Am fost medic

Sonderkommando-ul crematoriului II. Aceasta
este echipa de zi, care lucrează de dimineaţă de la
şapte până seara la ora şapte, când este schimbată
de echipa de noapte, compusă din alţi şaizeci de
oameni de la crematoriul IV.
După ce intrăm pe poartă, ne găsim într-un
fel de curte, în mijlocul căreia se află o casă lun-
gă, cu tencuiala măcinată de vreme şi cu acoperiş
de paie. Ferestrele mici sunt închise cu obloane
de lemn. Stilul este caracteristic caselor de ţară
din Germania. Judecind după straturile suprapuse
131/435

---

de tencuială, descoperite ici şi colo, şi după
acoperişul de paie înnegrit de bătrâneţe, casa tre-
buie să aibă o vechime de cel puţin o sută cin-
cizeci de ani. Birkenau se află lângă Auschwitz;
statul german a expropriat satul întreg, a dărâmat
toate casele, eu excepţia celei în faţa căreia ne
aflăm, şi a evacuat toată populaţia, pentru a putea
organiza lagărul de concentrare de la Auschwitz.
Oare ce destinaţie a avut această casă la
origine? Să fi fost casă de locuit? Poate că prin
demolarea tuturor pereţilor despărţitori din interi-
or a fost transformată într-o singură sală lungă.
Sau poate a fost iniţial astfel construită pentru a
servi ca magazie sau în alt scop similar? Nu ştiu.
Actualmente, aici se dezbracă cei ce sunt arşi pe
rug.
De la rampa de sosire sunt trimise aici
transporturile pentru care nu mai este loc în cele
patru crematorii. Aceşti deportaţi au cel mai în-
grozitor sfârşit. Aici nu se găsesc nici măcar
robinete de apă ca să-şi potolească setea chinu-
itoare. Nu sunt nici afişe înşelătoare, care să le
132/435

---

risipească presimţirile rele. Nu există cameră de
gazare, despre care ar putea crede că este baie.
Aici nu se află decât o casă ţărănească, spoită în
galben, acoperită cu paie, cu obloanele închise,
iar în dosul ei un fum uriaş se ridică până la cer,
răspândind miros de carne de om arsă şi de păr
pârlit.
În curte stau, înmărmuriţi de groază, vreo
cinci mii de oameni, înconjuraţi de un cordon
puternic de SS-işti, care ţin de zgardă nişte copoi
uriaşi. În sala de dezbrăcare intră câte trei-patru
sute de oameni deodată. Sub ploaia loviturilor de
măciucă îşi aruncă de pe iei hainele şi, în pielea
goală, ies pe uşa din partea opusă a casei, pentru
a face loc unei noi serii de victime.
De îndată ce ies pe uşă – fără a le lăsa timp
să-şi facă ochii roată, să-şi dea seama de urgia ce
se abate asupra lor – îi prinde de braţ câte un
Sonder-ist şi, printre cordoanele de santinele SS,
îi duce pe drumul şerpuitor, mărginit de o parte şi
de alta de copaci, cam vreo sută cincizeci de
133/435

---

metri, până la rugul pe care nefericiţii nu-l văd
decât în clipa când intră în luminiş.
Rugul este de fapt un şanţ adânc de trei
metri, lung de cincizeci şi lat de şase, plin cu sute
de cadavre arzânde. În dreptul copacilor aflaţi pe
una dintre marginile rugului stau, la depărtare de
câte cinci-şase metri, soldaţi SS ţinând în mână o
armă de calibru mic, de 6 mm, folosită pentru îm-
puşcătura în ceafă. De îndată ce nefericita vic-
timă iese dintre copaci, alţi doi oameni din Son-
derkommando se reped la ea, o prind de câte un
braţ şi o târăsc pe o distanţă de cincisprezece-
douăzeci de metri până în faţa puşcaşului SS.
Aici, printre răcnetele sfâşietoare produse de
groaza morţii, focul armei se aude doar ca o poc-
nitură. O singură pocnitură, şi de cele mai multe
ori victima este azvârlită încă vie în marea de
flăcări din şanţ.
Cam la cincizeci de metri depărtare fun-
cţionează din plin un alt şanţ de aceleaşi
dimensiuni.
134/435

---

Comandantul
rugurilor
este