Alexandra Titu

— Şi Făt-Frumos?

— Făt-Frumos? Ei da. El, numai bunul Dumnezeu ştie ce-o fi visând şi de ce-o fi având nevoie. Poate de-un balaur) dar numai de un manechin pentru exerciţii marţiale). Şi poate de-un rapsod. Poate că dacă Şoimul a venit, o să apară şi un poet rătăcitor… Care să-l facă să audă vraja poeziei. Tragedia. Şi poate comicul. Uite, vraja unui poem despre tine care culegi mărunţişul de pe jos şi te scobeşti acum în nas. Deşi Şoimul se uită la noi.

Soarele ardea blând şi iarba bătea în argintiu şi orizontul era larg şi deschis, şi undeva rămas în urmă, neclintit între frunzele unui copac bătrân, Şoimul veghea.

— Falco Peregrinus, declamă Păcală, cu ochii strălucindca atunci când te pregăteşti pentru un spectacol cu o piesă celebră şi cu un set de actori de cea mai mare faimă, şi aştepţi fremătând să se ridice cortina.

— Falco Peregrinus pe avers, şi pe revers lup. Sau o lupoaică. Ţii minte moneda asta?

— Unde ai găsit-o?

— O, eu culeg mărunţişul şi mă scobesc în nas, şi mai ştiu eu ce. Am găsit-o chiar acolo unde tu ai descoperit Şoimul. Numa' că eu văzusem întâi moneda.

Stăteau în soare privind şoimul gravat pe micul disc de argint, iar în spatele lor, într-o plută, stătea neclintit, heraldic, Şoimul unei istorii ce abia începea.

— Ţăranii de pe aici încă mai seamănă cu locuitorii Cetăţii de atunci. Mai păstrează încă şi cuvinte din limba lor pierdută.

„… căci civilizaţiile agrare sunt poate doar ultimele forme de rezistenţă ale unor splendide construcţii culturale, pline de subtilităţi şi de mişcare, şi tocmai de aceea fragile în faţa istoriei. Dar care, chiar îngropate sub ruine, nu pier. Nu pot fi uitate. Şi germinează, într-un timp în care viitorul şi trecutul se confundă, alte Cetăţi şi culturi minunate şi fragile. Şi bântuie visele, basmele, amintirile celor ce pronunţă cuvinte şi cântă eroi rămaşi lor, dintr-un ansamblu pierdut”, dar toate astea nu le mai spuse.

— Mulţi cred c-ar fi Cetatea din Lac.

Păcală ridică din umeri.

— Cel puţin noi ştim bine de care cetate este vorba.

V.

Deocamdată nimeni nu-şi mai bătea capul cu prevestirile din anul stelei călătoare. Ierni feerice şi veri îmbelşugate se perindaseră peste ţinuturile dintre stepe şi Lac. Nu era cine ştie ce greu să trăieşti. Era mai curând plăcut. Un fierar tocmai inventase un nou tip de brăzdar pentru plug şi recoltele ersau acum mai bune. (Fierarul primise o medalie şi o vie). Duminicile, tinerii petreceau în cadrele tradiţionale. Bătrânii vegheau la respectarea datinilor – ştiţi cum se desfăşoară lucrurile în zonele rurale, când pământul şi ploile îşi fac datoria.

Dar…

Nu se ştie de fapt (poate doar întâmplarea, sau poate nevoia ca unul dintre însemnaţii ursitoarelor să-şi înceapă ucenicia) trzi din somn un monstru ignorat de toată lumea. Ploaia de meteorişi datând de peste şaizeci de milioane de ani, care, cum pretinde distinsul domn Alvarez, a contribuit la dispariţia reptilelor gigantice, funcţionase asupra monstrului nostru ca un somnifer. Visase, în tot timpul lungii sale somnoterapii, pădurile uriaşe în care copilărise, hrănindu-se cu fructe ale căror gust delicios nu şi-l mai poate imagina nimeni acum. Când s-a trezit, visând o lumină roşie, supărătoare, a trăit – la posibilităţile sale psihologice reduse – un şoc. Totul în jurul său era meschinşi ridicol de mărunt. Se ridicase înalt, stupid – dar paşnic – de după un lanţ de dealuri. Cosaşii ce îşi vedeau de treabă pe câmp, lunecaseră fără nici o pregătire din pastorală în plin coşmar. Un cap de şarpe se apleca peste ei, laq capătul unui gât fără sfârşit. Nu aveau de unde şti că era un monstru ierbivor. Când au aflat-o, după primele săptămâni de convieţuire cu coşmarul au răsuflat uşuraţi. Nu pentru multă vreme. Un ierbivor de asemenea dimensiuni era cât o secetă şi o invazie la un loc. Livezile şi câmpiile lor de cereale erau pustii. Hambarele goale. În plus, monstrul confiscase pentru uzul său personal cel mai mare izvor al ţinutului.

Oamenii din zonă erau fatalişti. Acceptau bucuria şi nenorocirea cu destulă cumpătare. Încercaseră să-l mituiască oferindu-i tineri şi tinere îmbrăcaţi în haine de sărbătoare. Monstrul îi omorâse fără nici o intenţie rea – din pură indiferenţă, şi mai ales, pentru că nu înţelegea la ce i-ar putea servi. Dar continua să folosească izvorul şi să dsevasteze ţinutul de tot ce era vegetaţie. Oamenii vedeau cu disperare cum în jurul lor începe să se întindă un pustiu. Atunci hotărâseră să cheme în ajutor pe voievodul ţinutului. Petrecăreţii de la conac trăiseră la rândul lor un şoc. Era neverosimil. Era absurd. Era adevărat. În ţinutul lor trăia un monstru. Voievodul decise, după câteva ezitări, să ceară ajutor imperialilor. Dar curierul trimis spre capitală nimeri drept în labele monstrului, care, verzi şi enorme, semănau cu nişte coline. Monstrul îl luă drept una dintre plictisitoarele ofrande cu care oamenii locului îl deranjau permanent, aşa că îl omorî şi îl depozită lângă celelalte cadavre. Se simţea singur şi era în permanenţă flămând şi, după atâta somn, acum nu mai reuşea să adoarmă. Descoperise, e drept, o ocupaţie oarecum compensatoare. Nişte săteni încercaseră să îl alunge incendiind un lan de tutun. Monstrul găsise noua ofrandă interesantă. Acum consuma cantităţi îngrijorătoare din planta care-l dispunea la visare. Legenda că scoate flăcări şi fum pe nări se răspândi cu iuţeală. Pe urmă, într-o zi, confiscă o căruţă plină cu butoaie, care încerca să se strecoarespre un iarmaroc, protejată de o geană de pădure. Aşa descoperi vinul. Pentru monstru era o fericire. Pentru săteni, ultima picătură, într-o cupă prea plină deja. Să ne amintim că Taraş Bulba îşi mobilizase cazacii cu faimoasa întrebare: „Dar cât va mai zace butoiul cu gorilcă în mâna străinilor?” sau cam aşa ceva. Ei bine, se ajunsese la butoiul cu gorilcă.

Era o situaţie de basm. Soluţia era inclusă în basmul însuşi. La acea vreme, simţind că viaţa de copil fericit al naturii nu-l mai încape, Fiul Lupoaicei pornise în căutarea unor experienţe mai deosebite. Călătorise un timp pe ici, pe colo. Acum rătăcea fără scop prin zona unde oamenii se canoneau cu fosila lor blestemată. Apăru printre săteni, într-o seară – un tânăr strălucitor, în haine de vânătoare, înarmat cu ditamai ghioagă ferecată în oţel şi însoţit de un inorog. Le ascultă, compătimitor, jeluirea. În ce-l privea, era experienţa râvnită. Aşa că adună la un loc toate informaţiile pe care le putu stoarce de la robii reptilei: 1. – era un monstru vegetarian; 2. – nu se preocupa în mpod special de oameni; 3. – depindea de sursa de apă: 4. – era beţiv; 5. – se simţea singur.

Puse cap la cap tot ce ştia din tradiţie despre situaţii similare. Ciclopul îmbătat. Fiarele atrase în capcană cu semene de-ale lor contrafăcute – o combinaţie de jocuri cu măşti şi cal troian. Necesitatea evidentă a unui voluntar.

Pe urmă reuni resursele locale, fierarul medaliat şi proprietarii de crame. Pentru debutul relaţiilor cu monstrul se sluji de o bătrânică pe care o trimise în solie reptilei să ceară apă pentru Fiul Lupoaicei. Nimeni până atunci nu se gândise că se poate negocia cu fosila. Nimeni nu se gândise să îi ceară ceva. Spre surpriza tuturor, reptila se arătă gentilă. Nu ştia ce e o lupoaică, nici ce e un fiu. Dar înţelegea nevoia cuiva să bea apă. Era un început încurajator. Odată acceptat dialogul, Făt-Frumos se putea apropia de monstru fără riscuri prea mari.

Unicornul îl privea cu interes indulgent cum se pasionează de noua sa ipostază.

Lucrurile se petrecură fără nici un accident neprevăzut. Fiul Lupoaicei îl lichidă pe monstru. Fără să aibă nevoie să o facă, îşi însuşi vârful limbii gigantice numai fiindcă era un obicei impus de bibliografie. Să mai spunem doar că al doilea mesager trimis de îngrijoratul voievod se afla de faţă când tânărul erou măcelărea „balaurul”. Vestea apariţiei unui erou se răspândi în cele patru vânturi.

Făt-Frumos plecă mai departe, salvă pe Regina Albinelor, Regele Corbilor şi Peştişorul de Aur. Nu avea nici o intenţie mercantilă, nu spera un ajutor miraculos. Dovedise că se descurcă şi singur…

Legenda despre frumosul viteaz pornise direct spre ţintă. Monstrul adusese în scenă un erou. Legenda introducea în compoziţie partitura unei eroine.

VI.

Şoimul şi Regina se înfruntau în tăcere. Ea îl privea analitic, ca pe un obiect de muzeu. El stătea neclintit, de parcă femeia aceea încoronată, în ţinuta ei somptuoasă, nu ar fi avut mai multă semnificaţie decât un copac în pădure. Patul Prinţului era răvăşit, şi cearşafurile mototolite, vorbeau despre o noapte fără somn. Ca şi lumânările aproape sfârşite în sfeşnicele de pe masa lui de lucru. De sus, de la fereastră, îl putea vedea agitându-se în grădină, numai în cămaşă, înarmat cu o sapă. Cerceta ceva – poate nişte muşuroaie de cârtiţă. Aşteptă, urmărindu-l, şi, în sfârşit, după un timp, Prinţul îşi sprijini sapa de zidul şopronului cu unelte şi porni sprinten spre Palat. Îl auzi fluierând încetişor când urca scările, şi pe urmă ştergându-şi picioarele pe răzătorul din faţa uşii.

— Te aştept de aproape un ceas – tonul Reginei nu avea în el nici urmă de reproş, era doar rece. Prinţul încetă să mai fluiere, o privi surprins şi roşi.

— Mă aşteaptă o zi grea, se justifică, frecându-şi de pantaloni palmele pline de noroi. O raită prin grădină e foarte înviorătoare. Episcopul ăsta mă plictiseşte de moarte.

— Sunt într-adevăr surprinsă. Cometa n-a fost cine ştie ce generoasă cu mine, dar măcar mi-a promis un fiu demn de titlul regal.

— Oh! Iar Cometa asta. Ştii că îmi dau toată silinţa să… în fine, să fac tot ce trebuie. Nu e vina mea că episcopul e plictisitor. Păcat că nici o Cometă n-a avut grijă să-l facă pe el demn de titlul de episcop. Iartă-mă doar o clipă, să mă duc să mă spăl. Mă faci întotdeauna să mă simt ca un şcolar cu urechile murdare.

— Unghiile. Şi sunt într-adevăr cât se poate de murdare.

Prinţul dispăru în cabinetul de toaletă, şi Regina îl auzi plescăind prin apă şi boscorodind diversele obiecte. Dar când reapăru era pus la punct, îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, şi cât se poate de impunător. Arăta gata să învârtă pe degete toţi episcopii perfizi, pe care rudele lui imperiale ce nu sperau decât să-l vadă detronat, ar fi capabile să i-l trimită pe cap.

În treacăt, Prinţul mângâie – atinse de fapt foarte uşor – aripile Şoimului, care făcu însă nici o mişcare.

— Nu vrei să trecem în cabinet?

— Trebuie să sper că măcar cabinetul arată mai civilizat?

— Nu sunt prea sigur, dar sper că n-o să te nemulţumească prea tare.

— Am venit să-ţi cer o favoare pentru un protejat de-al meu.

Prinţul o lăsă cu multă politeţe să treacă înainte. Slavă Domnului, cabinetul arăta ordonat. Îi oferi la fel de politicos un fotoliu, şi rămase în picioare ăn faţa ei aşteptând. Nu puteai şti niciodată în ce toane era Regina, mama asta care îl făcuse să se sim6tă totdeauna în culpă, nu destul de demnde misiunea lui pe Pământ. O respecta mult prea mult şi poate ar fi vrut s-o iubească. Dar mai cu seamă îl neliniştea, fiindcă ştia că totdeauna încearcă să-l împingă spre ceva. Ceva ce ea considera necesar, dar care lui îi trezea uneori suspiciune. Şi mai simţea tot timpul că singura lui imagine care ar fi mulţumit-o cu adevărat era aceea a unui mort acoperit de glorie pe un catafalc somptuos, scutit prin moaqrte de orice greşală, de orice capcană, de cea mai uşoară pată de ridicol. Un mort intact, estetic, dar mort pe câmpul de bătaie. Nu. Mai curând împopoţonat cu o rană edificatoare, dar la rândul ei estetică. Nu cu ochii scurşi sau cu nasul spart.

— Mă bucur că, în sfârşit, i-ai răspuns la scrisori unchiului tău. Bătrânul ticălos abia ar fi aşteptat un semn de slăbiciune.

— Ca, de pildă, să-l insult pe pe episcop. Poţi să fii sigură că am să mă abţin. N-o să scoată de la mine nici o insultă, chiar dacă ar fi să stea pe capul meu un secol.

— O tăcere prea îndelungată ar fi fost un semn de slăbiciune. Credeam că ai uitat pur şi simplu, dar trebuie să recunosc că ştii doar să dozezi timpul, iar scrisoarea e într-adevăr o capodoperă. Nu te-aş fi crezut atât de ingenios. Citatele din Ioan Areopagitul au un efect literar remarcabil. Şi mi-a plăcut cum ai strecurat ideea cu comisia de cercetare a bolilor ereditare. La început m-a nemulţumit că ai pomenit de nomazi, dar pe urmă mi-am dat seama că în felul cum ai făcut-o, nimic nu putea fi mai bun. Începi prin a-ţi spune că e o extraordinară aparenţă de sinceritate. Pe urmă că e chiar sinceritate, şi nimic nu e mai neverosimil decât adevărul. Ai fi putut face literatură. O să se frământe luni de zile ca să dezlege enigma legată de ambasadorii lui trimişi la nomazi. Nici măcar eu nu-mi dau seama cât anume ştii despre ei. Ai ajuns să fii mai informat decât mine.

— Sper că asta ai şi vrut. Nu trebuie să demonstrez că sunt capabil de tot ce-ai investit în mine?

— O scrisoare într-adevăr încântătoare. De mult nu m-am mai amuzat atât. Nu mi-ar fi trecut prin minte să aduc în discuţie sectele religioase.

— Ba da. Sunt sigur că ţi-ar fi venit. E o chestiune de tehnică. Deşi ar putea fide-ajuns să descrii un măr, ca să-l faci pe altul să tremure de groază. Ceea ce în fond e destul de dezgustător. Mie, unchiul ăsta mi-e foarte simpatic. Însă n-aş avea nici o tragere de inimă să scriu aşa ceva dacă n-aş şti că Regina îmi cenzurează corespondenţa. E o metodă mult mai eficientă decât să vii pur şi simplu să mă ajuţi.

Regina constată cu satisfacţie că îl enervase. Era prea generos şi prea sensibil pentru ce ar fi dorit să facă din el. Undeva, în sufletul său de aristocrat era o fisură. Era poate prea modern. Gândea prea mult.

— E destul de greu pentru o femeie singură să crească un vlăstar regesc aşa cum trebuie. De forţa ta depind prea multe lucruri.

— O femeie singură”. Sună într-adevăr patetic. Cred că nimic nu ţi se potriveşte mai mult decât să dresezi un rege. Dacă nici asta nu te poate satisface, ar trebui să te apuci de dresură combinată de covbre, rinoceri şi leoparzi. Sau poate să dresezi o oaie să fie în stare să sfâşie o haită de lupi.

— Cum am şi presupus, o preocupare grosolană cum e grădinăritul nu are darul să te relaxeze. Dar acum eşti aproape major, şi oricum tu eşti stăpânul absolut. Eu trebuie să mă mulţumesc să-ţi cenzurez din când în când câte o scrisoare şi trebuie să-i întreţin pe ambasadori şi pe episcopi şi pe toţi ceilalţi câtă vreme tu crezi că se cuvine să vânezi în compania unei păsări suspecte.

— Şi care uneori eşti în situaţia să-mi ceri o favoare. Este inutil să te legi de Şoim, fiindcă n-ai să obţii să ne certăm. N-ai să obţii nici măcar să-i insult pe ambasadori. Cum ai spus, sunt stăpân aici. Aşa că sunt încântat să-ţi împlinesc orice dorinţă, fiindcă altfel n-ar avea nici un rost să stăpânesc ceva.

— Foarte bine. Când eşti furios arăţi destul de demn.

— Destul din ce punct de vedere? Şi oricum nu sunt furios.

— Am nevoie de o recomandare către o serie de fundaţii culturale străine şi de o scrisoare de liberă trecere. Nu re-am avut în grijă numai pe tine în tot timpul ăsta. In scenariul pe care-l jucăm, tu o să dispari destul de repede. Aşa că acum trebuie să-l desăvârşim pe cel care o să-ţi ia locul. Presupun că ai aflat că ai un frate. Un frate vitreg. Un erou care pare destul de reuşit. Are tot ce îţi lipseşte ţie, deşi tu ai, desigur, calităţi care lui îi lipsesc. Însă v-aţi născut fiecare pentru altceva.

Imaginea Prinţului mort, pe un catafalc pompos şi împodobit cu orană estetică, pusă bine în valoare de aurul coroanei, pluti teva clipe între ei. Dar Regina putu obseva cu mândrie că fiul ei nu părea câtuşi de puţin tulburat.

— Nu e nevoie de nici un fel de rinoceri şi de nici un fel de cobre. Oricum, are noroc că îl trimiţi atât de departe. Îmi face cea mai mare plăcere să-i semnez toate hârtiile necesare.

— Ar trebui să te intereseze câte ceva în legătură cu el.

— O să aflu tot ce va fi nevoie la timpul potrivir. Şi dacă te ocupi de majestatea ta de el nu am nici un motiv de îngrijorare, va respecta cu siguranţă toate indicaţiile de regie. Păcat că nu ne-ai putut topi laolaltă ca să obţii un rege perfect şi durabil. Dar poate că ar fi fost plicticos. Şi oricum ştiu că n-o să te simţi lezată dacă o să-ţi spun că emigranta în cauză arată exact cum trebuie să arate o mamă de erou, ca să nu mai vorbim de Lupoaică. Şi m-am întreţinut şi cu Unicornul care l-a primit în grijă. E demn de toată încrederea. Acum, când ştiu că o parte din sfori le trage chiar redutabila mea mamă, sunt absolut liniştit.

— Numai o parte?

— Nici un scenariu nu e chiar cum îl dorim noi. În orice caz destul de multe.

Însă nu toate. Nu avea să-l forţeze pe ella nici un fel de resentiment faţă de erou, şi nu avea să-l împingă la nici un fel de competiţie. Ar fi putut semna singură toate hârtiile, dar era absolut necesarsă-i pună sub ochi libertatea celuilalt, minunata lui libertate, ca să-l facă să se simtă încă mai irevocabil legat de galera Imperiului. Ei bine, era fericit să poată parafa el însuşi această libertate. Era oricum consolator că ea măcar există. Îi restitui hârtiile semnate. Regina îl privea visătoare, şi Prinţul se simţi iar neliniştit încercând să-şi închipuie ce imagini c0onstruieşte ea acum cu chipul şi cu gesturile lui.

— Cred că episcopul s-a plictisit să ne tot aştepte arznd de nerăbdare să toarne gaz peste cr-şi imaginează el că este un foc. Îmi permiţi să te conduc?

Regina se ridică.

— Toată lumea se agită cu organizarea turnirului, spuse cu tonul uşor al unei conversaţii mondene, dar privind dezaprobator patul răvăşit, care făcea evidente insomniile Prinşului. Inevitabil, trebuiau să treacă prin dormitorul lui, şi asta o obliga să se gândească la tot ce nu reuşise să construiască destul de solid în această fiinţă cu aparenţă inaccesibilă. Dar care noaptea avea coşmare. Un rege nu trebuie să fie permeabil la coşmare.

— Regret că trebuie să-i dezamăgesc. Însă plec într-o expediţie împotriva nomazilor. Au de gând să intre în Imperiu şi nu trebuie lăsaţi săşi închipuie că aşa ceva e posibil. Cu toţii îşi fac iluzii fiindcă sunt tânăr.

Regina arăta cu adevărat surprinsă.

Aşadar pleci într-o expediţie.

— Ăsta-i cel mai bun lucru pe care-l am de făcut. E un păcat să-i duci pe oameni în ispită, ţinându-le sub nas mai mult decât pot rezista, un cârnat pe care să creadă că-l pot apuca.

— Stilul tău cazon îmi plkace grozav. Şi eu credeam că ţi-ai comandat armura pentru turnir.

— Eroare. Am comandat-o pentru viitoarea mea statuie ecvestră, care sper din toată inima că va fi abstractă şi că va semăna mai curând cu un cleşte de rufe decât cu o piatră funerară. Asta face parte din stilul cazon. O să plec în expediţie şi o să-ţi las toţi boşorogii ăştia perfizi pe mână, ca să-i transformi întâi într-un morman de cioburi şi pe urmă în nisip fin. În materie de politică subtilă nu am să ajung niciodată să mă compar cu ilustra mea mamă.

— Ba da. Sunt cât se poate de mândră de tine. Ei bine, expediţia asta o să le dea la toţi o lecţie grozavă. Ştiu că ai să faci lucruri care o să-i lase pe toţi cu gura căscată – ca să folosesc limbajul tău pitoresc. O să-i laşi cu gura căscată, fără să trebuiască să pui măcar mâna pe sabie. Deşi o sabie ţi se potriveşte perfect.

— Mă simt grozav când îmi vorbeşti aşa. Prinţul o privi cu tandreţea pe care se silea tot timpul s-o reprime, dar de care simţea uneori nevoie.

Regina deveni imediat ţeapănă ca un manechin. „Un rege nu trebuie să fie nici tandru, nici fermecător”.

Poate că fratele tău ţi-ar fi necesar în expediţia asta.

— A, nu. Prinţul reacţionase imediat la răceala ei şi îşi înghiţise tandreţea în toată viteza). Nu. Lasă-l să-şi pregătească numărul în libertate şi linişte. O să ne întâlnim noi odată, dar numai în culise, pe furiş, să nu ne vadă nimeni, şi numai cât să avem timp să ne trecem repede coroana. Numai cât ţine o şedinţă de machiaj. Şi acuma să ne ocupăm de episcop. În doi va fi aproape o glumă.

VII

*********** lipseşte**************

VIII.

În zilele deja uitate ale toamnei, Elena ajunsese până la lac. Fireşte, ca în orice basm, fusese prevenită să nu o facă. Lacul avea o faimă care îi fascina pe tineri şi îi speria pe oamenii maturi ce răspundeau de el. Se spuneau atâtea… nimic nu e mai plictisitor pentru un tânăr decât protecţia sistematică pe care trebuie să o suporte. Aşa încât interdicţia era calea cea mai sigură să o determine la o călătorie primejdioasă. Plimbările ei dincolo de hotarul parcului, printre livezile ce se pârguiau, deveniseră din ce în ce mai lungi. Uneori, când se întorcea spre casă, răsărea deja luceafărul şi o străjuia, în aerul translucid, cornul lunii… Greierii îşi ţârâiai chemarea insistentă şi, doar vag, ca o amintire, o întâmpinau muzicile petrecerilor de la conac – interminabilele petreceri pe care nici un calendar nu mai ajungea să le justifice. Care deveniseră pur şi simplu un mod de viaţă. Ea – care intrase în vorbă peste zi cu ţăranii ce coseau fânul, cu cumetrele ocupate să albească pânza şi să spele la râu, cu copiii care păşteau gâştele – apărea cu simplitate în mijlocul petrecăreţilor ca într-o tapiserie, ca într-un decor. Mângâia capul unui câine, asculta distrată poemele care-i omagiau frumuseţea. Dansa un dans două – şi privirea ei visătoare îi aureola pe toţi, şi ei dobândeau brusc, cu toţii, consistenţa fulgurantă a figuranţilor dintr-o baladă de dragoste. Nopţile ieşea la fereastră şi, cu fruntea sprijinită de ornamentele de lut, se lăsa îmbătată de privighetori, de trandafiri şi de cerul andânc… Tânjea, în timp ce trupul i se împlinea şi inima i se împlinea şi ea pentru iubire.

Aşa că, într-o noapte, fascinaţia Lacului devenise mai tare decât orice teamă. Pornise în expediţie spre Lac. O însoţeau două dintre jupâniţele cu care crescuse împreună şi de care o lega prietenia guralivă, înfrigurată şi nebunatică a adolescenţei. Coborâseră scările în vârful picioarelor. Trecuseră pe lângă strajacare dormea mai profund decât curtenii din povestea „pădurii adormite”.

Luna scălda peisajul ăntr-o lumină romantică.

Oh!, strigase una dintre jupâniţe. Cât de tânără e lumea în noaptea asta.

Lumea era în acea clipă la fel de tânără ca şi ele.

— Dacă mă urc în mărul ăsta pot să culeg luna! Aş muşca o felie din luna asta. (Poate că şi luna ar fi muşcat o bucăţică din tânăra pârguită care îşi ridica braţele spre ea, cu graţie şi exuberanţă).

Alergau toate trei şi gândurile Elenei, niciodată foarte consistente şi precise, deveniseră uşoare ca o adiere de vânt. Lumea era în acel moment ademenitoare, plină de făgăduinţe… Elena era fericită că se născuse şi că, uite, putea trăi asemenea nopţi în care nu se întâmpla nimic special, dar care îţi umplu inima de fericire. Copaci după copaci, coline după coline, se depănau pe lângă ele. Şi, din culmea unei coline, văzuseră Lacul, nemişcat în noapte. Numai trestiile, tinere şi ele, tremurau abia simţit.

Fecioarele se opriseră pe mal. Apa adâncea un cer simetric, ăncărcat cu stele. Nu bântuiau prin preajma lacului nici fantome, nici vrăjitoare, nici zmei. Dar, pe când ele ascultau vrăjite glasurile nopţii, un dangăt profund răzbise din adâncuri. Deasupra lor fluturase o adiere de nelinişte. Aerul suav se închegase în jurul lor. O promisiune se ţesea între cer şi ape. Erau aproape de un mister pentru care se simţiseră deodată prea copile. Mai rămăseseră o clipă nemişcate – trei siluete albe, înlănţuite, ca un grup sculptural pe o temă mitologică – dar apoi o luaseă la fugă spre conac, cu inimile bătând nebuneşte, îmbătate de gustul proaspăt al tainei şi speriate de aventura care ar fi putut deveni concretă. Iar în urma lor, printre trestii, lunecase o clipă silueta unei imense lupoaice cenuşii.

Aventura lor nocturnă rămăsese o taină. Una dintre tainele imponderabile şi aparent nevinovate pe care le ascunde oroice adolescenţă. Dar Elena, deşi arăta aproape la fel (doar privirea îi devenise mai insistentă, căzând pe chipuri şi pe lucruri, ca în aşteptarea unui semn de recunoaştere) nu voia să creadă în inocenţa aventurii ei. Ea aştepta nerăbdătoare gestul următor al destinului său, pe care încercase să îl provoace. Avea impresia că scapă de copilărie mult prea greu. Aştepta ca într-o formă sau alta, acest destin cu nume masculin să îi trimită un mesaj. Să o peţească. Dar nu se întâmpla nimic. Seară de seară pândea aplecată pe fereastră, cu privirea cufundată în noapte. „Cobori în jos luceafăr blând…” Fiecare fată la vârsta iluziilor încearcă să ispitească în taină aştrii, oferindu-le darul cel mai de preţ, pe care acea vârstă îl poate imagina: naiva lor iubire. Stelele străluceau ademenitoare, dar îşi urmau traiectoriile lor cosmice cu un bun simţ exasperant. Trecuse iarna, venise primăvara… Tinereţea e greu de suportat şi fără primăvară. Primăvara e greu de supravieţuit chziar şi fără să fii tânăr. Toate în jurul tău explodează de vigoare, de viaţă, de dragoste. Lumina e doar o permanentă aluzie la fericire. Noaptea parfumul florilor te scotea din minţi… Aştepării îi urmase o perioadă de lâncezeală. Preafrumoasa Elena pălise. Avea ochii încercănaţi şi obrajii traşi şi un aer de melancolie. În taină, mama sa începuse să se îngrijoreze. Ar fi fost timpul ca ursitoarea să se ţină de cuvânt. Bujorii din obrazul Elenei aveau nevoie de minunata apă vie a dragostei. Ar fi fost dispusă să închidă ochii la micile jocuri ale vârstei. Dar nimic de genul acesta nu se vedea la orizont. Câteva dintre prietenele domniţei erau deja logodite. Chiar unele destul de urâţele. Unde era contingentul de Feţi-Frumoşi promişi în noaptea când se născuse fiica ei?