este o regiune foarte eterogenă, alcătuită din 7 state: Belize, Costa Rica, El Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua şi Panama.
Diferenţe mari între ele din toate punctele de vedere: densitate, rata sărăciei, analfabetismul etc.
Are o caracteristică geografică importantă, aceea că toate mai puţin Salvador au coaste la ambele oceane, ceea ce le conferă un caracter istmic.
Regiunea e traversată de o cordilieră care o separă practic în două. Populaţia se va concentra în văile acestei cordiliere şi pe coasta Pacificului. Coasta Atlantică va fi puţin populată aici dezvoltându-se marile exploatări bananiere.
Vechile culturi de cafea erau concentrate în altiplano, şi ca atare nu au fost afectate de concesiunile bananiere.
Istoria până la independenţă.
în perioada pre-colonială şi în cea colonială cea mai importantă zonă a fost cea din nord, inclusă iniţial în Imperiul Maya, care în sec 15 – 16 era în decadenţă.
Spaniolii vor relaţiona această zonă cu Mexic, dar va exista totuşi o Căpitănie Generală în Guatemala. Situarea acesteia este foarte importantă pentru că pe măsură ce te depărtai de ea scădea gradul de control al puterii coloniale şi ca atare şi gradul de penetraţie al acesteia.
Frontiera între Costa Rica şi Panama va fi multă vreme limita între Vice-regatul Noii Spanii şi cel al Granadei.
Pentru spanioli istmul era reprezentat de Panama, de aceea s-a încercat realizarea unui canal între Panama şi Porto Bello.
În nord ruta de trecere era Veracruz – Acapulco, aşa numita rută a Filipinelor.
Zona dintre Panama şi Columbia, Darien este una dintre cele mai izolate din lume, şi astăzi traversarea se realizează foarte greu. Rezultă că Panama deşi legată de Columbia era izolată pentru că la ea se ajungea doar cu barca.
Independenţa.
Panama va fi provincie a Marii Columbii până în 1903. în nord sciziunea de Spania se va realiza în acelaşi timp cu cea a Mexicului, care iniţial îşi exercita suveranitatea asupra acestor state.
Ulterior după căderea Imperiului Mexican ele se vor separa de acesta sub forma unei federaţii de state. Această federaţie era greu de menţinut deoarece: 1. distanţa între ele era foarte mare, astfel încât sentimentul de apartenenţă era greu de menţinut. 2. războaiele civile de aici vor fi războaie locale, de multe ori între familii, apar astfel sentimente localiste, care de multe ori se confundă cu diferenţele ideologice liberali – conservatori.
Secolul XIX.
Începând cu 1870 ele ies treptat din Uniunea Central Americană. Moment important este 1850 când mercenari americani conduşi de William Walker vor invada regiunea, acesta fiind proclamat preşedintele Nicaraguăi.
Această invazie are mai multe explicaţii: 1. în 1849 izbucnise marele boom al aurului în California care a făcut ca tot mai mulţi imigranţi să vrea să traverseze SUA de la E la V, se căuta posibilitatea grăbirii acestei traversări prin tăierea istmului. Nicaragua avea o poziţie strategică. 2. se făcuseră investiţii masive în tutun, zahăr etc.
Această invazie a dus la o dezvoltare a opoziţiei contra lui Walker. Apar reforme liberale. Regiunea va fi invadată de capitaluri străine.
Erau state mici, sărace, astfel încât prezenţa capitalurilor străine era determinantă. Companiile străine aveau de multe ori bugete de n ori mai mari decât cele ale statului. Marile companii puteau şantaja aceste state, emblematic este poziţia ambasadorului american care putea impune un guvern sau altul pentru a proteja interesele companiilor fructifere. Apare astfel termenul de republici bananiere.
Interesul pentru deschiderea unei căi inter-oceanice era foarte mare. Iniţial francezii încearcă asta, după experienţa din Suez, în anii 1860 când SUA nu se recuperaseră încă. Această încercare eşuează pentru că tehnologia folosită a fost cea din Suez, dar realitatea geografică era alta; iar medicina tropicală nu avansase foarte mult, astfel încât bolile omoară foarte mulţi muncitori.
La sf. sec 19 SUA crescuse mult. Ca rezultat al războiului cu Spania, preia Cuba. Dar dacă aici se întâmpla ceva flota din Pacific făcea 40 - 45 de zile până aici, apare iarăşi necesitatea unui canal, dictată acum nu de interese economice ci de interesele militare ale SUA pentru autoapărarea sa. Actorul cel mai important în susţinerea canalului va fi Departamentul de Stat.
Iniţial se dorea canalul în Nicaragua, dar va apărea un francez care trăia în Panama şi care avea acţiuni la şantierul canalului. Apăreau 2 probleme: 1. această zonă aparţinea Columbiei şi 2. americanii vroiau în Nicaragua.
El va conspira cu elita panameză care în cadrul războiului de 1000 de zile din Columbia se va răscula şi va obţine independenţa. În acelaşi timp se pregătea votarea în favoarea Nicaraguăi, dar tot atunci a avut loc o erupţie puternică care distrusese o insulă. Vor fi găsite nişte timbre din Nicaragua care arătau un vulcan şi îi va speria pe congresmani ca şi acolo va fi erupţie şi vor pierde investiţiile.
Se va semna un tratat prin care SUA primeşte o franjă de 20 de mile de teritoriu pentru realizarea canalului. Acest tratat va fi semnat de francezul Guinot, ceea ce va permite ulterior panamezilor să spună că ei nu au fost de acord cu acest tratat.
Canalul va fi realizat în 10 – 12 ani, importanţa lui pt SUA e demonstrată de faptul că vizita lui Roosvelt aici a fost prima a unui preşedinte SUA în afara ţării. Prezenţa militară americană aici a permis intervenţia în toată regiunea dacă era cazul.
Slăbiciunea acestor state şi conflictele sociale aproape permanente fac ca controlul şi intervenţia USA să se intensifice, mai ales în zona atlantică.
Influenţa americană va fi decisivă în crearea Gărzii Naţionale în toate aceste state. Era o instituţie diferită de armată, pe care o completa şi o controla, fiind practic armata SUA în regiune fiind compusă din oameni antrenaţi în SUA şi susţinuţi de aceasta.
Prima jumătate a secolului XX.
prezenţa cea mai importantă va fi în Nicaragua, care va da naştere unei contestaţii interne conduse de Sandino. Acesta susţine idei naţionaliste, idei bazice de justiţie socială, fiind influenţat de anarhism şi nu de marxism, steagul lor era roşu-negru.
În Salvador situaţia era alta, aceasta fiind o zonă foarte populată în care existau puternice tensiuni în lumea agrară. Aceste tensiuni vor duce la o mare revoltă ţărănească în 1930 care se termină cu un masacru din partea armatei (25 000 morţi). Se va crea o alianţă între oligarhie (13 familii) şi armată, care va sta la baza viitoarelor revoluţii. Liderul comunist al ţărani, Farabundo Marti va deveni un erou, un mit, gherila va lua numele său.
În Nicaragua era conflict între ţăranii care aveau pământ şi guvernul aliat cu SUA, apare astfel o componentă anti-americană a acestui clivaj. In Salvador apare clivaj naţional între ţărani şi oligarhie.
Costa Rica şi Guatemala sunt cazuri distincte.
Guatemala era o ţară mare, importantă, nr 1 în America Centrală, avea armată puternică nu ca restul. În 1944 are loc o revoltă studenţească contra dictaturii şi la putere ajunge prin alegeri un guvern reformist condus de Arevalo. In 1950 este ales preşedinte Jacobo Arbenz. Ambii erau militari, dar nu dăduseră lovitură de stat ci au fost aleşi în mod corect.
Acesta va încerca o ruptură structurală a societăţii, bazată pe o reformă agrară care afectează marii proprietari de terenuri, în special companiile americane (United Fruit Company e cea mai celebră, ca şi legăturile ei cu Foster Dulles secretarul de stat american). Această măsură era văzută ca una de stânga, mai ales acum în plin Război Rece. Ca răspuns în 1954 un grup de militari conduşi de Castillo Armas şi sprijiniţi şi finanţaţi de CIA invadează Guatemala. Arbenz este înlăturat.
Această intervenţie simbolică, pentru că şi Arbenz la rândul lui era un simbol, va inaugura o nouă epocă în relaţiile SUA – America Latină, o epocă de permanentă implicare indirectă prin intermediul CIA şi al finanţării opoziţiei. La rândul lor forţele anti-americane vor adopta gherila ca principală modalitate de răspuns.
Costa Rica este total diferită, ea constituindu-se în excepţia central americană. 1. fusese ultimul teritoriu al Căpităniei generale a Guatemalei, deci administraţia ajungea greu aici. 2. în termeni etnici este destul de omogenă, majoritatea fiind metişi, indigeni deloc şi puţini albi. 3. unitatea economică de bază se articulează în jurul cafelei, o plantă destul de democratică (o cultură mică dă necesarul pentru o familie) şi ca atare nu apar marile concentrări agricole, micile comunităţi aveau o relativă egalitate. 4. Constituţia prevedea că toţi trebuie să ştie să scrie şi să citească. Rezulta astfel la începutul secolului un profil special al unei societăţi slab ierarhizate, cu mase mari de ţărani cu o oarecare avere şi cultură.
Decada anilor 40 va fi cea mai importantă odată cu administraţia reformistă a lui Calderon care va pune în mişcare un cristianism social, care combina aspecte de protecţie socială cu ideile Bisericii.
Administraţia sa se va termina cu un război civil curios, în care taberele oponente erau oarecum nenaturale: comuniştii erau aliaţi cu latifundiarii, iar partidul social-democrat sprijinea clasele medii.
Va câştiga Frente Nacional de Eliberacion care il va impune ca preşedinte pe Jose Figueras, exemplul de caudillo democratic opus lui Peron.
Figueras va introduce o dinamică puternică în societate. Războiul fusese brutal pentru ei şi el se va asigura că de atunci statul va fi democratic. Este singurul stat din America Latină care organizează alegeri democratice periodic. El va aboli totodată armata, fiind la fel singurul stat din AL care nu are armată. Există o Gardă Naţională care se schimbă la fiecare 4 ani, nu este profesionistă.
Se va dezvolta un bipartidism reprezentat de Partido de Liberacion Nacional (Figueres) şi Partido de Unidad Social Cristiano (Calderon).
După 1950.
Panama va avea o dinamică proprie legată de prezenţa americană. Era practic un stat rupt în 2 pentru că până în anii 50 nu se putea trece canalul decât cu barca, ulterior se va construi pod.
Apare un proces de revendicare socială care se va radicaliza în anii 60 (1964 studenţii pătrund în zona canalului şi pun steagul naţional, dar sunt împuşcaţi). Această zonă va fi un paradis fiscal pentru bănci şi companii maritime, se dezvoltă enorm contrabanda.
În 1968 va avea loc o lovitură de stat dată de Omar Torrijos şeful Gărzii Naţionale, care îl va înlătura pe Arnulfo Arias, preşedintele ales. Va începe o perioadă de autoritarism modernizator similară cu cea din alte state latino-americane.
Elita locală începe să revendice tot mai mult canalul. Această revendicare se va intersecta cu preşedinţia lui Carter, ca urmare semnându-se în 1977 acordul prin care canalul intra sub suzeranitatea panameză începând u 1999.
Torrijos va inaugura o perioadă de tranziţie la sistemul partidist. Îşi va crea propriul partid Partido Revolucionario Democratico care cu sprijinul lui Felipe Gonzales se va alătura Internaţionalei Socialiste. El va încerca să exerseze un fel de leadership central-american prin sprijinirea opozanţilor lui Somoza şi a celor care se opuneau oligarhiei din Guatemala şi Salvador. El va muri în 1981 într-un accident de avion, se presupune că provocat de CIA.
El va fi urmat la conducere de Noriega care va fi dat jos de intervenţia SUA provocată de o revoltă internă.
Panama nu a avut monedă ea folosind dolarul, de aceea SUA au posibilităţi de control al economiei panameze.
În celălalte cazuri viaţa politică va intra într-o perioadă de confruntări şi violenţe, uneori asociate cu Războiul Rece, şi influenţate de modelul revoluţiei cubaneze, dar fiecare având rădăcini proprii (Guatemala – lovitura de stat contra lui Arbenz, Nicaragua – opoziţia contra lui Somoza, Salvador – cooperarea oligarhiei şi a armatei contra ţărani).
Anul crucial pentru multe din ele va fi 1979. În Salvador va fi dată o lovitură de stat de către nişte colonei care va duce la escaladarea conflictului. Gherila se va opune în continuare guvernului reformator al lui Napoleon Duarte care păstrase militarii vinovaţi de încălcări ale drepturilor omului.
Revoluţia sandinistă din Nicaragua va izbândi în acelaşi an. SUA vor mina bazele sandinismului fie indirect prin sprijinirea contras, fie prin minarea porturilor (SUA va fi condamnată pentru asta de către Tribunalul Internaţional, dar nu va plăti niciodată) sau embargou.
Gherila guatemaltecă a fost cea mai veche din regiune dar niciodată nu a avut destulă forţă să înfrângă guvernul. Cu toate acestea guvernul a fost cel mai crud din regiune bătând recordul la omoruri şi torturi, de aceea pacificarea s-a realizat prin intervenţia internaţională.
Tranziţia democratică.
tranziţia în America Centrală s-a realizat în jurul a două axe diferite, dar complementare: cea a democratizării şi cea a pacificării.
Construcţia democratică presupunea nu numai oprirea conflictelor ci şi încorporarea gherilei într-un partid politic, dar şi rezolvarea problemei încălcării drepturilor omului.
Căderea socialismului real a avut repercusiuni atât la nivelul imaginarului stângii latino-americane, cât şi la nivelul economic pentru că anterior statele comuniste sprijiniseră gherila.
In Salvador apare un blocaj la sfârşitul anilor 80 când guvernul realizează că nu poate distruge total gherila, în timp ce aceasta se convinge că nu poate răsturna guvernul. Se pierduse şi sprijinul internaţional pentru guvern din cauza asasinatelor (omorârea iezuiţilor de la Universitatea Central-Americană).
Aici nu era tehnic vorbind o dictatură deoarece după 1979 a existat o constituţie, au fost ţinute alegeri libere câştigate de creştin-democratul Napoleon Duarte în 1984. el însă nu controla armata şi sectoarele paramilitare cele mai dure conduse de maiorul Roberto D’Aubuisson, autorul moral al asasinatului episcopului Romero. Aceste forţe vor fonda ARENA (Alianza Republicana Nacionalista) în 1981.
Această formaţiune politică va creşte prin atragerea antreprenorilor şi a anumitor sectoare ale democraţiei- creştine, devenind partidul cel mai votat în alegerile legislative din 1988, 1991, 1994 şi 1997. Candidatul lor va câştiga alegerile prezidenţiale din 1989, 1994,1999 şi 2004.
Alegerile din 1994 au fost un moment crucial pentru că pentru prima dată stânga a putut participa la alegeri ca urmare a acordurilor de pace semnate în Mexic. În 1999 aproape egalează ARENA. Vor câştiga câteva capitale în 2000, iar în 2003 vor fi cei mai votaţi. Guvernul va fi insa alcătuit de ARENA.
În Salvador apare între aceste două partide cea mai mare polarizare ideologică din America Latină.
Principala sursă de venit a statului sunt banii trimişi de emigranţii din SUA.
În Nicaragua sandiniştii intră în iulie 1979 în Managua după ce Somoza fusese alungat. Această mişcare cuprindea trei tendinţe principale conduse de lideri diverşi: Sergio Ramirez, Daniel Ortega, Violeta Barrios de Chamorro, Alfonso Robelo etc.
Revoluţia sandinistă cuprinde pe lângă FSLN (Frente Sandinista de Liberacion Nacional) braţul armat al revoluţiei, al cărui sector cel mai dur era condus de Ortega, şi un sector burghez care se opunea lui Somoza (acest sector era condus de Chamorro proprietarul unui ziar „La Prensa” care va fi asasinat).
Iniţial se creează o juntă care grupa toate aceste forţe politice, care a luat primele măsuri pentru eliminarea moştenirii somozismului (abolirea constituţiei, dizolvarea Gărzii Naţionale, confiscarea proprietăţilor lui Somoza, reforma agrară care a naţionalizat terenurile familiei Somoza ce reprezentau 20%, crearea unei armate populare, naţionalizarea băncilor şi întreprinderilor private etc).
În 1980 aripa sandinistă dură preia puterea şi începe apropierea de Cuba şi de URSS (Ortega face o vizită aici în 1981). Odată cu venirea lui Reagan la putere Nicaragua devine pericolul principal din AL şi se ajunge la o internaţionalizare a conflictului. Vor sprijini trupele contras care foloseau ca bază Hondurasul.
În 1984 au loc alegeri libere dar dreapta la sfatul lui Reagan nu participă apărând astfel o situaţie de lipsă a democraţiei.
Invazia din Panama a dat un semnal pentru Nicaragua care va organiza în 1990 alegeri la care va participa şi dreapta. Are loc o polarizare masivă a societăţii între Frontul Sandinist şi opoziţia grupată în jurul Violetei Chamorro (Union Nacional Opositora) care va câştiga alegerile pe baza unui vot negativ contra FSLN. Se va termina şi conflictul existent, SUA nemaisprijinind forţele contras.
Se va trece la o logică bipartidistă între sandinişti şi anti-sandinişti (iniţial eterogeni, ulterior grupaţi în Partido Liberal Constitucionalist care va câştiga alegerile din 1996 şi din 2001).
Asistăm la o concentrare extremă a votului (peste 95% pentru cele două partide) polarizare mare ca şi în Salvador. Sunt 2 regimuri care au caracteristici asemănătoare: 1. au fost influenţate de schimbările în administraţia americană; 2. au elemente comune ale trecutului (sultanistice – cleptocratice, absenţa cronică a democraţiei, caracterizate de alegeri falsificate, astfel încât în cazul lor asistăm la o democratizare nu la o redemocratizare ca la altele, are loc o intrare în politică a diverse sectoare noi).
În actualitate ambele sunt prezidenţialiste, tradiţia de putere a preşedintelui e prezentă, sunt unicamerale, sunt foarte polarizate şi cu distanţe ideologice mari, sunt centraliste, nu apar tendinţe de descentralizare.
Costa Rica şi Honduras sunt două cazuri în care nu are loc o schimbare politică masivă ci un proces de continuitate.
În Honduras sunt 2 partide care funcţionează de peste 100 de ani şi care controlează peste 90% din Parlament: Partidul Liberal şi Partidul Naţional. Concentrarea de voturi a dat un bipartidism stabil şi o alternanţă între ele. Cele două partide au o mare flexibilitate ele adunând diverse curente şi familii ideologice. În anii 70 s-a adaptat foarte bine politicii SUA.
În Costa Rica a existat o continuitate istorică, din 1949 viaţa politică gravitând în jurul celor 2 partide Partido Liberacion Nacional şi Partido de Unidad Social Cristiana, ele obţinând mereu peste 90% din voturi.
Interzicerea realegerii preşedintelui este foarte importantă deoarece ex-preşedintele are un rol foarte important.
În alegerile din 1998 peste 30% din populaţie se abţine, o noutate pentru Costa Rica unde nivelul de civism era foarte mare. Va câştiga PUSC care înlocuieşte pe PLN. Apar critici ale partidelor tradiţionale.
Fiind un stat mic cea mai importantă întreprindere era cea de electricitate care controlează şi reţeaua telefonică. Această întreprindere are o mare valoare simbolică pentru cetăţeni.
Guvernul PUSC, sprijinit de PLN propune privatizarea acestei întreprinderi. Apare un protest masiv (15 zile de grevă) care fac ca acest proiect să nu mai fie pus în aplicare. Nemulţumişi din ambele partide vor forma Partido Accion Ciudadana.
Alegerile din 2002 reprezintă un moment foarte important pt ca se sparge cvasi-monopolul celor 2 partide tradiţionale. Astfel PAC va câştiga peste 20% din voturi, cum absenteismul a fost tot de 30% rezultă că acest partid a primit votul foştilor votanţi ai partidelor tradiţionale. Cum nici unul dintre candidaţi nu a câştigat se face turul 2 (pentru prima oară în istoria CR) la care participă candidaţii partidelor tradiţionale. Absenteismul este de 40%.
Guatemala este cazul îndoielnic de democraţie în America Centrală. Proporţia celor care sprijină modelul autoritar este mai mare decât a celor care se declară adepţi ai democraţiei.
Acordurile de pace din 1997 au fost supuse unui referendum la care au participat 30% dintre cetăţeni care au respins includerea acestor acorduri în Constituţie.
Stânga nu va participa la alegeri. Extrema dreaptă şi foştii militari sunt foarte puternici.
Se pune foarte acut problema rezolvării chestiunii drepturilor omului.
În Panama principalele partide politice vor fi cel condus de văduva lui Arias şi PRD. În 1994 PRD câştigă, iar alegerile din 1999 vor da victoria arnulfiştiilor în prezidenţiale şi a PRD în legislativ.
Alegerile din 2004 au fost câştigate de PRD iar preşedinte este Martin Erasto Torrijos fiul fostului lider panamez.
