Alvin toffler şocul viitorului

STRATEGIA PROSPECTIVEI SOCIALE
Putem oare trăi într-o societate care ne scapă de sub control? Aceasta este întrebarea pe care ne-o pune noţiunea de şoc al viitorului. Căci aceasta este situaţia în care ne aflăm noi. Dacă tehnologia ar fi singura care şi-ar fi rupt lanţurile, problemele noastre ar fi fost suficient de grave. Cel mai de temut este însă faptul că multe alte procese sociale au început de asemenea să se desfăşoare necontrolat, oscilând nebuneşte şi rezistând tuturor eforturilor noastre de a le ghida.

Urbanizarea, conflictele etnice, migraţia, expansiunea demografică, delincventa – am putea cita mii de exemple din domenii în care eforturile noastre de a influenţa schimbarea par tot mai abursde, mai zadarnice. Unele dintre ele sunt strâns legate de faptul că am scăpat hăţurile tehnologiei, altele sunt parţial independente de el. Ritmul neuniform, neregulat al schimbărilor, cotiturile şi zigzagurile cursei pe care o urmează ne obligă să ne întrebăm dacă tehnosoeietăţile, chiar şi cele comparativ mici, ca Suedia şi Belgia, nu au devenit prea complexe, prea rapide pentru a fi dirijate.

Cum putem oare preveni un şoc de masă al viitorului: reglând selectiv diversele ritmuri ale schimbării sau ridicând ori reducând nivelul stimulării atunci când guvernele – chiar şi acelea animate de cele mai bune intenţii – par incapabile să orienteze transformările societăţii în direcţia cea bună?

Astfel, unul dintre cei mai buni urbanişti din America scrie fără să-şi ascundă dezgustul: „înschimbul unui preţ de peste trei miliarde de dolari, Agenţia pentru reînnoirea urbană a reuşit să reducă sensibil numărul locuinţelor cu chirii mici din oraşele americane”. Calamităţi asemănătoare pot fi citate dintr-o duzină de alte domenii. De ce programele actuale de asistenţă socială cel mai adesea le dăunează clienţilor lor, în loc să-i ajute? De ce studenţii, despre care se presupune că reprezintă o elită răsfăţată, se revoltă şi provoacă tulburări? De ce autostrăzile agravează aglomeraţia traficului în loc s-o reducă? Pe scurt, de ce atât de multe programe liberale bine intenţionate îmbătrânesc atât de repede, dind naştere la. efecte secundare care anulează efectele lor principale? Nu este, aşadar, de mirare că parlamentarul britanic Raymond Fletcher, dezamăgit de cele văzute în jurul său, a exclamat decurând: „Societatea înaintează la întâmplare”.

Dacă prin aceasta înţelege lipsa totală a unui plan conducător, atunci desigur că merge prea departe.

Dar, dacă vrea să spună că rezultatele politicii sociale au devenit capricioase şi imprevizibile, atunci el loveşte exact la ţintă. Acesta este deci sensul politic al şocului viitorului. Căci, aşa cum individul suferă şocul viitorului ca urmare a incapacităţii lui de a ţine pasul cu ritmul schimbărilor, tot aşa şi guvernele suferă de un fel de şoc colectiv al viitorului, o degradare a proceselor lor decizionale.

Sir Geoffrey Vickers, eminent sociolog englez, a definit problema cu o claritate care ne îngheaţă: „Ritmul schimbărilor se accelerează neîncetat, fără ca ritmul în care reacţionează omul să crească în mod corespunzător, şi aceasta ne apropie de pragul dincolo de care va fi imposibil să se execute cel mai mic control”.
Moartea tehnocraţiei
Ceea ce se desfăşoară în faţa ochilor noştri este în^CePutul prăbuşirii definitive a industrialismului şi, odată cu aceasta, falimentul planificării tehnocrate.

Editorul socialist Michael Harrington a definitepoca noastră drept „secolul Hazardului”, pretinzând că am respins planificarea. Totuşi, aşa cum demonstrează Galbraith, chiar în contextul unei economii capitaliste, marile întreprinderi desfăşoară eforturi considerabile pentru a raţionaliza producţia şi dis tribuţia, pentru a-şi planifica viitorul cât mai bine posibil. Guvernele sunt, de asemenea, profund angajate în activităţi de planificare. Poate că reaşezarea economiilor postbelice pe principii keynesiene este necorespunzătoare, dar nu este întâmplătoare. În Franţa, „Le Plan” a devenit o caracteristică obişnuită a vieţii naţionale. În Suedia, Italia, R. F. Germania şi Japonia, guvernele intervin în mod activ în sectorul economic pentru a proteja anumite ramuri industriale, a le sprijini pe altele şi a accelera creşterea generală.

În Statele Unite şi Anglia, chiar şi administraţiile locale dispun, cel puţin nominal, de servicii de planificare.

De ce atunci, în pofida tuturor acestor eforturi, sistemul ne scapă de sub control? Problema nu e pur şi simplu că nu planificăm destul, ci şi că planificăm nesatisfăcător. Dificultăţile se explică în parte prin înseşi postulatele implicate în planificarea noastră.

Planificarea tehnocrată, ea însăşi un produs al industrialismului, reflectă în primul rând valorile acestei epoci pe cale de dispariţie. Planificarea tehnocrată este econocentrică.

În al doilea rând, planificarea tehnocrată reflectă opţiunea temporală a industrialismului. Luptându-se să se elibereze de atitudinea paseistă înăbuşitoare a societăţilor anterioare, industrialismul s-a concentrat puternic asupra prezentului. În practică, aceasta a însemnat că planificarea s-a ocupat de viitorul apropiat. Ideea unui plan cincinal a şocat lumea ca o anticipare nesăbuită atunci când a fost lansată pentru prima oară de sovietici în anii '20. După cum vom vedea în continuare, un pumn de corporaţii şi agenţii guvernamentale au început să-şi lărgească orizontul până la zece, douăzeci sau chiar cincizeci de ani în viitor. Cu toate acestea, majoritatea îşi limitează orbeşte preocupările la săptămâna care urmează. Planificarea tehnocrată este „pe termen scurt”.

În sfârşit, reflectând organizarea birocratică a industrialismului, [planificarea tehnocrată se baza pe ierarhie. Lumea era împărţită în directori şi muncitori, planificatori şi planificaţi, hotărârile fiind luate de un grup şi aplicate la celălalt. Acest sistem, adecvat atâta timp cât schimbarea urmează o cadenţă industrială, se prăbuşeşte atunci când ritmul atinge viteze supraindustriale. Mediul ambiant din ce în ce mai instabil cere ca la bază să se ia decizii din ce în ce mai puţin programate. Nevoia de autoreglare instantanee estompează diferenţa dintre cadrele de conducere şi executanţi, iar ierarhia se clatină. Planificatorii sunt prea izolaţi, cunosc prea puţin condiţiile locale şi reacţionează prea lent la schimbare. Pe măsură ce câştigă teren bănuiala că un control de sus în jos este impracticabil, cei planificaţi încep să revendice dreptul de a participa la luarea hotărârilor. Şi totuşi, planificatorii rezistă, căci, asemenea sistemului birocratic pe care îl oglindeşte, planificarea tehnocrată este prin excelenţă nedemocrată.

Forţele care ne împing spre supraindustriaîism nu mai pot fi canalizate prin metodele discreditate ale erei industriale. Poate că vor mai continua să acţioneze un timp în ramurile industriale şi comunităţile înapoiate, cu o evoluţie lentă. Dar aplicarea lor greşită în ramurile industriale, în universităţile şi oraşele avansate – pretutindeni unde schimbarea este rapidă – nu poate decât să intensifice instabilitatea, ducând Ia convulsii şi zigzaguri tot mai nebuneşti. Mai mult decât atât, pe măsură ce dovezile eşecului se îngrămădesc, se ivesc o seamă de tendinţe politice, culturale şi psihologice periculoase.

Una din reacţiile pe care le stârneşte pierderea controlului este, de pildă, aversiunea faţă de inteligenţă.

Ştiinţa i-a dat pentru prima dată omului un sentiment de putere asupra mediului înconjurător şi, deci, asupra viitorului. Făcând ca viitorul să pară maleabil, în loc de imuabil, a zdruncinat religiile narcotizante care propovăduiau pasivitatea şi misticismul. Astăzi înmulţirea dovezilor că societatea ne scapă de sub control provoacă o dezamăgire faţă de ştiinţă. În consecinţă asistăm la o recrudescenţă zgomotoasă a misti cismului. Brusc astrologia face furori. Zenul, yoga, spiritismul şi vrăjitoria devin îndeletniciri la modă.

Se formează grupuri în jurul căutării experienţelor dionisiace, al unei comunicări neverbale şi aşa-zisei comunicări nelineare. Ni se spune că este mai important să „simţim” decât să „gândim”, ca şi cum între acestea două ar exista o contradicţie. Oracoli existenţialişti se alătură misticilor catolici, psihanaliştilor jungieni şi învăţaţilor hinduşi, exaltând ocultul şi afectivul în dauna ştiinţificului şi raţionalului.

Această revenire la atitudini preştiinţifice este însoţită – şi nu trebuie să ne mire aceasta – de un I colosal val de nostalgie în cadrul societăţii. Mobila, antică, afişele dintr-o epocă apusă, jocurile bazate pe rememorarea unor frivolităţi trecute, reînvierea stilului „Art Nouveau”, moda hainelor romantice, redescoperirea unor idoli prăfuiţi de odinioară ca Humphrey Bogart sau W. C. Fields, toate acestea oglindesc o propensiune psihică spre un trecut mai simplu şi mai puţin agitat. Mecanisme puternice pentru satisfacerea capriciilor intră în acţiune exploatând această foame. Businessul nostalgiei devine o industrie înfloritoare.

Eşecul planificării tehnocrate şi, în consecinţă, sentimentul de pierdere a controlului alimentează, de asemenea, filozofia „imediatului”. Cântecele şi reclamele salută apariţia „generaţiei imediatului”, iar savanţii psihiatri, vorbindu-ne despre pericolele pe care le implică inhibarea, ne avertizează să nu ne amânăm plăcerile. Sunt încurajate defularea şi o căutare a recompensei imediate. „Suntem orientaţi mai mult spre prezent – spune o adolescentă unui reporter după festivalul monstru de muzică pop de la Woodstock. – Trebuie să faci ce doreşti şi când o doreşti... Dacă stai multă vreme într-un Ioc, te trezeşti prins într-o treabă planificată... De aceea nu trebuie să te opreşti”. Spontaneitatea, echivalentul pe plan individual al lipsei de planificare socială, este ridicată la rangul de virtute psihică cardinală.

Toate acestea au un corespondent politic în apariţia unei ciudate coaliţii între reprezentanţi ai extremei drepte şi ai Noii Stângi, în susţinerea unei abordări a viitorului pe baza principiului „fie cum o fi”. Astfel se explică faptul că auzim cereri tot mai numeroase în favoarea antiplanificării sau a lipsei de planificare, desemnată uneori prin termenul eufemistic de „creştere organică”. În rândul unor radicali, această atitudine capătă o nuanţă anarhică. Nu numai că se consideră inutil sau nechibzuit să se facă planuri pe termen lung pentru viitorul instituţiei sau al societăţii pe care doresc să o răstoarne, uneori se consideră chiar de prost-gust să se fixeze ordinea de zi a unei şedinţe.

Neplanificarea este ridicată în slăvi.

Susţinând că planificarea impune valori viitorului, antiplanificatorii trec cu vederea faptul că lipsa de planificare face şi ea acelaşi lucru şi, adeseori, cu consecinţe mult mai grave. Nemulţumiţi de caracterul îngust, econocentric al planificării tehnocrate, ei condamnă analiza sistemică, contabilizarea cheltuielilor şi beneficiilor şi alte metode similare, ignorând faptul că, folosite diferit, aceste instrumente pot fi convertite în instrumente puternice de umanizare a viitorului.

Atunci când criticii acuză planificarea tehnocrată că este antiumană, în sensul că neglijează valorile sociale, culturale şi psihologice în goana ei neînfrânată după profitul economic maxim, ei au de obicei dreptate.

Când o acuză că este mioapă şi nedemocrată au de asemenea dreptate, iar când pretind că este absurdă tot au de obicei dreptate.

Când tind însă înapoi spre iraţionalism, când se cufundă în atitudini antiştiinţifice, într-un fel de nostalgie bolnăvicioasă şi o exaltare a imediatului, ei nu numai că greşesc, dar devin chiar periculoşi. Aşa cum alternativele lor pentru industrialism reclamă în esenţă o revenire la instituţiile preindustriale, alternativa lor la tehnocraţie nu este posttehnocraţia, ci pretehnocraţia.

Nimic nu ar putea fi mai periculos de inadecvat.

Indiferent de argumentele teoretice, forţele brutale se află în libertate în lume. Dacă dorim să prevenim şocul viitorului sau să controlăm creşterea populaţiei, să luptăm contra poluării, sau să oprim cursa înarmărilor, nu putem permite ca hotărârile care pun în joc soarta omenirii să fie luate nechibzuit, prosteşte sau neplanificat. A ne lăsa în voia întâmplării echivalează cu o sinucidere colectivă.

Noi avem nevoie nu de o reîntoarcere la iraţionalismul trecutului, nu de o acceptare pasivă a schimbării, nu de disperare sau nihilism. Avem nevoie de o strategie nouă şi puternică. Din motive ce se vor clarifica, eu numesc această strategie „prospectivă socială”. Sunt convins că, înarmaţi cu această strategie, putem ajunge la un nou nivel de competenţă în dirijarea schimbării. Putem inventa o formă de planificare mai umană, mai clarvăzătoare şi mai democrată decât oricare alta folosită până în prezent. Într-un cuvânt, putem depăşi tehnocraţia.

Umanizarea planificatorului
Tehnocraţii suferă de o fixaţie economică. Cu excepţia războaielor şi a catastrofelor, ei pornesc de la premisa că remediile economice pot rezolva chiar şi probleme neeconomice.

Prospectiva socială pune la îndoială această supoziţie fundamentală a cadrelor de conducere. La vremea sa, urmărirea exclusivă a progresului material de către societatea industrială a adus servicii bune rasei umane. Pe măsură ce ne grăbim spre supraindustrialism, îşi face însă apariţia o nouă morală, în care alte obiective ajung pe plan de egalitate şi chiar încep să le înlocuiască pe cele ale bunăstării economice. Pe plan personal, autorealizarea, responsabilitatea socială, aspectul estetic, satisfacţia personală şi un număr de alte obiective rivalizează şi adeseori eclipsează cursa spre succesul material în sine.

Belşugul devine o bază de pe care oamenii încep să lupte pentru diverse ţeluri posteconomice.

Totodată, în societăţile care se lansează spre supraindustrialism, variabilele economice – salariile, balanţa de plăţi, productivitatea – devin tot mai sensibile la schimbările din mediul înconjurător neeconomic. Problemele economice sunt numeroase, dar acum apar în prim plan o serie întreagă de chestiuni caresunt doar secundar economice. Rasismul, conflictul între generaţii, delincventa, autonomia culturală, violenţa – toate acestea au dimensiuni economice, dar nici una nu poate fi tratată efectiv numai prin măsuri econocentrice.

Trecerea de la producţia industrială la servicii, caracterul tot mai psihologic al bunurilor şi serviciilor şi, în ultimă instanţă, deplasarea spre producţia de experienţe, toate acestea leagă sectorul economic mult mai strâns de forţele neeconomice. Preferinţele consumatorilor se schimbă în acelaşi ritm cu stilul de viaţă, astfel încât apariţia şi dispariţia subcultelor se reflectă în dezordinea economică. Producţia supraindustrială reclamă muncitori calificaţi în manipularea simbolurilor, astfel încât ceea ce se petrece în mintea lor dobândeşte o importanţă mult mai mare decât în trecut şi, totodată, depinde mult mai mult de factorii culturali.

Există chiar dovezi că sistemul financiar devine mai sensibil la presiunile sociale şi psihologice. Numai într-o societate îmbelşugată în drumul său spre supraindustrialism putem fi martorii creării de noi mijloace de investiţii, cum sunt fondurile mutuale, a căror activitate este în mod conştient fundamentată sau îngrădită pe baza unor consideraţii de ordin neeconomic. Fondul mutual Vanderbilt şi Fondul provident refuză să investească în industria tutunului şi a băuturilor alcoolice. Uriaşul Fond Mates nesocoteşte stocul oricărei conitpanii angajate în producţia de muniţii, în timp ce micul Fond Vantage 10/90 investeşte o parte din bunurile sale în întreprinderi care se străduiesc să uşureze problemele alimentare şi demografice din ţările în curs de dezvoltare. Există Fonduri care investesc numai sau mai ales în construcţia de imobile în care se practică integrarea rasială. O parte a bogatului portofoliu al Fundaţiei Ford şi al bisericii presbiteriene constă în acţiuni ale unor companii alese nu numai pentru rentabilitatea lor economică, ci şi pentru contribuţia lor potenţială la rezolvarea problemelor urbane. Asemenea evoluţii, deşi mici la număr, semnalează fără greş direcţia schimbărilor. între timp mari corporaţii americane cu investiţii fixe în centrele urbane sunt înghiţite, adeseori în ciuda propriei voinţe, de vârtejul schimbărilor sociale.

Sute de companii sunt angajate acum în asigurarea de locuri de muncă pentru şomerii cronici, în organizarea programelor de alfabetizare şi formare profesională, precum şi în zeci de alte activităţi insolite.

Aceste misiuni noi au devenit atât de importante încât cea mai mare corporaţie din lume, Societatea americană de telefon şi telegraf, a înfiinţat recent o direcţie a problemelor mediului înconjurător. Fapt fără precedent, acestei instituţii i s-au atribuit o seamă de sarcini, printre care anchete despre poluarea aerului şi a apei, ameliorarea aspectului estetic al camioanelor şi instalaţiilor companiei şi elaborarea unor programe de învăţământ cu caracter experimental pentru copiii preşcolari din ghetourile urbane. Aceasta nu înseamnă că marile companii ar deveni altruiste, ci pur şi simplu reliefează legăturile tot mai strânse dintre sectorul economic şi puternicele forţe culturale, psihologice şi sociale.

Dar, în timp ce aceste forţe bat la uşa noastră, majoritatea planificatorilor tehnocraţi şi n şefilor de întreprinderi se comportă ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ei continuă să acţioneze ca şi cum sectorul economic ar fi izolat ermetic de influenţele sociale şi psihoculturale. Într-adevăr, premisele econocentrice sunt atât de adânc înrădăcinate şi se bucură de o popularitate atât de mare încât deformează sistemele informaţionale esenţiale pentru orientarea schimbărilor.

De exemplu, toate naţiunile moderne dispun de un mecanism perfecţionat de măsurare a realizărilor economice. Noi cunoaştem practic, zi cu zi, evoluţia schimbărilor în ce priveşte productivitatea, preţurile, investiţiile şi alţi factori similari. Prin intermediul unei serii de „indicatori economici”, noi apreciem gradul de sănătate al întregii economii, viteza cu care se schimbă, precum şi direcţiile generale ale schimbării. Fără aceste unităţi de măsură, controlul nostru asupra economiei ar fi mult mai puţin eficient.

În schimb nu avem nici un fel de unitate de măsură, nici o serie de „indicatori sociali”, comparabili cu cei de mai sus, care să ne spună dacă societatea, şi nu economia, este şi ea sănătoasă. Nu dispunem de mijloace pentru a măsura „calitatea vieţii”. Nu avem indici sistematici care să ne spună dacă oamenii sunt mai mult sau mai puţin înstrăinaţi unii de alţii, dacă învăţământul este mai eficient, dacă arta” muzica, literatura sunt înfloritoare, dacă politeţea, generozitatea sau amabilitatea sunt în creştere. „Produsul naţional brut este pentru noi Sfântul Graal – scrie Stewart Udall –, ... dar noi nu avem un indice al mediului înconjurător, nu avem o statistică de ansamblu pentru a măsura dacă în ţară se trăieşte mai bine de la un an la altul”.

La prima vedere, aceasta ar părea o chestiune pur tehnică, o problemă de resortul statisticienilor. Şi totuşi ea are o semnificaţie politică cât se poate de serioasă, căci în lipsa unor asemenea norme este din ce în ce mai greu să se stabilească o legătură între politica naţională sau locală şi obiectivele sociale pe termen lung. Absenţa unor asemenea indici perpetuează tehnocraţia vulgară.

O luptă dusă în limitele politeţii, dar din ce în ce mai înverşunată şi totodată puţin cunoscută publicului a început la Washington în legătură cu această chestiune. Planificatorii şi economiştii tehnocraţi văd în ideea indicatorilor sociali o ameninţare la adresa poziţiei câştigate de ei lângă urechea politicianului, în contrast cu aceasta, necesitatea unor indicatori sociali a fost susţinută cu elocvenţă de sociologi de seamă ca: Bertram M. Gross de la Wayne State University, Eleanor Sheldon şi Wilbert Moore de la Fundaţia „Russell Sage”, Daniel Bell şi Raymond Bauer de la Harvard. Sub ochii noştri, spune Gross, se produce o „rebeliune de mari proporţii împotriva a ceea ce a fost numit filistinismul economic al actualei organizaţii statistice a guvernului Statelor Unite”.

Această revoltă şi-a atras un sprijin energic din partea unui mic grup de oameni politici şi de oficialităţi ale guvernului, care recunosc că avem o nevoie arzătoare de un sistem conceptual posttehnocratic pentru a cuprinde societatea. Printre aceştia se numără Daniel P. Moynihan, unul din principalii consilieri ai Casei albe, senatorii Walter Mondale din Minnesota şi Fred Harris din Oklahoma, precum şi mai mulţi membri ai Cabinetului. Pentru viitorul apropiat putem întrevedea izbucnirea unor revolte asemănătoare şi în alte capitale ale lumii, trasând o dată în plus o linie despărţitoare între tehnocraţi şi posttehnocraţi.

Pericolul şocului viitorului demonstrează totuşi necesitatea unor noi unităţi de măsură cu caracter social care nici măcar nu au fost menţionate până în prezent în vasta literatură despre indicatorii sociali. Avem, de pildă, o nevoie urgentă de tehnici pentru măsurarea nivelului tranzienţei în diverse comunităţi, în diverse grupuri ale populaţiei, precum şi în viaţa individuală. Este posibil, în principiu, să se proiecteze un „barometru al tranzienţei” care să dezvăluie ritmul în care stabilim şi rupem legăturile cu lucrurile, locurile, oamenii, organizaţiile şi structurile informaţionale care alcătuiesc mediul nostru înconjurător.

Un asemenea barometru ar face cunoscute, printre altele, diferenţele fantastice dintre experienţele diverselor grupuri din societate – calitatea statică şi anostă a vieţii pentru un foarte mare număr de oameni, ritmul frenetic al schimbării în viaţa altora.

Politica oficială care încearcă să se ocupe de ambele tipuri de oameni în acelaşi fel este sortită să se lovească de o rezistenţă furibundă din partea unora sau a altora ori chiar din partea ambelor grupuri.

De asemenea avem nevoie de indicatori ai gradului de noutate din mediul înconjurător. Cât de des trebuie comunităţile, organizaţiile sau indivizii să facă faţă unor situaţii inedite? Câte din lucrurile din locuinţa unei familii medii de muncitori sunt cu adevărat „noi” ca funcţionalitate şi înfăţişare şi câte sunt tradiţionale? Care este gradul de noutate necesar – în ceea ce priveşte lucrurile, oamenii sau oricare altă dimensiune semnificativă – pentru a realiza stimularea, dar nu şi suprastimularea? Care este volumul de noutate pe care copiii îl pot absorbi suplimentar în raport cu părinţii lor, dacă într-adevărpot să absoarbă mai mult? Ce legătură există între îmbătrânire şi toleranţa redusă la noutate şi cum se corelează astfel de deosebiri cu conflictul politic şi conflictul dintre generaţii care dezbină în prezent tehnosocietăţile? Prin studierea şi măsurarea noutăţii vom putea eventual începe să controlăm influxul schimbării în structurile noastre sociale şi în viaţa personală.

Dar ce se întâmplă cu opţiunile şi excesul de opţiuni? Putem oare construi un sistem de măsurare a ponderii opţiunilor semnificative în viaţa umană?

Poate oare vreun guvern care pretinde că este democrat să nu se preocupe de o asemenea chestiune?

Căci, deşi se discută atâta despre libertatea de a alege, nici un organism guvernamental din lume nu poate afirma că ar fi încercat să o măsoare. Se presupune pur şi simplu că veniturile mai ridicate sau belşugul înseamnă un număr mai mare de opţiuni posibile şi că acest lucru, la rândul lui, înseamnă libertate. Nu este oare timpul să examinăm aceste supoziţii de bază ale sistemelor noastre politice? Planificarea posttehnoerată trebuie să se ocupe tocmai de asemenea chestiuni dacă vrem să prevenim şocul viitorului şi să construim o societate supraindustrială umanizată.

Un sistem sensibil de indicatori, adaptat pentru a măsura realizarea obiectivelor sociale şi culturale, şi integrat indicatorilor economici, face parte din zestrea tehnică de care are nevoie orice societate înainte de a putea atinge cu succes etapa următoare de dezvoltare ecotehnoîogică. Este o condiţie prealabilă absolut necesară a planificării posttehnocrate şi a dirijării schimbării.

Mai mult, umanizarea planificării trebuie să se reflecte şi în structurile noastre politice. Pentru a lega sistemul supraindustrial de informare socială de centrele de luare a deciziilor din cadrul societăţii, trebuie să instituţionalizăm o preocupare pentru calitatea vieţii. Astfel, Bertram Gross împreună cu alte persoane din cadrul mişcării pentru indicatori sociali au propus crearea unui Consiliu al consilierilor sociali pe lângă preşedintele S.U.A. După părerea- lor, un asemenea consiliu ar trebui să semene cu Consiliulconsilierilor economici, deja existent, şi ar îndeplini funcţii similare în domeniul social. Noua agenţie ar trebui să urmărească principalii indicatori sociali, exact aşa cum procedează Consiliul consilierilor economici cu indicatorii economici, şi să explice preşedintelui schimbările. El ar pregăti un raport anual asupra calităţii vieţii, subliniind cu claritate progresul nostru social (sau lipsa acestuia) prin prisma obiectivelor specificate. Acest raport ar suplimenta şi totodată ar echilibra raportul economic anual pregătit de Consiliul consilierilor economici. Furnizând date utile şi sigure despre situaţia noastră socială, Consiliul consilierilor sociali ar începe să influenţeze planificarea în general, făcând-o mai sensibilă la costurile şi avantajele sociale, mai puţin tehnocrată şi econocentrică*.

Înfiinţarea unor asemenea consilii nu numai la nivel federal, dar şi la nivelul fiecărui stat şi al fiecărui oraş, nu va rezolva toate problemele noastre, nu va elimina conflictele şi nu va garanta utilizarea corespunzătoare a indicatorilor sociali. Într-un cuvânt, nu va elimina fenomenul politic din viaţa politică, dar va asigura recunoaşterea ideii că obiectivele progresului depăşesc fenomenul economic, dându-i acestei idei şi forţa politică necesară. Desemnarea unor organisme care să urmărească indicatorii schimbării din calitatea vieţii ne-ar permite să parcurgem un drum lung spre acea umanizare a planificatorului, care este prima etapă esenţială a strategiei prospectivei sociale.

* Părerile diferă în ce priveşte organizarea Consiliului consilierilor sociali, unii spunând că ar trebui să fie independent, iar alţii că ar trebui să facă parte dintr-un Consiliu al consilierilor economici şi sociali, mai cuprinzător. Toate părţile sunt totuşi de acord asupra necesităţii îmbinării datelor economice cu cele sociale.