Alexandra Titu

— N-o să te duci la nici o Sirenă, gâfâi Prinţul, înecat de praf. Tuşi, ceea ce, cu coiful pe cap, suna cât se poate de grotesc.

— Vai de mine, Prinţe, cum nu plesneşti de cald în fierăraia aia? Tânărul îl adora pe Prinţ. S-ar fi lăsat jupuit de viu pentru el. Dar era foarte indignat să fie privat de dreptul câştigat la zaruri – dreptul ca în acea zi Sirena să fie a lui.

— De ce să nu mă duc? Eu sunt bun numai pentru corvezi?

Soarele se juca în părul lui auriu. Era mânios. Însă Prinţul continua să-l ţină strâns de cămaşă, şi scotea aburi prin toate încheieturile complicate ale armurii, pe care se aşezase un strat de praf calcaros, şi tuşea cu un sunet cât se poate de nostim.

— N-ai să te duci. N-o să las eu o antropofagă primitivă să-mi devoreze armata. Ah, şi mai făceai pe civilizatul în faţa lui Lăcustă! Ruşine să vă fie!

— Dar nu-i deloc o primitivă. Toată literatura antică e plină de sirene şi n-o să-mi spui acum că şi vechii greci erau necivilizaţi. Şi se pare că e foarte frumoasă.

— Cu siguranţă. Asta da. Sigur că e frumoasă. Dar dacă te duci, consider că e un act de trădare. Din clipa în care ai făcut primul pas ca cşă te duci la sirenă, poţi fi sigur că nu mai ai de ce să te socoteşti printre cavalerii mei.

Prinţul dădu drumul cămăşii care jucase un rol admirabil în confruntarea cu nomazii, dar care în faţa Sirenei era, desigur, inutilă.

Foarte bine. Trădaţi-mă cu toţii pentru o târfă cu coadă de peşte.

Prinţul se ridică mânios în picioare. Nu mai semăna deloc cu o locomotivă deraiată. Era plin de forţă, de mânie, întunecat şi monumental, ca propria lui statuie ecvestră – deşi nu avea sub el nici un cal. Funerar, imperios şi invincibil. Steaua lui roşie era încă, slavă Domnului, în plină ascensiune. Cavalerul se simţi năpădit de ruşine şi de responsabilităţi foarte înalte. Îşi vârî cămaşa în pantaloni, se cumpăni de pe un picior pe altul, şi, în sfârşit, îl asigură, timid, pe Prinţ că nu se gândise nici o clipă să-l trădeze, şi că o să se întoarcă în tabără şi că oricât de mult l-ar fi ispitit, n-o să se mai gândească deloc la sirenă. Deşi era păcat şi el nu înţelegea de ce Prinţul era atât de mânios. În fond de câte ori în viaţă poţi întâlni o minune ca asta? Însă el se va supune, ca un cavaler ce era. Arăta cât se poate de spăşitîn cămaşa lui de o culoare aberantă, privind în pământ, dar cu nările umflate de briza irezistibiă a mării.

— Am să am eu grijă de sirena asta, spuse Prinţul tăios. Glasul îi era rece şi inflexibil. O să am eu grijă să plece de aici.

— Aha. Pentru un Prinţ nu e deci nici primitivă nici canibală.

— Pentru un Prinţ – sau pentru un despot cum spuneţi voi – e şi primitivă şi canibală. Dar nu e primejdioasă. Fiindcă eu n-am de gând să mă tăvălesc pe nisip cu peştele ala cântător.

— Poate o să-i ţii o conferinţă despre originea speciilor.

Prinţul izbucni în râs. O tribună cu un microfon şi un pince-nez ar fi fost poate cu adevărat eficiente. Cavalerul trebui să râdă şi el.

— Cred că o să mă descurc şi fără originea speciilor. În fond am armura. Mi-e atât de cald în ea şi-i atât de plină de nisip, că nici nu mai pot să fiu atent la altceva. Şi unde mai pui că mă mănâncă talpa stângă. Aş vrea şi eu să-l văd pe ăla care se poate scărpina printr-o cismă de oţel.

Cavalerul o porni înapoi spre tabără. Soarele se ridica peste resturile de munţi senili. Prinţul îşi continuă urcuşul, posomorât, dar din când chicotea gândindu-se la un conferenţiar cu barbişon şi pince-nez încercând să le explice unor sirene teoriile lui Darwin. Soarele ardea cu sălbăticie, armura se încinsese ca un godin. Din când în când, mergând aşa prin nisip, Prinţului i se năzăreau poieni umbroase şi atunci îşi scutura capul şi se gândea la maimuţe cu coadă de peşte. Înainte de-a ajunge să o vadă, auzi marea. Vuietul ei adânc şi familiar (deşi el crescuse într-o cetate înconjurată de codri). Dar familiar. Freamătul acelei netihneeterne, soră netihnei sufletului său. Şi se linişti dintr-o dată. Se simţi liber de orice melancolie şi apăsare, căci marea, inima aceea uriaşă, crâncenă şi transparentă a unei lumi uriaşe, crâncene şi, deşi, opace pentru suferinţele şi năzuinţele omeneşti, desigur, transparente pentru cei ce o priveau din afară, inima aceea cu adevărat măreaţă, îl aştepta ca o matrice regăsită, ca un tipar al puterii. O sirenă nu era decât o minusculă creatură a uriaşei mări care-l întâmpina cu fraternitate.

Pe urmă auzi melodia. Era de o dulceaţă ameţitoare, plină de viaţă şi de o melancolie, subtil, exasperant, inevitabil ucigătoare. Un glas care te îmbia la o dragoste pe viaţă şi pe moarte.

Dar mai puternic decât cântecul sirenei, vuietul mării îl proteja cu forţa sa fraternă. Iar cometa lui îl sortise unui alt soi de pierzanie. Prinţul era prizonierul puterii. Era plin până la ultima celulă a materiei lui trecătoare de acea putere. Aşa că se opri un timp să asculte, copleşit de o emoţie pur estetică. Se opri pe marginea falezei, impunător şi abstract, ca un obelisc, iar briza îi scutura praful albicios de pe trupul învelit în oţel, şi soarele, deşi îl cocea ca pe-un cozonac înăuntrul armurii, scotea un efect cu adevărat superb din metalul damaschinat. Stătea înfipt în marginea falezei, negru şi plin de forţă, şi deasupra lui se roteau ţipnd vulturii, descriind în cer aureole, cercuri ca nişte precise semne ale puterii.

Sirena care se răsfăţa la soare, ceva mai departe de trupurile ciugulite de păsări ale cavalerilor ucişi, îl văzu. Îşi aruncă pe spate pletele lungi, care păreau de argint topit, şi-şi flutură mâna, în semn de chemare. Mişcarea ei avea o graţie imperioasă. Coada de peşte strălucea în mii de culori, ca o rochi de seară bătută în nestemate (dar orice s-ar spune era dimineaţă. Prinţul se gândi cu ironie la doamnele din Cetate care ieşeau la cumpărături cu pălării împodobite cu pene de struţ şi cu mâinile acoperite de mânuşi glacée). Deasupra lui panaşul sângeriu fremăta în mişcarea puternică a brizei. Îşi dădu drumul la vale, zăngănind din toate încheieturile, şi ateriză de bine de rău pe plajă. Sirena era cu adevărat frumoasă. Dar nu numai atât. Avea în ea o vrajă cu mult mai adâncă. n Era ispita însăşi, emanând o senzualitate primitivă. Era păgână şi te făcea să te gândeşti la apocalips. În drumul către ea, Prinţul trecu pe lângă rămăşiţele cavalerilor săi. Recunoscu cu groază că nu resimţea nici silă nici măcar mânie. Sus, deasupra falezei, vulturii cotinuau să se rotească în cercurile lor calme şi largi. Sirena se răsuci spre el, cuprinzându-i forma neagră în lumina ochilor ei oblici. Îşi aranjă părul cu o mişcare provocatoare şi absentă.

— Tu trebuie să fii Prinţul, spuse cu vocea subtil şi exasperant ucigătoare. Nu credeam că o să vii atât de iute. Râse posesiv şi triumfal şi-şi trecu vârful limbii peste buze, ca o leoaică ghiftuită, dar oricum insaţiabilă. În ochii ei mari sin oblici ardea dorinţa calmă ce nu avea nimic obscen, ci doar ucigaş.

— Mai devreme sau mai târziu, în asemenea cazuri, vin totdeauna, replică rece Prinţul. Face parte din datoria mea.

— Oh! Ceva din strălucirea Sirenei păli.

— N-aş fi crezut că asta se poate numi datorie. Oamenii mă surprind mereu cu nevoia lor de cuvinte. Însă de obicei le folosesc mai potrivit. Sau poate că eşti orb şi surd. Chipul ăsta de oţel nu are nici ochi, nici urechi. Însă are glas. Un glas care nu-mi place.

— Ba-ţi place. Te face curioasă. E la fel de măgulitor pentru tine, cum e pentru oameni glasul tău. Prinţul părea foarte sigur de el.

— Eşti al patrulea. Nici măcar nu e un număr magic.

— Numai cifra puterii manifeste. Cunoştinţele tale despre cifre trebuie să fie destul de limitate. Nimic mai mult decât ai putut prinde de la marinarii de rând. Mi-ai răpit trei oşteni. N-ai să mai faci aşa ceva.

Sirena râse provocator şi senzual.

— Toţi sunteţi la fel. Vrei să mă păstrezi numai pentru tine? Toţi ceilalţi au vrut asta. Crezi că inima ta este mai puternică? Crezi că trupul tău e mai puţin efemer?

— Mai puţin efemer? Nu. Şi nu sunt nici orb, nici surd. Numai prevenit. Şi nu te vreau pentru mine. Nu te vreau deloc. Ai să pleci de aici cât poşi de repede. Sau o să plăteşti pentru distracţiile astea la care, în Imperiul meu nu ai dreptul. E inutil să-ţi vorbesc de morală… Dar cred că ştii ce este puterea. Morala este o născocire pur omenească, dar puterea e un viciu mai vechi decât noi. Un viciu cosmic.

— Ah, vorbeşti cu adevărat lucruri pe care nu le înţeleg şi glasul tău nu-mi place deloc. Însă vorbeşti frumos şi pari foarte sigur că ştii ceva adevărat. Şi cum o să plătesc?

— Cu viaţa ta, binenţeles. Cu ce altceva ţi-ai închipuit că poţi plăti?

— Nefericitule! Puterea cu care te lauzi e o prostie. (Sirena se întinse cu voluptate pe nisip, şi-şi arcui coada într-un gest indecent şi foarte sugestiv). Eu sunt nemuritoare. Eu pot să-ţi ofer ţie o moarte minunată. Dar tu nu ai nici o putere asupra celor ca noi.

— Rămâne de văzut. Însă când am spus că ai să plăteşti cu viaţa, nu m-am gândit să te omor. Aş fi făcut-o poate dacă eram pescar sau ceva de genul ăsta. Însă nu-i nevoie de aşa ceva. O viaţă de captivitate e ceva mult mai rău pentru o mică făptură a mării. O viaţă într-un butoi, la mila femeilor de serviciudintr-un muzeu, care îţi schimbă apa când au chef, şi aprind lumina numai când sunt vizitatori. De pbicei pensionari, imuni la farmecul tău, sau copii care nici nu ştiu încă despre ce-i vorba. O viaţă eternă între schelete de mamuţi, şi de dinozauri şi colecţii de fluturi în cutii de sticlă, şi şerpi conservaţi în borcane cu formol. Sau poate ai norocul să stârneşti interesul unor cercetători şi atunci o să ajungi într-un laborator, plin de lămpi cu voltaj mare şi de mese nichelate şi de instrumente fine de disecţie. Poate or să-ţi transplanteze nişte picioare. În orice caz, or să fie foarte grijulii să constate cum funcţionezi.

— Nu poţi face asta, spuse Sirena şi în privirea ei îşi făcuse loc ceva nou. Efortul de a-şi imagina tot ce-i spusese fiinţa învelită în metal. Trebuia să-l scoată imediat din învelişul acela. Poate că în acel înveliş sta puterea cu care se lăuda.

— Ba da. Din nefericire pot.

Şi stând aşa, înfipt în faţa ei, negru ţi monumental în armură, era sigur că poate.

— Aşa trebuie să arate moartea, în coşmarurile de care îmi vorbesc muritorii.

— Ca mine? De ce nu ca tine? Ce ştii tu despre moarte şi despre coşmaruri?

Sirena îi arătă cu un gest cavalerii ucişi care se descompuneau sub acţiunea tenace a soarelui, a insectelor şi a păsărilor de pradă.

— Acolo nu sunt decât nişte cadavre. Glasul Prinţului era foarte rece şi oarecum plictisit. Nu ştii mai mult despre asta decât un măcelar sau decât o gospodină. Moaqrtea este o chestiune de metafizică.

— Iar tu nu ştii nimic despre iubire.

Ţintise foarte bine nemuritoarea cu coadă de peşte.

— Se prea poate să nu ştiu. Aşa cum nu ştii nici tu. Pentru că despre iubire nici tu nu ai cum să ştii ceva. Te consideri inocentă fiindcă eşti sigură că le-ai oferit – arătă cu mâna spre bietele cadavre – ceva pentru care meritau să moară. O iubire atât de mare încât biata lor carne efemeră şi bietele lor inimi mărginite n-au putut-o suporta. Însă iubirea e minunată – şi e minunată desigur – fiindcă crează viaţă. Atunci când ceva care seamănă cu ea aduce moarte, e doar altceva, altceva poate chiar mai ispititor. Dar nu minunat. Tu nu ştii nimic despre moarte şi nici despre iubire. Eu nu ştiu nimic despre iubire.

— Nici despre ispită.

Prinţul se aşeză în nisip. Însă chiar şi dacă ar fi stat în cap, ar fi fost la fel de impunător.

— Ăsta ar fi un subiect de discutat. Cât despre povestea cu butoiul nu e, desigur decât o poveste. Însă tu o să pleci de aici şi pentru totdeauna.

— Am să plec, admise Sirena, care acum surâdea. Am să plec fiindcă tu eşti cu adevărat mai puternic. Însă pentru asta trebuie să-mi dai ceva în schimb.

— Marea a fost totdeauna legată de negoţ. În glasul Prinţului se strecurase o undă de lene. Marea te face să te gândeşti la Ulysse şi la Sindbad Marinarul. Aşa că o să negociem plecarea ta, fiindcă istoria cu butoiul şi cu vivisecţiile mă dezgustă într-adevăr. Pare o soluţie civilizată, dar e numai un fel de primitivism travestit. Aştept să fixezi un preţ, pe care să-l negociem pe urmă, şi ne vom plictisi de minune împreună, jucând rolul unor negustori orientali hrăpăreţi şi leşinaţi de căldură, în prăvălioarele lor dintr-un bazar murdar şi urât mirositor.

— Întâi şi-ntâi vreau să-ţi scoţi cazanul ăsta de pe cap. Vreau să văd cine mă alungă de aici. Altfel o să trebuiască să mă gândesc mereu la coşmaruri şi la moarte, lucruri cu care eu nu am nici o legătură.

— Ah. Eşti o Sirenă mult mai puţin primejdioasă decât credeam. Eşti pur şi simplu o Sirenă imprudentă. Dacă îmi scot coiful – tigaie, cazan, ibric sau cum vrei tu să-i spui – bai să vezi un Prinţ. În istoria sirenelor prinţii joacă un rol nefast. După ce-i văd, vor să aibă picioare, să poarte rochii de bal şi de obicei devin cât se poate de banale.

— Am auzit povestea asta. E o mică istorioară ridicolă născocită de oameni ca să se consoleze. Scoate-ţi lucrurile negre de pe tine. Atunci o să fie un târg cinstit.

— Parcă era vorba să nu amintim despre morală. Dacă aducem în discuţie morala, o să trebuiască să institui un tribunal.

— Ai la-ndemână destule cuvinte ca să te ascunzi printre ele. Dar eu vreau să văd ce e sub…

— Sub armură. Ce-ai făcut tot Evul Mediu? N-ai mai auzit vorbindu-se despre armuri?

— Memoria e un defect de-al vostru. Am văzut şi am auzit tot felul de lucruri. Dar n-am avut nevoie să le ţin minte.

— Ei bine, spuse Prinţul gânditor. Ceva mai rău nu puteai să alegi. Dar tu ai vrut-o. Ai să plăteşti aşadar pentru morţii ăştia şi o să obţii preţul pe care-l doreşti ca să pleci. Dar bagă de seamă, ai cerut ceva ce nu poate suporta decât un simplu muritor care ştie că are un sfârşit. Am să te-nvăţ ce-nseamnă să ţii minte. Memorie. Însă o să trebuiască să mă ajuţi, drăcia asta e foarte complicată şi de obicei mă ajută un scutier.

Prinţul îşi lepădă coiful în nisip şi, rând pe rând, îşi dădu jos toată armura. Sirena îl privea cu aviditate, sperând că fără carapacea lipsită de chip nu va rămâne din cel care încerca s-o alunge, decât un bărbat ca oricare altul, un trup vulnerabil la mângâieri şi prea slab pentru ce-i putea ea oferi. Dar încă în timp ce el se trudea să se descotorosească de cutia antropomorfă de oţel, se simţi cuprinsă de nelinişte. O nelinişte necunoscută până atunci. Prinţul o privi cu ochii lui negri şi mult prea liniştiţi.

— Nu ştiu nimic despre moarte, murmură Sirena. Dar sunt convinsă că seamănă cu tine ca două picături de apă.

— Privite la microscop, două picături nu seamănă între ele deloc.

Sirena se apropie de Prinţ. Erau foarte, foarte aproape. Părul ei argintiu mirosea a alge.

— Pentru tine singurătatea n-a avut până acum un nume şi nu a însemnat nimic. Nu te apropia prea mult. Eu port destulă singurătate ca să otrăvesc cu ea un întreg popor de sirene. Amintirile se şterg când nu au un nume. Tot ce nu are nume poate fi uitat. Nu-mi cere o amintire ca să simţi pe urmă că lumea e pustie când eşti singur. Voi aveţi poveştile voastre consolatoare cu oameni care se îneacă înotând după sirene. Povestea cu sirenele îndrăgostite de prinţi e doar cealaltă faţă a aceleaşi foi, dintr-o carte cu poveşti despre sirene şi oameni.

Prinţul se întinse în nisip, lăsând soarele să-i mângâie faţa şi lăsând briza şi vuietul mării să-l legene. Părul Sirenei îl atingea, mişcar de vânt.

Mulţi, mulţi ani mai târziu, când Sirena avea să-i urmărească fără nici o dorinţă, numai uluită, pe muncitorii lui Lăcustă cum se străduie să construiască un port, după proiectele stăpânului lor care nu urcase în viaţa lui pr o corabie, îi ademeni cu cântecul ei demonic pe acei muncitori grosolani şi rudimentari, în speranţa şi afle veşti despre Prinţul cu armură nragră. Ceea ce îi povesteau însă oamenii aceia costelivi, flămânzi şi abrutizaţi, despre regele lor care cucerise o cetate şi acum voia să ia în stăpânire marea, nu corespundea deloc amintirii bei proaspete, nealterate de timp (căci timpul e una dintre convenţiile omeneşti) tăi cu atât mai imperioase. Aşa căîntr-o seară ieşi din mare, ca să-l viziteze pe cel care părea să-i conducă, pe cel mai important dintre ei, inginerul care se străduia să materializeze, într-un mod cât de cât plauzibil, proiectul nebulos al lui Lăcustă, îl găsi în cabina lui mizeră, ai cărei pereţi de scânduri erau acoperiţi cu hărţi, proiecte mărite la scară ale viitoarelor construcţii şi ziare vechi, împărţind lângă un primus o tocană de cartofi, cu doi vagabonzi. Le povesti, ghemuită lângă primus şi lângă cratiţa cu tocană, despre Prinţul care-i spusese povestea unei mici sirene devenite muritoare (o sirenă desigur fericită, căci, acelaşi Prinţ, îi explicase că moartea, ar putea, eventual, să însemne uitare). Le vorbi despre dragostea ei ca o sete fără astâmpăr, despre nesăbuitil preţ pe care el fusese destul de crud ca să i-l plătească – despre singurătatea şi blestemulo de-a trebui să-ţi aminteşti. Da, Prinţul reuşise asta, deşi forţat chiar de Sirenă. Reuşise s-o domesticească, deşi ea era o nemuritoare, iar el un biet pământean efemer, legând-o pentru totdeauna de coasta aceea melancolică, cu munţi tociţi şi pământuri nisipoase, unde odată, demult, pe când o armată de cavaleri se pregătea pentru o bătălie stupidă, ea ieşise la vânat şi aventură, din spuma mării. Şi unde el o învăţase ce e iubirea, şi ce e singurătatea, şi ce e amintirea, după ce o prevenise că a da unui lucru un nume înseamnă să îl faci ucigător. O învăţase toate astea şi pe urmă plecase fiindcă trebuia să-şi dea bătălia lui stupidă, şi pe urmă alte şi alte bătălii… Şi pentru că, uite, acum afla că murise. Aşa că u învăţase ce e moartea. O absenţă veşnică dintre lucrurile care odată ţi-au oglindit imaginea. O rivală de care până atunci nu se sinchisise niciodată şi despre care ai fi zis că ei n-are ce să-i facă. Dar care se dovedea că îi poate atinge cu suflul ei îngheţat şi pe nemuritori, atrăgându-l în jocul primejdios cu oamenii. Vagabonzii, care asistaseră la moartea cavaleriei regale, îi povestiseră cu lux de amănunte evenimentele acelea. Îi povestiră şi despre vânarea Şoimului Pelerin, şi chiar o mulţime dintre aventurile Prinţului, despre care ştiau destule lucruri. Inginerul o servise cu tocană, şi îi făcuse cadou un binoclu, fiindcă nu avea nimic altceva demn de atenţie în cabana lui nenorocită. Sirena se obişnuise mai pe urmă să-l viziteze, stând ghemuită lângă primus, în timp ce îi gătea tot felul de mâncăruri sărăcăcioase şi dezgustătoare, dar pe urmă inginerul fusese arestat pentru că o furtună distrusese improvizaţia de port, care ar fi trebuit construit în orice alt loc, numai acolo nu. Oricum era inutil să te justifici cu calcule de rezistenţa materialelor, cu hărţi despre curenţii marini şi cu buletine meteorologice în faţa unui tribunal de analfabeţi.

Cât despre Prinţ, el se întorsese în tabără sigur că Sirena avea să se ţină de cuvânt şi avea să plece. Şi chiar dacă ea continua să se ascundă prin împrejurimi, sperând să-l revadă, îi lăsase armata în pace. Şi până la urmă venise şi oastea bătrânei căpetenii nomade, şi sosiră şi corăbiile care aveau intenţia să debarce acolo pe furiş arme şi trupe şi provizii, dar care nu reuţiseră să debarce nimic, nici măcar un singur soldat sau o singură pătură. Şi oastea Prinţului îi zdrobise pe nomazi şi-i alungase înapoi în câmpiile lor sălbatice, atâţi câţi reuşiseră să fugă.

X

— Am obosit, oftă Voievodul. Doamne, ce-am mai obosit. Uite-aşa, te scoli într-o dimineaţă şi-ţi dai seama c-ai îmbătrânit („c-ai îmbătrânit degeaba”, îşi spuse în sinea lui, cu ochii aţintiţi pe plăcinţelele cu brânză şi stafide, care încheiau un mic dejun cam prea încărcat).

— de ce te plângi? Întrebă prevenitor soţia sa, care tocmai curăţa de coajă o pară. Dar dacă ai obosit ai putea pleca undeva să te odihneşti.

Elena se înecă cu o înghiţitură de lapte, şi tuşi ca să-şi ascundă râsul. Era o fetişcană naivă, dar nu atât de proastă încât să nu o uluiască oboseala cuiva pe care nimeni nu-l văzuse făcând altceva decât să prezideze petreceri, să danseze, să cânte şi să stea tolănit în diverse jilţuri, confortabile, şi pe care nici măcar nu şi le muta singur mai la soare sau mai la umbră, mai aproape sau mai departe de căldura focului. Ea nu era încă sensibilă la acea tristeţe insidioasă, cenuşie şi molatică pe care aveau s-o cânte”poeţii blestemaţi”, la spleen-ul celor pe care inima nu-i ăndemna nici spre aventură, nici spre creaţie, nici spre muncă, de orice soi o fi ea, nici măcar spre călătorii, la fulgerarea aceea a conştiinţei – ce-i drept repede înăbuşită – că ţi-ai irosit viaţa şi că-n urma ta nu a rămas nimic, dar chiar nimic, nici măcar o amintire (şi uite, până şi fata asta seamănă ca două picături de apă cu maică-sa; nici măcar nasul, a cărui linie romană o admiră încă toţi nu mi l-a moştenit). Nu putea înţelege nici disperarea de chefliu care şi-a pierdut capacitatea să se mai bucure de plăcerile cărnii, care se scoală dimineaţa cu limba încărcată şi cu o apăsare la ficat, şi, pe chipul încă frumos, desigur, descoperă mai îngrozit decât o femeie, riduri, pungi sub ochii altădată galeşi, şi o îngroşare abia perceptibilă – dar totuşi perceptibilă – a trăsăturilor.

„Bătrâneţe, haine grele…” îşi mormăia pentru sine Voievodul, înfulecând lacom o plăcinţică, deşi se simţea deja balonat. O firimitură de brânză îi scăpă pe bărbie şi căzu pe jos.

Nu, ea nu avea cum să înţeleagă asta, mai ales că, de câteva luni, plutea în visulo fericit al unei iubiri tăinuite, iar zilele îi erau ritmate de apariţiile imprevizibile (dar tot mai dese), ale unui frumos vânător, cavaler, trubadur – sau ce-o fi fost el cu adevărat – călare pe un unicorn de basm, şi care o lua în lungi plimbări fără ţel, prin pădure, pe malul râului, o învăţa să pescuiască, să compună versuri, să cunoască umbrele păsărilor şi fiarelor şi ceasurile zilei după lungimea umbrei şi poziţia soarelui şi tot felul de alte lucruri minunate, pe care oamenii, nu se ştie de ce, nu le consideră potrivite pentru educaţia unei fete, dar care sunt cu adevărat fascinante.

Mama o fulgeră cu privirea şi Elena se înroşi până în vârful urechiuşelor ei delicate ca nişte scoici mici, îşi bău laptele, făcu o reverenţă şi o zbughi în grădină.

— Călătoriile fac bine, continuă Doamna, pe acelaşi ton prevenitor. Vezi o muloţime de lucruri, cunoaşte oameni… Zâmbi cu amabilitate, terminând cu operaţia complicată de a coji para.

— Nu-i numai asta. Voievodul îşi lărgi puţin brâul, îşi şterse fruntea cu o batistă parfumată şi privi grădina aurită de razele soarelui. O mireasmă nostalgică de fân cosit urca în dimineaţa aburoasă şi însorită, de pe costişele pe care se vedeau cosind ţărani în cămăşi albe. Ţăcănitul gresiilor ajungea până la ei amestecat cu glasurile vesele de păsărele.

Doamna tresări. Chipul îi păli şi brusc arătă ca o femeie bătrânul.

— Eşti bolnav!

— Dac-ar fi numai atât! (Voievodul se răsfăţa, evident, fiindcă în afara melancoliilor matinale, a limbii încărcate şi a lipsei de entuziasm pe care de la o vârstă ţi-o dau mahmurelile repetate, nu avea nimic. Nimic deocamdată).

Îşi privi însă soţia, pregătindu-se să-i dea detalii despre durerile de cap şi apăsările din partea dreaptă şi neplăcerile digestiei, dar o văzu în fine. Văzu chipul pe care îl iubise atâta în tinereţe şi pe care aproape nu remarcase cum trec anii, de-odată îmbătrânit şi asta numai din cauza fricii. Timpul invocat atât de imprudent de el, cu tânguirile de chefliu tomatic, se materializase acolo, în faţa lor, ca un spectru pe care ea l-ar fi putut vedea efectiv, fără să-i mai rămână răgaz sau putere să-şi refacă masca de femeie frumoasă şi fără griji, căreia viaţa i-a dat tot ce şi-a dorit. Voievodul deveni conştient de meschinăria lui, ba chiar se sperie în faţa acelui chip îmbătrânit şi palid, a ochilor goi care priveau cafetiera ca pe un verdict gata formulat într-o graţioasă manieră rococo.

— Ei, ştii bine că nu sunt bolnav, spuse. Numai că acuma aproape că aş prefera boala (bătând discret cu degetul în lemnul scaunului, căci până la urmă nu prefera, desigur boala, bătrâneţea, decrepitudinea, crepusculul mizer al oricărui pierde-vară încoronat sau neîncoronat. Iar bătrâneţii şi ruinei şi morţii n-ai ce gajuri să-i oferi. Ce să-i vinzi? Ce să-i împingi în faţă în locul tău? pe când în politică… Totuşi, scrisoarea spionului său din capitala Imperiului era foarte îngrijorătoare).