost are să-i laşi să moară de foame sau să fie măcelăriţi? Asta nu o să-i facă mai înţelepţi.

— Pentru tine orice ocazie e bună.

Tânărul se făcu foarte palid. Îşi privi sabia, dar pe urmă renunţă.

— Culmea ar fi să ne căsăpim între noi!

— Păi nu ne putem bate decât între noi, reflectă tânărul ca o surcea. Altfel am părea nişte mâncători de copii.

Ne rămână convoiul. Oricum ai lua-o.

Eu aş prefera să stau nişte luni într-o bibliotecă.

De ce să nu construieşti şi tu un perpetuum mobile?

Păi, interveni bălanul – avem Imperiul. Nu-i un perpetuum mobile?

— Nu-i. Nici perpetuum, fiindcă odată şi odatptot o să se ducă naibii ca orice Imperiu. Şi nu-i mobile deloc. Partea mobile sunt nomazii.

— Grozavi mai sunteţi îi persiflă Surcică. Încerca să-şi cureţe cămaşa violet pătată cu vin. Nu reuşea însă decât să întindă pata, care în lumina lumânărilor părea de sânge.

— Mă simt mândru să fiu coleg cu nişte intelectuali ca voi. (Îşi privi necăjit într-o oglindă cămaşa pătată. Pe urmă îşi făcu cu ochiul, cuprins brusc de veselie).

— O să mă duc în târg aşa pătat, să fac pe grozavul. Arată exact ca o pată de sânge. Sângele eroului – iată arma cu care să dai gata junele copile. Când o să plec cu convoiul, or să mă conducă un convoi de jupâniţe cu pălării cornute şi ochii înlăcrimaţi!