Alexandre dumas contesa de charny

Capitolul 19

DUPĂ MASACRU

Să revenim la Paris şi să vedem puţin ce se petrece aici.

Parisul a auzit focurile de armă, a tresărit. Dar Parisul nu ştia încă cine are dreptate. Simţea doar că fusese rănit şi că prin această rană curge sînge.

Robespierre stătea în permanenţă la iacobini, ca un guvernator în fortăreaţa sa. Acolo era cu adevărat pu­ternic. Dar, pentru moment, citadela populară era spartă şi toată lumea putea intra prin breşa făcută de retragerea lui Barnave, Duport şi Lameth. Iacobinii trimiseră pe unul din ai lor după informaţii.

În ce-i priveşte pe vecinii lor de la Feuillants, ei n-aveau nevoie să trimită după veşti. Erau informaţi din oră în oră, din minut în minut. Era partida lor cea care se juca şi ei erau pe cale s-o cîştige...

Trimisul iacobinilor se întoarse peste zece minute. Îi întîlnise pe fugari. Aceştia îi aruncaseră în obraz îngrozi­toarea noutate :

— La Fayette şi Bailly măcelăresc poporul ! (Nu toată lumea putuse auzi strigătele disperate ale lui Bailly, sau vedea pe La Fayette aruncîndu-se în faţa tunurilor.)

Iacobinii înţeleseră că cei de la Feuillants vor face să cadă asupra capului lor răspunderea provocării. Nu ieşise din clubul lor prima petiţie ? E-adevărat că au re­tras-o, dar era evident că a doua era urmaşa primei.

Li se făcu frică.

Această figură palidă, această fantomă a virtuţii, această umbră a filozofiei lui Rousseau, care se numea Robespierre, din palidă deveni lividă. Prudentul deputat de Arras încercă să se eschiveze, dar nu reuşi : fu nevoit să rămînă şi să ia o hotărîre. Hotărîrea îi fu inspi­rată de frică. Societatea declară că nu recunoaşte tipă­riturile false sau falsificate ce-i erau atribuite şi jură din nou credinţă Constituţiei şi supunere decretelor Adunării.

Abia făcuse această declaraţie, că prin vechile cori­doare ale iacobinilor se auzi un mare vuiet venind dinspre stradă. Vuietul consta din rîsete, huiduieli, ţipete, ame­ninţări şi cîntece. Cu urechea ciulită, iacobinii sperau că zarva va trece de uşa lor şi îşi va continua drumul înspre Palais-Royal.

Cîtuşi de puţin ! Zgomotul se opri în faţa uşii joase şi întunecate ce dădea spre strada Saint-Honoré şi, pentru a spori groaza care domnea, cîţiva dintre cei prezenţi exclamară :

— Sînt gărzile plătite ce se înapoiază de la Champ-de- Mars ! Vor să dărîme sediul cu lovituri de tun !...

Din fericire, ca măsură de precauţie, la uşi fuseseră postaţi ca sentinele soldaţi. Acum fură închise repede toate intrările pentru a opri trupa de afară, furioasă şi îmbătată de sîngele vărsat, să-şi continue acţiunea. Apoi, iacobinii şi spectatorii ieşiră unul cîte unul.

Robespierre ieşi şi el. Şovăi o clipă. Preferă să meargă în suburbia Saint-Honoré, spre a-i cere azil lui Pétion, care locuia acolo. De-abia făcuse cîţiva paşi în stradă şi cîţiva inşi începuseră să-şi spună :

—- Robespierre!... Îl vezi pe Robespierre?... E Robes­pierre !

Femeile se opresc şi îşi împreunează mîinile : femeile îl iubesc mult pe Robespierre, care, în toate discursurile sale, avea mare grije să scoată în evidenţă sensibilitatea inimii sale.

— Cum, chiar el e acest scump domn Robespierre?

— Da.

— Unde îl vezi ?

— Acolo, acolo... Îl vezi pe bărbatul acela mic de sta­tură, zvelt şi bine pudrat, care se strecoară pe lîngă zid şi se fereşte, din modestie ?

Robespierre nu se ferea din modestie, ci de frică. Dar cine ar fi îndrăznit să spună că virtuosul, incoruptibilul Robespierre, tribunul poporului se furişa de frică ?

Un bărbat se duse să-l privească de-aproape, să vadă dacă era chiar el. Robespierre lăsă în jos pălăria, neşţiind cu ce gînd este privit. Bărbatul îl recunoscu.

— Trăiască Robespierre ! strigă el.

Robespierre ar fi preferat să aibă de-a face cu un duşman decît cu un asemenea prieten.

— Robespierre ! strigă un altul şi mai fanatic. Tră­iască Robespierre ! Dacă este absolut necesar un rege, de ce să nu fie el ?

Dacă cineva blestema popularitatea, cu siguranţă că în acel moment Robespierre o făcea.

Un imens cerc se formă în jurul său : voiau să-l poarte în triumf !

Aruncă peste ochelari, la dreapta şi la stînga, o pri­vire înspăimîntată, căutînd vreo uşă deschisă, vreo alee întunecată, pe unde să fugă sau să se ascundă. Deodată se simţi apucat de braţ şi tras viguros într-o parte, pe cînd un glas cu un accent prietenesc îi spunea în şoaptă:

— Veniţi !

Robespierre cedă impulsului, se lăsă dus, văzu o uşă închizîndu-se în urma sa şi se pomeni în dugheana unui tîmplar.

Acest tîmplar era un bărbat între patruzeci şi doi, patruzeci şi cinci de ani. Lîngă el se afla soţia lui. În camera din fund, două fete frumoase, una de cincispre­zece, cealaltă de optsprezece ani, pregăteau cina familiei.

Robespierre era foarte palid şi părea să fie pe punctul de a leşina.

— Léonore, spuse tîmplarul, adu un pahar de apă.

Léonore, fiica cea mai mare, se apropie tremurînd toată, cu un pahar de apă în mînă. Poate că buzele auste­rului tribun au atins degetele domnişoarei Duplay... Căci Robespierre se afla la tîmplarul Duplay.

Doamna Roland îl lăsă pe Robespierre, aflat în sigu­ranţă la această excelentă familie Duplay, care va deveni mai tîrziu familia sa, pentru a intra la Tuileries pe urmele doctorului Gilbert.

Regina aşteaptă şi de astă dată, dar nu pe Barnave ci pe Weber, pe care l-a trimis la Champ-de-Mars. El a văzut de pe dealurile Chaillot tot ce s-a întîmplat.

Uşa se deschide. Maria-Antoaneta întoarce repede pri­virea în această parte, dar în locul figurii cunoscute a austriacului — fratele ei de lapte — văzu apărînd chipul sever şi rece al doctorului Gilbert.

Regina nu-l iubea pe acest regalist cu teorii constitu­ţionale atît de hotărîte, încît îl privea ca pe un republi­can, şi totuşi avea pentru el un oarecare respect.

Zărindu-l, tresări. Nu-l mai văzuse din seara întoar­cerii de la Varennes.

— Dumneavoastră sînteţi, doctore ? murmură ea.

Gilbert se înclină.

— Da, doamnă, eu sînt.. Ştiu că îl aşteptaţi pe Weber, dar noutăţile ce vi le poate aduce eu le cunosc mai exact. El se afla pe acel mal al Senei unde nu se ucidea... În schimb eu mă găseam pe malul Senei unde se masacra...

— Unde se masacra ? Dar ce s-a întîmplat, domnule, întrebă regina.

— O mare nenorocire, doamnă. Partidul curtenilor a triumfat !

— Partidul curtenilor a triumfat ! Şi numiţi asta o nenorocire, domnule Gilbert ?

— Da, fiindcă a triumfat printr-unul, din acele mij­loace îngrozitoare care îl supără pe învingător şi care, uneori, îl doboară alături de învins.

— Dar ce s-a întîmplat ?

— La Fayette şi Bailly au tras asupra poporului. Aşa că cei doi nu sînt în stare de a vă mai sluji în viitor.

— De ce ?

— Fiindcă şi-au pierdut popularitatea.

— Şi ce făcea această mulţime asupra căreia s-a tras ?

— Semna o moţiune prin care se cerea decăderea din drepturi.

— A cui ?

— A regelui.

— Şi găsiţi că au greşit trăgînd asupra mulţimii ? în­trebă regina, a cărei privire scînteia.

— Cred că ar fi făcut mai bine s-o convingă decît să tragă în ea.

— S-o convingă, de ce ?

— De sinceritatea regelui.

— Dar regele e sincer !

— Scuzaţi, doamnă. Sînt trei zile de cînd m-am des­părţit de rege. Am încercat toată seara să-l fac să în­ţeleagă că adevăraţii săi duşmani sînt fraţii săi, domnul de Condé, emigranţii. L-am rugat în genunchi pe rege să rupă orice relaţii cu ei şi să adopte cu sinceritate con­stituţia. Convins, cel puţin aşa am crezut, regele a avut bunătatea să-mi promită că a rupt relaţiile dintre el şi emigraţi. Dar, în spatele meu, regele a semnat şi v-a pus să semnaţi şi dumneavoastră o scrisoare către fra­tele său, Monsieur, în care îl însărcinează cu prerogati­vele sale pe lîngă împăratul Austriei şi regele Prusiei...

Regina roşi ca un copil prins cu mîţa-n sac. Dar un copil prins pe picior greşit lasă capul în jos. Ea, dimpo­trivă, se revoltă.

— Duşmanii noştri au spioni pînă şi în cabinetul regelui ?

-— Da, doamnă, răspunse calm Gilbert, şi de aceea orice demers al regelui este greşit şi periculos.

— Dar, domnule, scrisoarea era scrisă în întregime de mîna regelui. După ce am semnat-o eu, a fost îndată împăturită şi sigilată de rege, apoi predată curierului care trebuia s-o ducă.

— E-adevărat, doamnă.

— Deci, curierul a fost arestat ?

— Scrisoarea a fost citită.

— Doar n-om fi înconjuraţi numai de trădători ?

— Nu toţi oamenii sînt ca domnul conte de Charny!

— Ce vreţi să spuneţi ?

— Vreau să spun, doamnă, că una din prezicerile fatale care prevestesc pieirea regilor se înfăptuieşte cînd aceştia îndepărtează oameni pe care ar trebui să-i lege cu legă­turi de fier de soarta lor.

— Nu l-am îndepărtat pe domnul de Charny, spuse cu amărăciune regina, el singur s-a îndepărtat. Cînd regii sînt urmăriţi de nenoroc, nu mai există legături destul de strînse cu care să-şi ţină prietenii lîngă ei.

Gilbert o privi pe regină şi clătină uşor din cap.

— Nu-l calomniaţi pe domnul de Charny, doamnă, căci altfel sîngele fraţilor săi va striga din mormînt că regina Franţei este ingrată !

— Domnule ! exclamă Maria-Antoaneta.

— Oh ! Ştiţi foarte bine că în ziua în care vă va ameninţa un pericol real, domnul Charny va fi la pos­tul său.

Regina plecă privirea.

— În sfîrşit, spuse ea cu nerăbdare, bănuiesc că n-aţi venit să-mi vorbiţi despre domnul de Charny ?

— Nu, doamnă, dar ideile sînt uneori ca şi eveni­mentele, ele se înlănţuiesc prin fire invizibile şi astfel sînt scoase deodată la lumină, cînd ar trebui să rămînă ascunse în întunecimea inimii... Nu, am venit să-i vor­besc reginei. Scuzaţi-mă dacă, fără să vreau, m-am adre­sat femeii, dar iată-mă gata să-mi repar greşeala.

— Şi ce vreţi să-i spuneţi reginei, domnule ?

— Voiam să-i deschid ochii asupra situaţiei sale, a Franţei şi a Europei. Voiam să-i spun : doamnă, puneţi în joc fericirea sau dezastrul întregii lumi. Aţi pierdut prima manşă la 6 octombrie. Aţi cîştigat-o, cel puţin după părerea curtenilor dumneavoastră, pe a doua. De mîine o veţi începe, cum se spune, pe cea decisivă. Dacă o pier­deţi, odată cu ea pierdeţi tronul, libertatea şi poate chiar viaţa.

— Şi, spuse regina ridicîndu-se brusc, credeţi, dom­nule, că vom da înapoi în faţa unei asemenea primejdii ?...

— Ştiu că regele e curajos. Este nepotul lui Henric al IV-lea. Ştiu că regina este eroică. Este fiica Mariei- Tereza. Nu voi încerca niciodată cu ei altă metodă decît cea a convingerii. Din nenorocire, mă îndoiesc că voi putea să transmit vreodată regelui şi reginei convinge­rea din sufletul meu.

— Atunci de ce faceţi un asemenea efort dacă-l socotiţi inutil ?

— Ca să-mi fac datoria, doamnă... Credeţi-mă, e plă­cut să-ţi spui la fiecare efort pe care-l faci, cînd trăieşti vremuri furtunoase ca ale noastre, că „este o datorie pe care o împlineşti !” — chiar dacă efortul făcut nu dă roade.

Regina îl privi pe Gilbert drept în faţă.

— Înainte de toate, domnule, spuse ea, credeţi că regele mai poate fi salvat ?

— Cred.

— Dar monarhia ?

— Sper.

— Ei bine, domnule, spuse regina cu un trist şi adînc suspin, sînteţi mai fericit decît mine. Eu cred că şi unul şi altul sînt pierduţi şi mă zbat singură spre a fi cu con­ştiinţa împăcată.

— Da, doamnă, înţeleg asta, fiindcă dumneavoastră vreţi o monarhie despotică şi un rege absolutist. Ca un avar care nu ştie să-şi sacrifice o parte din avere chiar la vederea unui liman dispus să-i înapoieze mai mult decît ar pierde într-un naufragiu, şi care vrea să-şi păs­treze toate comorile, aşa şi dumneavoastră vă veţi îneca împreună cu ale dumneavoastră, tîrîtă de greutatea lor...Daţi furtunii partea ce i se cuvine, aruncaţi în adîncuri întregul trecut, dacă trebuie, şi înotaţi spre viitor !

— A arunca trecutul în adîncuri înseamnă a rupe legăturile cu toţi regii Europei.

— Da, însă înseamnă a vă alia cu poporul francez.

— Poporul francez este duşmanul nostru! spuse Maria-Antoaneta.

— Fiindcă l-aţi învăţat să se îndoiască de dumnea­voastră.

— Poporul francez nu poate lupta împotriva unei coaliţii europene.

— Vă asigur că poporul francez ar cuceri Europa dacă ar avea în fruntea sa un rege care ar dori cu sinceritate Constituţia.

— E necesară o armată de un milion de oameni pen­tru aşa ceva.

— Nu se cucereşte Europa cu un milion de oameni, doamnă, ea se cucereşte cu o idee... Înfigeţi pe Rin şi pe Alpi două drapele tricolore cu cuvintele : „Război tira­nilor ! Libertate popoarelor !” şi Europa va fi cucerită.

— Credeţi-mă, domnule, sînt momente în care înclin să cred că cei mai înţelepţi devin nebuni !

— Ah ! doamnă, doamnă, chiar nu ştiţi ce înseamnă azi Franţa în ochii naţiunilor ? Cu cîteva crime individuale, cu cîteva excese locale, care nu-i pătează însă veşmîntul alb, care nu-i murdăresc mîinile curate, această Franţă este fecioara libertăţii. Toată lumea o îndrăgeşte. Din Ţările-de-Jos, de pe Rin, din Italia, milioane de glasuri o invocă ! Nu are de făcut decît un pas pşste graniţă şi po­poarele o vor aştepta în genunchi. Franţa, care vine cu mîinile pline de libertate, nu mai este o naţiune : ea este justiţia imuabilă ! Este naţiunea veşnică !... Oh ! doamnă, doamnă, profitaţi de faptul că n-a început încă să fie vio­lentă, căci, dacă aşteptaţi prea mult, mîinile ce le întinde asupra lumii. Franţa le va întoarce împotriva ei însăşi... Dar Belgia, dar Germania, dar Italia ? Ele urmăresc fie­care mişcare a ei cu priviri pline de dragoste şi bucurie: Belgia îi spune : „Vino !” Germania îi spune : „Te aş­tept !” Italia îi spune: „Salvează-mă !” În nordul nordu­lui, o mînă necunoscută a scris pe biroul regelui Gustav : „Nu vom porni război împotriva Franţei !” Dealtfel, doamnă, nici unul dintre aceşti regi pe care-i chemaţi în ajutorul dumneavoastră nu este dispus să ne declare război. Două imperii ne urăsc profund. Cînd spun două imperii vreau să spun o împărăteasă şi un prim-ministru, Ecaterina a II-a şi domnul Pitt. Dar ei sînt neputincioşi împotriva noastră, cel puţin acum. Ecaterina a II-a ţine Turcia sub o labă şi Polonia sub cealaltă. Va avea nevoie de cel puţin doi-trei ani s-o supună pe prima şi s-o înghită pe a doua. Ea îi împinge pe germani spre noi ; le oferă Franţa ; îl face de rîs pe fratele dumneavoastră, Leopold, pentru inacţiunea lui ; i-l arată pe regele Pru­siei, care invadează Olanda pentru o simplă neplăcere pricinuită sorei sale, şi-i spune : „Atacă !...” Dar fratele dumneavoastră stă pe loc. Domnul Pitt înghite în mo­mentul de faţă India. El seamănă cu şarpele boa : obo­sitoarea digestie îl toropeşte. Dacă aşteptăm să ispră­vească, ne va ataca la rîndul său, nu printr-un război dinafară, ci printr-un război civil... Ştiu că aveţi o teamă de moarte de acest Pitt. Vreţi un mijloc să-l loviţi drept în inimă ? Faceţi din Franţa o republică cu un rege ! Dar în loc să acţionaţi astfel, ce faceţi dumneavoastră, doamnă ? Ce face prietena dumneavoastră, prinţesa de Lamballe ? Ea-i spune Angliei, unde vă reprezintă, că singura ambiţie a Franţei este să ajungă să aplice marea Cartă : că Revoluţia franceză, manevrată şi frînată de rege, va merge de-a-ndărătelea ! Şi ce răspunde Pitt la aceste avansuri ? Că nu va îngădui ca Franţa să devină republică ; că va salva monarhia. Dar toate dezmierdările, toate stăruinţele, toate rugăminţile doamnei de Lamballe nu l-au putut face să promită că-l va salva pe rege. Căci pe acesta îl urăşte ! Nu este oare Ludovic al XVI-lea, regele constituţional, regele filozof, cel care i-a disputat India şi i-a smuls America? Da, Ludovic al XVI-lea! Dar Pitt nu doreşte decît un singur lucru : ca istoria să facă din Ludovic un personaj asemănător lui Carol I !

— Domnule! Domnule! exclamă regina înspăimîntată, dar cine vă dezvăluie toate aceste lucruri?

— Aceiaşi oameni care-mi spun conţinutul scrisorilor pe care le scrie Majestatea Voastră.

— Aşadar, nu mai putem avea nici un gînd care să ne aparţină ?

— V-am spus, doamnă, că regii Europei sînt prinşi într-o reţea invizibilă, în care cei ce ar vrea să reziste se zbat cu totul inutil. Nu mai rezistaţi, doamnă. Aşeza­ţi-vă în fruntea ideilor pe care încercaţi să le trageţi îna­poi şi reţeaua va deveni o armură iar pumnalele nevă­zute, care vă ameninţă, vor deveni săbii gata să-i lovească pe duşmanii dumneavoastră !

— Dar cei pe care-i numiţi duşmanii noştri, domnule, uitaţi mereu că sînt regi, fraţii noştri ?

— Eh ! doamnă, numiţi-i pe francezi o singură dată copiii dumneavoastră şi veţi vedea atunci cît de puţin reprezintă aceşti fraţi faţă de politică şi diplomaţie ! Dealtfel, toţi aceşti regi, toţi aceşti prinţi nu vi se par însemnaţi cu pecetea fatală, cu pecetea nebuniei ? Să în­cepem cu fratele dumneavoastră Leopold, îmbătrînit la patruzeci şi patru de ani, cu haremul său toscan trans­portat la Viena, stimulîndu-şi facultăţile muribunde prin excitante ucigătoare ce şi le prepară el însuşi... Priviţi-l pe Frederic. Priviţi-l pe Gustav : unul care a murit, celălalt care va muri fără urmaşi, deoarece toţi ştiu că moştenitorul regal al Suediei este fiul lui Monk şi nu al lui Gustav... Priviţi-l pe regele Portugaliei, cu ale sale trei sute de călugăriţe... Priviţi-l pe regele Saxoniei cu cei trei sute cincizeci şi patru de bastarzi... Priviţi-o pe Ecaterina, pe care nici un taur n-ar putea-o satisface, şi care are drept amanţi trei armate !... Oh ! doamnă, doamnă, nu vă daţi seama că toţi aceşti regi şi toate aceste regine merg spre prăpastie, spre abis, spre sinuci­dere, şi că dumneavoastră de aţi vrea, în loc să mergeţi ca şi ei spre sinucidere, spre prăpastie, aţi putea merge spre împărăţia lumii, spre monarhia universală ?

— De ce nu-i spuneţi toate astea regelui, domnule Gilbert ? întrebă regina zguduită.

— Eh ! sigur că i le spun, Dumnezeule ! Dar cum dum­neavoastră îi aveţi pe ai dumneavoastră, îşi are şi el inspiratori de rea-credinţă care desfac tot ce fac eu.

Apoi, cu o profundă melancolie, adăugă :

— Dumneavoastră v-aţi folosit de Mirabeau, vă folo­siţi de Barnave ; mă veţi folosi şi pe mine, şi cu asta totul se va isprăvi !

— Domnule Gilbert, spuse regina, aşteptaţi-mă aici... Intru pentru o clipă la rege şi mă înapoiez.

Gilbert se înclină. Regina trecu prin faţa lui şi ieşi pe uşa ce ducea spre apartamentele regelui.

Doctorul aşteptă zece minute, un sfert de oră, o jumă­tate de oră. În cele din urmă, o uşă se deschise, dar din partea opusă celeia prin care ieşise regina.

Era un lacheu care, după ce privi în toate părţile, se apropie de Gilbert, îi făcu semn, îi predă o scrisoare şi se îndepărtă.

Gilbert deschise scrisoarea şi citi :

Îţi pierzi timpul, Gilbert: în acest moment regina şi regele îl ascultă pe domnul de Breteuil, venit de la Viena, care le aduce următorul plan politic :

„Procedaţi cu Barnave, ca şi cu Mirabeau : cîştigaţi timp, juraţi pe constituţie, aplicaţi-o punct cu punct, pentru a demonstra că e inaplicabilă. Franţa se va domoli, se va plictisi. Francezii sînt uşuratici, va apărea vreo nouă modă, şi libertatea se va trece.

Dacă totuşi libertatea nu se demodează, oricum se va cîştiga un an, iar într-un an vom fi gata de război.”

Lasă-i deci pe cei doi condamnaţi, care încă mai sînt numiţi în derîdere rege şi regină, şi du-te fără să pierzi o clipă la spitalul Gros-Caillou. Vei găsi acolo un muri­bund, mai puţin bolnav decît ei, căci pe acest muribund poate îl vei mai putea salva, în timp ce ei, fără să-i poţi salva, te vor tîrî în prăbuşirea lor !
Biletul n-avea semnătură, dar Gilbert recunoscu scrisul lui Cagliostro.

În acest moment intră doamna Campan. De astă dată pe uşa reginei. Ea îi înmînă lui Gilbert un mic bilet con­ceput în următorii termeni :

Regele îl roagă pe domnul Gilbert să-i prezinte în scris întregul plan politic expus reginei.

Reţinută de treburi importante, regina are regretul să nu poată reveni la domnul Gilbert. Este deci inutil să mai aştepte.
Gilbert citi, rămase o clipă îngîndurat şi, clătinînd din cap, murmură :

— Smintiţii !

— N-aveţi nimic de comunicat Majestăţilor Lor, dom­nule ? întrebă doamna Campan.

Gilbert dădu femeii scrisoarea nesemnată primită mat înainte.

— Iată răspunsul meu, spuse el.

Şi ieşi.

Capitolul 20

S-A ISPRĂVIT CU STĂPÎNUL! S-A ISPRĂVIT CU STĂPÎNA!

Înainte de a-l urma pe Gilbert la spitalul Gros-Caillou, unde era chemat să dea ajutor unui rănit necunoscut, recomandat de Cagliostro, să aruncăm o ultimă privire asupra Adunării, care urmează să fie dizolvată.

Am văzut primejdia prin care a trecut Robespierre şi ştim cum a scăpat din ea, graţie intervenţiei tîmplarului Duplay. În timp ce el cinează în familie, într-o sufragerie care dă spre curte, împreună cu soţul, soţia şi cele două fete — prietenii lui, informaţi de pericolul la care a fost expus, îşi fac griji pentru el ! Mai ales doamna Roland. Femeie devotată, ea uită că a fost văzută şi recunoscută pe Champ-de-Mars şi că e în primejdie ca şi ceilalţi, începe prin a-i aduce la ea acasă pe Robert şi pe domni­şoara de Kéralio. Apoi, cum i se spune că Adunarea pregăteşte chiar în această seară un act de acuzare împo­triva lui Robespierre, se duce să-l prevină şi, negăsindu-l acasă, revine la Buzot.

Buzot este unul dintre admiratorii doamnei Roland. Ea ştie cîtă influenţă are asupra lui şi de aceea i se şi adresează.

Buzot trimite de îndată vorbă lui Grégoire. Dacă Robespierre va fi atacat la clubul Feuillants, Grégoire îi va apăra acolo. Dacă Robespierre e atacat în Adunare, el, Buzot, îl va apăra aici. E cu atît mai meritoriu din partea lui, cu cît nu-l prea are la inimă pe Robespierre.

Grégoire se duse deci la Feuillants şi Buzot la Adunare. Nici nu se pusese chestiunea ca Robespierre sau altul să fie acuzat. Deputaţii Adunării, ca şi cei de la Feuil­lants, erau înspăimîntaţi de propria lor victorie, conster­naţi de pasul sîngeros făcut în folosul regaliştilor.

A doua zi, Adunarea ascultă dublul raport al prima­rului Parisului şi al comandamentului gărzii naţionale. Toată lumea avea interes să fie minţită şi, astfel, comedia a fost uşor de jucat.

Comandantul şi primarul au vorbit despre imensa dezordine pe care au fost nevoiţi s-o înăbuşe ; despre omul spînzurat de dimineaţă şi despre împuşcăturile de seară, despre pericolul ce-l ameninţase pe rege, Adunarea, societatea întreagă, pericol care, o ştiau mai bine ca ori­cine, nici nu existase.

Adunarea le-a mulţumit pentru energia pe care nici­odată nu intenţionaseră s-o cheltuiască, i-a felicitat pentru o victorie pe care fiecare dintre ei o deplîngea în fundul sufletului şi a mulţumit Cerului, care îngăduise să fie zdrobiţi dintr-o singură lovitură şi insurecţia şi insur­genţii.

Dacă i-ai fi ascultat pe cei felicitaţi şi pe cei care felicitau ai fi putut crede că Revoluţia era terminată.

Dar Revoluţia abia începea !

În timpul acesta, vechii iacobini, judecînd ziua de mîine după cea de ieri, se credeau hăituiţi, atacaţi, urmă­riţi şi se pregăteau să se facă iertaţi pentru forţa lor efectivă printr-o umilinţă simulată. Tremurînd încă pen­tru faptul de a fi fost propus ca rege în locul lui Ludovic al XVI-lea, Robespierre redacta o adresă în numele celor prezenţi şi al celor absenţi.

În această adresă el îi mulţumea Adunării pentru eforturile sale generoase, pentru înţelepciunea sa, pen­tru fermitatea sa, pentru vigilenţa sa, pentru echitatea sa imparţială şi incoruptibilă.

Cum să nu fi prins curaj cei de la Feuillants şi să nu se fi crezut atotputernici, văzînd această umilinţă a duşmanilor lor? O clipa ei se socotiră nu numai stăpîni ai Parisului, dar chiar ai Franţei întregi.

Vai ! Cei de la Feuillants nu înţeleseseră situaţia : despărţindu-se de iacobini, ei au făcut pur şi simplu o nouă Adunare, o înlocuire a celei dintîi.

În loc de una, poporul avea două Camere burgheze. Şi nu asta dorea.

Poporul voia o Cameră populară, care să fie nu aliata, ci adversara Adunării Naţionale, care să n-o ajute pe prima să reconstituie monarhia, ci s-o determine s-o distrugă.

Feuillanţii nu răspundeau deci nicicum spiritului poporului. De aceea poporul îi abandonă şi ei îşi pierdură popularitatea.

În iulie existau patru sute de societăţi în ţară, dintre care trei sute corespondau şi cu feuillanţii şi cu iaco­binii, iar o sută numai cu aceştia din urmă.

Din iulie pînă în septembrie se mai înfiinţară alte şase sute de societăţi, dintre care nici una nu mai cores­ponda cu grupul celor de la Feuillants. Şi, pe măsură ce puterea celor de la Feuillants scădea, iacobinii se recon- stituiau sub conducerea lui Robespierre. El începea să fie omul cel mai popular din Franţa.

Prevestirea făcută de Cagliostro lui Gilbert în privinţa micului avocat din Arras se împlinea.

Între timp se apropia ceasul în care avea să sune sfîrşitul Adunării Naţionale.

După ce votase de trei mii de ori, Adunarea reuşi în sfîrşit să termine revizuirea Constituţiei. Această Consti­tuţie era o cuşcă de fier în care, aproape fără să vrea, aproape fără să ştie, îi închisese pe rege. Adunarea aurise gratiile cuştii, dar, pînă la urmă, aurite cum erau, gra­tiile tot nu puteau ascunde închisoarea.

În fond, voinţa regală devenise neputincioasă. Era o roată care primea mişcarea în loc s-o imprime. Întreaga rezistenţă a lui Ludovic al XVI-lea rămînea în veto-ul său, care suspenda pe timp de trei ani decretele date, dacă aceste decrete nu-i conveneau regelui. Atunci roata înceta să se învîrtească şi, prin nemişcarea sa, oprea în­treaga maşinărie.

Totuşi, ziua în care regele trebuia să jure pe Consti­tuţie se apropia.

Anglia şi emigranţii îi scriau regelui :

Muriţi dacă e nevoie, dar nu vă înjosiţi jurînd !
Leopold şi Barnave spuneau :
Juraţi oricum : va rezista cine poate.
În cele din urmă, regele limpezi problema prin fraza de mai jos :
Declar că nu văd în Constituţie mijloace suficiente de acţiune şi unitate ; dar, fiindcă opiniile sînt diferite asupra acestui subiect, consimt ca experienţa să rămînă singurul judecător.
Rămînea de văzut în ce loc să-i fie prezentată regelui Constituţia spre acceptare : la Tuileries, sau la Adunare ? Regele rezolvă repede dilema, anunţînd că va jura pe Constituţie acolo unde aceasta a fost votată.

Ziua fixată de rege era 13 septembrie.

Adunarea primi comunicarea cu aplauze unanime.

Regele venea la ea !

Într-un elan de entuziasm, La Fayette se ridică şi ceru o amnistie generală pentru cei acuzaţi a fi favori­zat fuga regelui.

Adunarea votă amnistia prin aclamaţii.

Fu numită o delegaţie de şaizeci de membri, care să-i mulţumească regelui pentru scrisoare. Ministrul Justiţiei se ridică şi alergă la rege să-i anunţe venirea delegaţiei.

Preşedintele Adunării era domnul de Malouet, un regalist pursînge. Totuşi, el se crezu obligat să pună în deliberare dacă Adunarea va rămîne în picioare sau va sta jos în timpul cît regele va pronunţa jurămîntul.

— Va sta jos ! Va sta jos ! se striga din toate părţile.

— Şi regele ? întrebă domnul Malouet.

— În picioare şi cu capul descoperit! strigă un glas.

Întreaga Adunare tresări.

Cine rostise aceste cuvinte ? Porniseră din sală, sau din tribune ? Nu contează ! Aveau o asemenea forţă încît preşedintele fu nevoit să le răspundă.

— Domnilor, nu există împrejurare în care naţiunea adunată în prezenţa regelui să nu-l recunoască drept şeful ei. Dacă regele depune jurămîntul în picioare, cer Adu­nării să-l asculte în aceeaşi poziţie !

A doua zi după această discuţie regele trebuia să depună jurămîntul. Sala era plină. Tribunele erau tixite de spectatori.

La prînz a fost anunţată sosirea regelui.

Regele vorbi în picioare. Adunarea îl ascultă în picioare. Apoi, după rostirea discursului, a fost semnat actul constituţional şi toată lumea se aşeză.

Atunci, preşedintele — de data asta era Thouret — se ridică pentru a-şi rosti discursul, dar, după primele două-trei fraze, văzînd că regele nu se ridică, se aşeză şi el.

Această acţiune iscă aplauze în tribune.

La aceste aplauze repetate regele nu se putu stăpîni să nu pălească. Scoase batista din buzunar şi îşi şterse sudoarea care-i şiroi a pe frunte.

Regina asista la şedinţă într-o lojă particulară. Ea nu mai putu îndura, se ridică, ieşi trîntind uşa şi ceru să fie dusă înapoi la Tuileries.

Regele sosi acolo peste o jumătate de oră.

— Unde e regina ? întrebă el de îndată.

I se spuse unde se afla regina.

— Oh ! Sire, spuse aceasta văzînd în ce stare se găseşte, ce s-a mai întîmplat ?

Fără să răspundă, regele se trînti într-un fotoliu şi izbucni în lacrimi.

— Oh ! Doamnă, doamnă ! exclamă el, de ce aţi asis­tat la această şedinţă ? De ce a trebuit să fiţi martoră la umilirea mea ? Pentru asta v-am făcut să veniţi în Franţa ?

O asemenea explozie din partea lui Ludovic al XVI-lea era cu atît mai dureroasă cu cît era rară. Regina nu se mai putu stăpîni şi, alergînd spre rege, se lăsă în genunchi la picioarele lui.

În acest moment, zgomotul unei uşi ce se deschidea o făcu să se întoarcă. Era doamna Campan care intra.

Regina întinse braţele spre ea.

— Oh ! lăsaţi-ne, Campan, lăsaţi-ne !

După o jumătate de oră regina însăşi o chemă pe doamna Campan.

— Campan, spuse ea, duceţi această scrisoare domnu­lui de Malden. Este adresată fratelui meu Leopold. Dom­nul de Malden să plece de îndată la Viena. Scrisoarea trebuie să ajungă înainte de a se afla ce s-a întîmplat azi...

Doamna Campan luă scrisoarea şi ieşi. Două ore mai tîrziu, domnul de Malden plecă spre Viena.

În aceeaşi seară, tot Parisul strălucea de iluminaţii. Se dădeau spectacole la diferite teatre. Întîi la operă, apoi, la Comedia Franceză, apoi la Théâtre des Italiens.

La Operă şi la Comedia Franceză sala era „pregătită”, şi regele şi regina au fost primiţi cu aclamaţii unanime. Dar, cînd organizatorii au vrut să ia aceleaşi măsuri şi la Théâtre des Italiens, s-au trezit că întîrziaseră : toate locurile de la parter erau vîndute.

Au înţeles că se vor produce tulburări, şi teama s-a transformat în certitudine cînd au văzut primele rînduri ocupate de Danton, Camille Desmoulins, Legendre, San ­terre. În momentul în care regina intră în loja sa, gale­riile încercară să aplaude.

Parterul fluieră.

Regina îşi cufundă cu groază privirea în acest soi de crater larg deschis în faţa sa : ea văzu, ca printr-o văpaie, ochi plini de mînie şi de ameninţare.

Nu cunoştea la faţă pe nici unul din aceşti oameni, pe unii nici după nume.

„Ce le-am făcut, Dumnezeule ? se întrebă ea încercînd să-şi ascundă tulburarea printr-un surîs. Şi de ce mă detestă atît de mult ?”

Deodată privirea i se opri cu groază asupra unui bărbat, care stătea în picioare, sprijinit de una dintre coloanele ce susţineau galeria. Acest bărbat o privea cu o înspăimîntătoare fixitate.

Era omul de la castelul Tavernay, omul de la Sèvres, omul din grădina Tuileries, era bărbatul care rostea cuvinte ameninţătoare şi care acţiona misterios şi în­grozitor ! Ochii lui o fascinau într-atît pe regină, încît nu-şi mai putea muta privirea de la el.

Spectacolul începu : regina făcu un efort şi reuşi să-şi îndrepte capul şi să privească scena.

Se juca Evenimente neprevăzute de Grétry.

Domnişoara Dugazon, femeie încîntătoare, avea de cîntat un duet cu tenorul, şi în acest duet se spunea versul :

Oh ! cum îmi iubesc stăpîna !
Curajoasă, cîntăreaţa înaintă pînă la marginea din faţă a scenei, ridică ochii şi braţele spre regină şi aruncă nefasta provocare.

Regina înţelese că venea furtuna.

Se întoarse înspăimîntată, şi ochii i se opriră invo­luntar pe omul sprijinit de coloană.

Ea crezu că-l vede făcînd un semn de comandă căruia i se supune tot parterul.

Într-adevăr, ca un singur glas, parterul strigă :

— S-a isprăvit cu stăpînul ! S-a isprăvit cu stăpîna! Libertate !

Dar, la acest strigăt, lojile şi galeria răspunseră :

— Trăiască regele ! Trăiască regina ! Trăiască în veci stăpînul şi stăpîna noastră !

— Fără stăpîn ! Fără stăpînă ! Libertate ! Libertate ! Libertate ! urlă din nou parterul.

Şi lupta începu.

Regina scoase un ţipăt de groază şi închise ochii. Nu mai avea putere să privească acest demon care părea regele dezordinii, spiritul distrugerii.

În aceeaşi clipă, ofiţerii din garda naţională o încon­jurară făcîndu-i un parapet din trupurile lor şi scoţînd-o apoi din sală. Dar în coridoare continua s-o urmărească strigătul :

— Fără stăpîn ! Fără stăpînă ! Fără rege ! Fără regină !

Au dus-o leşinată în trăsură.

A fost ultima oară cînd regina s-a mai dus la un spectacol.

La 30 septembrie, Adunarea constituantă declară, prin glasul preşedintelui său Throuet, că îşi îndeplinise misi­unea şi îşi încheie lucrările.

Iată în cîteva rînduri rezultatul acestor lucrări, care au durat doi ani şi patru luni :

Dezorganizarea completă a monarhiei ;

Organizarea puterii populare ;

Anularea tuturor privilegiilor nobiliare şi ecleziastice ;

O mie două sute de milioane de asignate decrete;

Ipotecarea bunurilor naţionale ;

Recunoaşterea libertăţii cultelor ;

Abolirea legămintelor monahale ;

Desfiinţarea mandatelor de arestare provenite de la rege ;

Stabilirea egalităţii impozitelor ;

Suprimarea vămilor interioare ;

Instituirea gărzii naţionale ;

În sfîrşit, votarea constituţiei şi supunerea ei apro­bării regelui.

Ar fi trebuit să ai previziuni prea triste ca să crezi — rege sau regină a Franţei — că ar trebui să te temi mai mult de noua Adunare ce urma să se întrunească decît de aceea care tocmai se dizolvase.