Alvin toffler şocul viitorului

Tacticile de previziune
350 de ani după moartea lui Cervantes, oamenii de ştiinţă mai găsesc dovezi în sprijinul succintei sale pătrunderi în psihologia adaptării: „Paza bună trece primejdia rea”. Oricât de clare ar părea lucrurile, în majoritatea situaţiilor îi putem ajuta pe indivizi să se adapteze mai bine dacă le furnizăm din timp informaţii despre ceea ce-i aşteaptă.

Studiile despre reacţiile astronauţilor, despre familiile strămutate şi despre muncitorii din industrie duc aproape toate spre această concluzie. „Informarea prealabilă – scrie psihologul Hugh Bowen – permite... o schimbare considerabilă a rezultatelor”.

Indiferent dacă este vorba de conducerea unui automobil pe o stradă aglomerată, de pilotarea unui avion, de rezolvarea unor probleme intelectuale, de a cânta la violoncel sau de a rezolva dificultăţi în relaţiile interpersonale, rezultatele se îmbunătăţesc atunci când persoana ştie la ce să se aştepte.

Prelucrarea mintală a datelor prealabile în legătură cu oricare subiect reduce, fără îndoială, timpulnecesar prelucrării informaţiilor şi timpul de reacţie în cursul perioadei efective de adaptare. Cred că Freud este cel care a spus: „Gândul este repetiţia acţiunii”.

Mai importantă chiar decât oricare fragment de informaţie furnizat în prealabil este obişnuinţa de a anticipa. Această pricepere condiţionată de a privi înainte joacă un rol preponderent în adaptare. Într-adevăr, unul dintre resorturile ascunse care îl ajută pe individ să facă faţă problemelor este posedarea unui simţ al viitorului. Aceia dintre noi care ţin pasul cu schimbarea, care reuşesc să se adapteze, par să aibă un sentiment mai bogat şi mai bine dezvoltat a ceea ce-i aşteaptă în viitor decât cei ce fac faţă insuficient. Anticiparea viitorului a devenit la ei o obişnuinţă. Jucătorul de şah care prevede mişcările adversarului, cadrul de conducere care gândeşte într-o perspectivă îndelungată, studentul care parcurge tabla de materii înainte de a începe să citească prima pagină par cu toţii că se descurcă mai bine decât ceilalţi.

Efortul de gândire consacrat viitorului, spre deosebire de trecut şi de prezent, variază foarte mult de la un om la altul. Unii se străduiesc mult mai mult decât alţii să se proiecteze în perspectivă imaginând, analizând şi evaluînd posibilităţile şi probabilităţile.

Ei se deosebesc, de asemenea, prin depărtarea în timp la care tind să se proiecteze. Unii obişnuiesc să se gândească la un „viitor apropiat”. Alţii pătrund numai într-un „viitor îndepărtat”.

Avem, aşadar, cel puţin două dimensiuni ale previziunii – cât de mult şi cât de departe. S-a dovedit că în rândul adolescenţilor normali maturizarea este însoţită de ceea ce sociologul Stephen L. Klineberg de la Princeton descrie drept „o preocupare crescândă pentru evenimentele dintr-un viitor îndepărtat”.

Aceasta sugerează că atenţia pe care oamenii o acordă viitorului este mai mare sau mai puţin mare în funcţie de vârstă. „Orizonturile temporale” pot şi ele diferi. Totuşi nu numai vârstă ne influenţează simţul viitorului. Acesta din urmă este condiţionat şi de mediul cultural, iar una din cele mai importante influenţe de acest fel este ritmul schimbărilor din mediul înconjurător.

Acesta este motivul pentru care simţul viitorului joacă un rol atât de critic în procesul de adaptare la individ. Cu cât ritmul vieţii se accelerează, cu atât mai repede se transformă mediul înconjurător actual şi cu atât mai repede devin realităţi potenţialităţile viitorului. În faţa evoluţiei accelerate a mediului ambiant suntem constrânşi nu numai să dedicăm mai multe resurse mintale gândurilor despre viitor, dar şi să ne extindem orizontul temporal, să cercetăm un viitor tot mai îndepărtat. Şoferul care circulă pe o autostradă cu 30 de km pe oră poate trece fără nici o dificultate pe un culoar de ieşire, chiar dacă indicatorul este foarte aproape de ieşire. Cu cât conduce însă mai repede, cu atât indicatorul trebuie să fie aşezat mai departe de ieşire, pentru a-i da timpul necesar să-l citească şi să reacţioneze. Într-un mod similar, accelerarea generalizată a vieţii ne obligă să ne extindem orizontul temporal pentru a nu risca să fim surprinşi şi copleşiţi de evenimente. Cu cât mediul înconjurător se schimbă mai repede, cu atât mai mare nevoie avem de o previziune a viitorului.

Unii indivizi, desigur, se proiectează atât de departe în viitor şi pe perioade atât de lungi încât anticipările lor devin fantezii, evadări din realitate. Mult mai răspândiţi sunt însă indivizii ale căror anticipări sunt atât de superficiale şi pe termen atât de scurt încât sunt permanent surprinşi şi ameţiţi de schimbare.

Individul care se adaptează uşor se dovedeşte capabil să se proiecteze pe termenul „corespunzător” în timp, să examineze şi să evalueze mai multe variante de acţiune înainte de a lua decizia finală şi să ia în prealabil hotărâri provizorii.

Studiile întreprinse de sociologi ca Lloyd Warner în Statele Unite şi Elliot Jaques în Anglia au arătat cât de important este factorul timp în procesul de luare a deciziilor la diferite niveluri de conducere.

Muncitorul care lucrează la bandă nu trebuie să se preocupe decât de evenimente apropiate de el în timp. Dar cei care avansează pas cu pas în ierarhiaconducerii trebuie să se ocupe, cu fiecare promovare succesivă, de evenimente tot mai îndepărtate în viitor.

Sociologul Benjamin D. Singer de la Universitatea din Western Ontario, al cărui domeniu de activitate este psihiatria socială, a mers şi mai departe. După părerea lui Singer, viitorul joacă un rol enorm, în mare măsură neapreciat, în comportamentul prezent.

El susţine, de pildă, că „«eul» copilului este în parte influenţat de efectul anticipativ a ceea ce va fi”.

Obiectivul spre care se îndreaptă copilul este „imaginea despre rolul pe care-l va avea în viitor”, adică o concepţie despre ceea ce el sau ea doreşte să fie într-o împrejurare sau alta în viitor.

Această „imagine despre rolul pe care-l va avea în viitor” – scrie Singer – tinde... să organizeze şi să dea un sens modelului de viaţă pe care îl va adopta. Când însă rolul viitor este definit în mod vag sau este funcţional inexistent, dispare şi semnificaţia comportamentului preţuit de întreaga societate; activitatea şcolară îşi pierde sensul, la fel ca principiile burgheze şi disciplina părintească”.

Mai simplu spus, Singer afirmă că fiecare individ poartă în minte nu numai o imagine despre sine în momentul respectiv, ci o serie de imagini despre sine, aşa cum doreşte să fie el în viitor. „Acest personaj viitor îi asigură un ţel copilului, constituie un magnet spre care el este atras; cadrul prezentului, am putea spune, este creat de viitor”.

S-ar putea crede că învăţământul, preocupat de dezvoltarea individului şi de intensificarea adaptabilităţii lui, va face tot ce-i stă în putinţă pentru a-i ajuta pe copii să găsească atitudinea „corespunzătoare” faţă de timp şi să atingă un grad adecvat de previziune a viitorului. Nimic nu este mai periculos de fals.

Să luăm, de pildă, modul inconsecvent în care şcolile de astăzi tratează spaţiul şi timpul. Fiecare elev din fiecare şcoală este ajutat cu grijă să se orienteze în spaţiu. El studiază geografia. Hărţile şi globurile îl ajută să precizeze locul în care se află. Şi îl ajutăm să se situeze nu numai în raport cu oraşul, regiunea sau ţara, ci încercăm chiar să-i explicămrelaţia spaţială dintre Pământ, sistemul solar şi întregul univers.

Când ajungem însă la localizarea copilului în timp, îi jucăm un renghi nemilos şi care îl face neputincios. El este cufundat pe cât posibil în trecutul ţării sale şi al lumii. Studiază Grecia şi Roma antică, apariţia feudalismului, revoluţia franceză etc. Face cunoştinţă cu povestirile biblice şi legendele patriotice.

Este bombardat cu nenumărate relatări despre războaie, revoluţii şi răscoale şi toate datele lor respective.

De la un anumit nivel face cunoştinţă cu „actualitatea”. I se poate cere să aducă tăieturi din ziare, şi un profesor cu adevărat întreprinzător poate merge atât de departe încât să-i ceară să urmărească jurnalul de seară la televiziune. Într-un cuvânt, i se oferă o vedere de ansamblu asupra actualităţii.

Apoi timpul se opreşte în loc. Şcoala nu spune nimic despre ziua de mâine. „Cursul de istorie se sfârşeşte cu anul în curs, şi aceasta nu este totul – scria profesorul Ossip Flechtheim cu o generaţie în urmă –, aceeaşi situaţie o regăsim şi în studiul formelor de guvernământ şi al economiei politice, al psihologiei şi al biologiei”. Timpul goneşte şi apoi se opreşte brusc. Elevul este îndreptat spre trecut, în loc să fie îndreptat spre viitor. Viitorul, prohibit în sălile de clasă, este prohibit şi în conştiinţa sa. Totul se petrece ca şi cum nu ar exista.

Această denaturare violentă a simţului timpului reiese dintr-o experienţă revelatoare întreprinsă de psihologul John Condry, profesor la Universitatea Corneli. În cadrul unor studii separate făcute la Corneli şi UCLA, Condry le-a dat unor grupuri de studenţi primul paragraf dintr-o povestire. Acest paragraf descria un personaj imaginar, „Profesorul Hoffman”, pe soţia sa şi pe fiica lor adoptivă, de origine coreeană. Ei o găsesc pe fetiţă plângând, cu hainele sfâşiate, înconjurată de un grup de copii care o privesc.

Studenţilor li se cere să termine povestirea.

Ceea ce nu ştiau subiecţii este că fuseseră mai înainte împărţiţi în două grupuri. Pentru primii, paragraful respectiv a fost pus la timpul trecut. Per sonajele „au auzit”, „au văzut” sau „au alergat”. Studenţilor li s-a cerut să „spună ce au tăcut domnul şi doamna Hoffman şi ce au spus copiii”. Pentru ceilalţi, paragraful a fost pus în întregime la timpul viitor. Li s-a cerut „să spună ce vor face domnul şi doamna Hoffman şi ce vor spune copiii”. În afară de această schimbare a timpului, cele două paragrafe erau identice.

Au fost comparate rezultatele experienţei. Primul grup a scris finaluri de povestire bogate şi interesante, populând relatările cu numeroase personaje şi introducând în mod creator situaţii şi dialoguri noi. Celălalt a produs finaluri extrem de schematice, neconvingătoare, nereale şi forţate. Trecutul a fost conceput cu multă imaginaţie, viitorul era vid. „Totul se petrece – comenta profesorul Condry – ca şi cum ne-ar fi mai uşor să vorbim despre trecut decât despre viitor”.

Dacă vrem ca copiii noştri să se adapteze cu mai mult succes la schimbarea rapidă, trebuie să punem capăt acestei perceperi denaturate a timpului. Trebuie să-i sensibilizăm la posibilităţile şi probabilităţile de mâine. Trebuie să le accentuăm simţul viitorului.

Societatea dispune de mijloace numeroase prin care leagă generaţia actuală de cea trecută. Simţul trecutului ni se dezvoltă prin contactul cu generaţiile precedente, prin cunoaşterea istoriei, prin moştenirea acumulată în artă, muzică, literatură şi ştiinţă şi transmisă nouă în decursul anilor. El este intensificat de contactul direct cu obiectele care ne înconjură, fiecare din ele avându-şi originea undeva în trecut, fiecare oferindu-ne un grăunte de identificare cu trecutul.

În accentuarea simţului viitorului nu dispunem de mijloace similare. Nu avem obiecte, prieteni, rude, opere de artă, muzică sau literatură care să-şi aibă originea în viitor. Cum s-ar spune, nu avem o moştenire a viitorului.

Şi totuşi există modalităţi de a obliga mintea omului să se îndrepte spre viitor, aşa cum procedează cu trecutul. Trebuie să începem prin a trezi în rândul publicului o mai puternică conştiinţă a viitorului, şi nu doar cu ajutorul unor desene animate comice de Buck Rogers, filme ca Barbarella sau articole despre minunăţiile călătoriilor în spaţiul cosmic sau ale cercetărilor medicale. Acestea au şi ele o contribuţie, dar ceea ce trebuie este ca indivizii să se concentreze asupra implicaţiilor sociale şi personale ale viitorului, nu numai asupra caracteristicilor sale tehnice.

Dacă omul modern vrea să facă faţă în decursul vieţii sale unei evoluţii comparabile cu cea pe care a cunoscut-o specia umană de-a lungul mileniilor, el trebuie să-şi facă o idee relativ precisă despre viitor.

Oamenii medievali îşi făureau o imagine a vieţii „de apoi”, completată cu reprezentări mintale ale cerului şi infernului. Acum noi trebuie să făurim imagini dinamice, şi nu supranaturale, despre ceea ce va fi viaţa aici pe pământ, pentru cele cinci simţuri ale noastre în acest viitor atât de apropiat de noi.

Pentru a ne făuri asemenea imagini şi a atenua astfel şocul viitorului, trebuie să începem să ne gândim la viitor cu seriozitate. În loc să-i ironizăm pe „ghicitorii în ghioc”, trebuie să-i încurajăm pe oameni, încă din copilărie, să facă supoziţii libere, poate chiar ciudate, nu numai despre ceea ce-i aşteaptă săptămâna viitoare, dar şi despre ceea ce rezervă generaţia următoare întregii omeniri. Le oferim copiilor noştri cursuri de istorie, dar de ce nu şi cursuri despre „Viitor”, cursuri în care posibilităţile şi probabilităţile viitorului să fie exploatate în mod sistematic, exact aşa cum explorăm în prezent sistemul social al romanilor sau apariţia proprietăţii feudale?

Robert Jungk, unul dintre principalii futurologi ai Europei, spunea: „în zilele noastre se pune un accent aproape exclusiv pe studierea a ceea ce s-a întâmplat şi ceea ce s-a făcut. Mâine... cel puţin o treime din toate prelegerile şi lucrările practice ar trebui să se ocupe de activitatea ştiinţifică, tehnică, artistică şi filozofică consacrată progresului, prevederii crizelor şi soluţiilor posibile la aceste probleme viitoare”. Noi nu avem o literatură a viitorului utilizabilă în cadrul acestor cursuri, dar avem o literatură despre viitor, constând nu numai din marile utopii, dar şi din beletristica ştiinţifico-fantastică contemporană.

Aceasta din urmă, ca ramură a literaturii, nu se bucură de prea mult respect şi poate că merită acest dispreţ critic. Dar, dacă privim scrierile ştiinţificofantastice mai degrabă ca pe un fel de sociologie a viitorului decât ca literatură, ele capătă o valoare imensă ca forţă stimulatoare în formarea deprinderii de a anticipa. Copiii noştri ar trebui să-i studieze pe Arthur C. Clarke, William Tenn, Robert Heinlein, Ray Bradbury şi Robert Sheckley nu pentru că aceşti scriitori le pot vorbi despre nave cosmice şi maşini de călătorit în timp, ci pentru că, ceea ce este mai important, ei îi pot face pe tineri să exploreze în imaginaţie hăţişul problemelor politice, sociale, psihologice şi etice care vor sta în faţa lor când vor fi adulţi.

Literatura ştiinţifico-fantastică ar trebui citită la timpul viitor.

Dar studenţii trebuie nu numai să citească. Au fost născocite diverse jocuri pentru a-i face pe tineri şi adulţi să se intereseze de posibilităţile şi probabilităţile viitoare. „Viitorul”, un joc distribuit de „Kaiser Aluminium and Chemical Corporation” cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a sale, îi iniţiază pe jucători în diverse variante tehnice şi sociale ale viitorului şi îi obligă să aleagă una dintre acestea. Jocul arată cum sunt legate evenimentele tehnice şi sociale unele de altele, îl încurajează pe jucător să gândească în termeni probabilişti şi, cu diverse modificări, poate ajuta la clarificarea rolului valorilor în luarea deciziilor. La Universitatea Corneli, profesorul Jose Villegas de la Facultatea de proiectare şi analiză a mediului înconjurător (Department of Design and Environmental Analysis) a creat cu ajutorul unui grup de studenţi o serie de jocuri legate de locuinţe Şi activitatea comunităţii în viitor. Un alt joc elaborat sub îndrumarea sa este destinat să elucideze căile prin care tehnica şi valorile se vor condiţiona reciproc în lumea de mâine.

În cazul copiilor mai mici sunt posibile alte exerciţii. Pentru a preciza imaginea pe care şi-o face individul despre rolul său în viitor, elevilor li se poate cere să-şi scrie „autobiografiile viitoare”, în care să se imagineze pe ei înşişi aşa cum vor fi peste cinci, zece sau cincisprezece ani. Supunându-le discuţiei clasei, comparând diversele previziuni pe care le cuprind, pot fi identificate şi examinate contradicţiile din propriile proiectări ale copilului. Într-o perioadă când eul se dezagregă într-o multitudine de euri succesive, această tehnică poate fi folosită pentru a da o anumită continuitate individului. Dacă, de pildă, se dau unor copii de 15 ani autobiografiile viitoare pe care le-au scris când aveau 12 ani, ei pot vedea cum maturizarea a alterat imaginea pe care şi-o făceau despre ei înşişi în viitor. Ei pot fi ajutaţi să înţeleagă cum valorile, talentele, deprinderile şi cunoştinţele lor le-au modificat propriile posibilităţi.

Elevilor cărora li se cere să-şi imagineze cum vor arăta ei înşişi peste câţiva ani, li se poate aminti că fraţii, părinţii şi prietenii lor vor fi, de asemenea, mai în vârstă; totodată li se poate cere să-şi imagineze „celelalte persoane importante” din viaţa lor aşa cum vor fi ele.

Asemenea exerciţii legate de studiul probabilităţilor şi metodele simple de previziune utilizabile în viaţa personală a fiecăruia pot modela şi modifica concepţia despre viitor a fiecărui individ, atât pe plan personal cât şi social. Ele pot fi la originea noilor atitudini individuale faţă de timp şi a unui nou interes pentru problemele viitorului, ceea ce se va dovedi util în abordarea exigenţelor prezentului.

În rândul indivizilor cu o adaptabilitate ridicată, în rândul bărbaţilor şi femeilor care trăiesc cu adevărat în epoca lor şi sunt sensibili la ea, există o nostalgie efectivă a viitorului. Nu o acceptare fără rezerve a tuturor ororilor potenţiale de mâine, nu o încredere oarbă în schimbare de dragul schimbării, ci o curiozitate copleşitoare, o dorinţă de a şti ce se va întâmpla în continuare.

Această dorinţă generează lucruri ciudate şi minunate, într-o seară de iarnă am simţit cum un fiorpătrunzător i-a cuprins pe toţi cei prezenţi într-o sală de şedinţe atunci când un bărbat cu părul alb a explicat unui grup de străini ce l-a determinat să urmărească cursul meu despre sociologia viitorului, în acest grup se aflau planificatori pe termen lung de la diverse corporaţii, înalte personalităţi de la marile fundaţii, directori de ziare şi cercetători.

Fiecare participant a expus motivul prezenţei sale.

În sfârşit, a venit rândul omuleţului din colţ. El a vorbit într-o engleză stâlcită, dar elocventă: „Mă numesc Charles Stein. Toată viaţa mea am făcut muncă manuală. Am 77 de ani şi vreau să am acum ce nu am avut în tinereţe. Vreau să ştiu totul despre viitor. Vreau să mor om instruit!” Tăcerea bruscă care a întâmpinat această afirmaţie răsună încă în urechile celor prezenţi. În faţa acestei elocinţe, întreaga armură a titlurilor universitare, a funcţiilor din cadrul corporaţiilor şi a poziţiilor prestigioase s-a năruit. Sper că domnul Stein mai trăieşte, se bucură de viitorul său şi le dă altora aceeaşi lecţie pe care ne-a dat-o nouă în seara aceea.

Atunci când milioane de oameni vor împărtăşi această pasiune pentru viitor, vom avea o societate mult mai bine pregătită pentru a face faţă impactului schimbării. A trezi o asemenea curiozitate şi o asemenea înţelegere este o sarcină cardinală a învăţământului. A crea un învăţământ care să stârnească, la rândul său, această curiozitate este cea de-a treia misiune, şi poate cea mai importantă, a revoluţiei supraindustriale în şcoli.

Învăţământul trebuie să treacă la timpul viitor.
SUPUNEREA TEHNICII
Şocul viitorului, această intoleranţă la schimbare, poate fi preîntâmpinat, va fi însă nevoie de o energică acţiune socială, chiar şi pe plan politic. Indiferent de ritmul pe care încearcă indivizii să-l imprime vieţii lor, indiferent cum modificăm învăţământul, întreaga societate va continua să fie prinsă într-o mişcare monotonă până când va reuşi să dirijeze tendinţa de accelerare însăşi.

Viteza mare a schimbărilor poate fi urmărită în numeroase sectoare. Creşterea demografică, urbanizarea, modificarea proporţiei tinerilor şi bătrânilor în ansamblul populaţiei, toate acestea joacă un rol, şi totuşi progresul tehnic se află în mod clar chiar în centrul acestei reţele de cauze, fiind de fapt elementul vital care activizează întreaga reţea. O strategie eficientă în lupta pentru prevenirea unui şoc de masă al viitorului implică, aşadar, reglementarea conştientă a progresului tehnic.

Noi nu putem şi nici nu trebuie să oprim în loc progresul tehnic. Numai neghiobii romantici revendică revenirea la „starea naturală”. Starea naturală este aceea în care copiii mici se ofilesc şi mor din lipsă de îngrijire medicală elementară, în care subnutriţia îşi bate joc de intelect şi, aşa cum ne aminteşte Hebbes, viaţa obişnuită este „anevoioasă, dezgustătoare, animalică şi scurtă”. A întoarce spatele tehnicii ar fi nu numai stupid, dar şi imoral.

Dat fiind că majoritatea oamenilor continuă să trăiască, într-un sens figurat, în secolul al XH-lea, ne putem oare permite fie şi numai să vorbim despre aruncarea cheilor progresului economic? Cei ce răspândesc absurdităţi antitehnice în numele unor „valori umane” nebuloase trebuie întrebaţi despre „care fiinţe umane” este vorba. A da cu bună-ştiinţă ceasul înapoi ar însemna să condamnăm sute de milioane de oameni la o mizerie sordidă şi permanentă tocmai în momentul când eliberarea lor devine posibilă. Este clar că avem nevoie nu de mai puţină, ci de mai multă tehnică.

Totodată nu se poate nega că adeseori folosim aceste mijloace tehnice în mod stupid şi egoist. În goana noastră după avantaje economice imediate de pe urma tehnicii, am transformat mediul ambiant într-un depozit de muniţii de natură materială şi socială.

Propaganda accelerată a inovaţiilor tehnice, capacitatea progresului tehnic de a se autoîntreţine, în virtutea căreia fiecare pas înainte îl facilitează nu numai pe cel următor, ci mulţi alţi paşi noi, conexiunea intimă dintre tehnică şi rânduielile sociale, toate acestea creează o formă de poluare psihică, o accelerare aparent inevitabilă a ritmului vieţii.

Această poluare psihică se adaugă deşeurilor industriale care umplu cerul şi mările noastre. Insecticidele şi ierbicidele se infiltrează în hrana noastră, caroseriile contorsionate de automobile, cutiile de conserve, sticlele nerecuperabile şi tot felul de materiale plastice formează grămezi uriaşe de resturi menajere în mijlocul nostru, o cantitate tot mai mare din deşeuri rezistând timp de decenii. Nici măcar cu deşeurile noastre radioactive nu ştim încă bine ce să facem – dacă trebuie să le îngropăm în pământ, să le proiectăm în spaţiul cosmic sau să le scufundăm în oceane.

Puterea noastră tehnică creşte, dar efectele ei secundare şi primejdiile potenţiale escaladează şi ele.

Trebuie să ne temem de termopoluarea oceanelor, de supraîncălzirea lor, de distrugerea uşor cantităţi nemăsurabile de viaţă marină şi, poate, chiar de topirea calotelor polare. Pe pământ concentrăm mase de populaţii atât de mari în insule tehnice-urbane atât de mici încât riscăm să consumăm oxigenul dinaer mai repede decât poate fi înlocuit, creînd posibilitatea unor noi Sahare acolo unde în prezent există oraşe. Perturbând astfel ecologia naturală, putem, fără exagerare, aşa cum spunea biologul Barry Commoner, să „desfiinţăm această planetă ca loc adecvat pentru viaţa oamenilor”.

Repercusiunile tehnicii în timp ce efectele folosirii iresponsabile a tehnicii devin tot mai nemilos de evidente, cresc şi repercusiunile lor pe plan politic. Un accident pe o platformă maritimă de foraj care poluează o întindere de 800 de mile pătrate în Pacific declanşează un val de indignare de la un capăt la altul al Statelor Unite. Un industriaş multimilionar din Nevada, Howard Hughes, intentează un proces pentru a împiedica Comisia pentru energia atomică să continue experienţele sale nucleare subterane. La Seattle, Compania „Boeing” se luptă cu protestele tot mai ostile ale populaţiei contra planurilor sale de a construi un avion supersonic de transport. La Washington opinia publică impune o revizuire a politicii în domeniul rachetelor. La Institutul tehnic din Massachusetts, la Universitatea Corneli, la cea din Wisconsin şi la altele, oamenii de ştiinţă lasă din mână eprubetele şi riglele de calcul, în cadrul unui „moratoriu al cercetării”, pentru a discuta implicaţiile sociale ale muncii lor. Studenţii organizează aşa-numitele „teach-in” (cursuri cu o durată nedeterminată) în problema mediului înconjurător, iar preşedintele ţării ţine în faţa naţiunii un discurs despre pericolul ecologic.

Noi dovezi vădind o profundă preocupare pentru evoluţia noastră tehnică se ivesc în Anglia, în Franţa şi în alte ţări.

Vedem aici primele scânteieri ale unei revolte internaţionale care va zgudui parlamentele şi congresele în deceniile viitoare. Acest protest împotriva distrugerilor la care duce folosirea iresponsabilă a tehnicii s-ar putea cristaliza sub o formă patologică, un fel de fascism futurofob, în care locul evreilor înlagărele de concentrare ar fi luat de oamenii de ştiinţă. Societăţile bolnave au nevoie de ţapi ispăşitori. Cum presiunea schimbărilor îl apasă tot mai puternic pe individ, iar şocul viitorului se generalizează, aceste eventualităţi de coşmar devin tot mai probabile. Este semnificativ faptul că o lozincă înscrisă pe un zid de studenţii grevişti din Paris cerea „moarte tehnocraţilor!”.

Trebuie să împiedicăm însă ca mişcarea incipientă la scară mondială pentru controlul tehnicii să cadă în mâinile unor tehnofobi, nihilişti sau romantici iresponsabili de tip rousseauean. Căci forţa progresului tehnic este prea mare pentru a fi stăvilită de excese asemănătoare celor ale luddiţilor. Mai rău chiar, încercările nesăbuite de a opri dezvoltarea tehnicii vor avea rezultate la fel de distrugătoare ca şi dezvoltarea ei necontrolată.

Prinşi între aceste pericole germane, avem o nevoie disperată de o mişcare în favoarea utilizării raţionale a tehnicii. Avem nevoie de o unitate politică largă care să sprijine dezvoltarea cercetărilor ştiinţifice şi a progresului tehnic, dar numai pe o bază selectivă, în loc să ne irosim energia în acuzaţii aduse maşinii sau într-o critică negativistă la adresa programului spaţial, ar trebui să formulăm o serie de obiective tehnice-pozitive pentru viitor.

O asemenea serie de obiective, dacă ar fi cuprinzătoare şi bine elaborate, ar putea face ordine într-un domeniu în care în prezent domneşte cea mai mare incoerenţă. După părerea lui Aurelio Peccei, economist şi industriaş italian, în 1980 totalul cheltuielilor pentru cercetare şi dezvoltare din Statele Unite şi Europa va atinge 73 miliarde de dolari anual, ceea ce într-un deceniu înseamnă trei sferturi de trilion de dolari.

S-ar putea crede că, fiind în joc sume atât de mari, guvernele vor planifica cu grijă dezvoltarea tehnică, legând-o de obiective sociale largi şi insistând asupra unei cantabilităţi stricte a cheltuielilor. Nimic nu poate fi mai greşit.

„Nimeni, nici măcar savantul cel mai strălucit în viaţă astăzi, nu ştie cu adevărat încotro ne duce ştiinţa – spune Ralph Lapp, el însuşi om de ştiinţăşi autor de lucrări pe teme ştiinţifice. – Ne aflăm într-un tren a cărui viteză creşte, gonind pe o linie presărată cu un număr necunoscut de macazuri care duc la destinaţii necunoscute. Pe locomotivă nu se află nici un om de ştiinţă, iar acarii s-ar putea să fie demoni. Cea mai mare parte a societăţii se află în vagonul de bagaje şi priveşte înapoi”.

Nu prea este de natură să ne liniştească mărturisirea făcută de un fost prim-ministru belgian, unul din autorii masivului raport asupra ştiinţei în Statele Unite, elaborat sub egida Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, care a spus: „Am ajuns la concluzia că noi căutăm ceva... ce nu există: o politică a ştiinţei”. Comitetul ar fi putut căuta timp şi mai îndelungat şi cu un succes şi mai mic ceva ce să semene cu o politică lucidă în domeniul tehnicii.

Numeroase rele sociale sunt nu atât consecinţa unui control intolerabil, cât mai ales a unei intolerabile lipse de control. Cruntul adevăr este că nimeni nu este niciodată răspunzător de ceea ce se întâmplă cu tehnica.