Analele universităŢii din craiova

Dana DINU,
Posteritatea lui Horaţiu
din Antichitate până la Renaştere

Dana DINU

Epocile care i-au urmat lui Horaţiu, mai apropiate sau mai îndepărtate, s-au putut regăsi în opera sa, deşi au avut loc schimbări semnificative de paradigmă istorică, socială, antropologică sau spirituală în viaţa societăţilor. În ciuda sofisticatei prozodii, a recursului la alegorii şi metafore mitologice de a căror înţelegere lumea modernă s-a îndepărtat treptat, ceea ce constituie substanţa poemelor sale rămâne valabil pentru că izvorăşte din adevăruri simple, etern şi general umane. Forma pe care această substanţă a luat-o pentru a se face comunicată a avut de suferit unele alterări datorate dificul­tăţilor de adaptare la mediile lingvistice şi culturale în care a fost transferată. Sigur că acest lucru a însemnat o diminuare a aspectului nu lipsit de im­portanţă al creaţiei lui Horaţiu care priveşte prozodia şi arhitectura sonoră şi lexicală sofisticată a poemelor. Atâta timp cât latina a fost uzuală în socie­tate şi era limba în care se făcea educaţia, ea reprezenta singurul mediator de comunicare în toate domeniile culturii, ştiinţelor şi spiritului. De aceea, teoretic, nu exista dificultatea de a citi şi înţelege textul poetic. Însă acest lucru nu asigura în mod automat o bună interpretare la nivel literar. Filologii specializaţi au avut un rol important nu numai în conservarea textelor manuscrise, dar şi în propunerea unor grile de lectură. În mod paradoxal, schimbările produse în mentalul societăţilor pe măsură ce s-au îndepărtat de au fost binevenite pentru receptarea lui Horaţiu, pe măsură ce se îndepărta de timpurile în care a creat. Trăsăturile sale marcante individualismul, o anumită detaşare emoţională, intelectualismul nu-i afectează sinceritatea sau autenticitatea comunicării acelei substanţe ce-i alcătuieşte singularitatea. Interesul pentru Horaţiu a fost vizibil mai mare în perioadele în care uma­nismul şi viaţa intelectuală, în general, cunoşteau noi impulsuri pe fondul istoric desenat de răstimpuri între evenimente marcate de dispute, mai mult sau mai puţin violente, religioase şi teologice ori de cruciade.

Primele traduceri ale poemelor lui Horaţiu au început să apară în secolul al XV-lea, în Franţa care deţinea cele mai multe şi mai valoroase manuscrise. Mai întâi au fost traduse Odele, apoi Arta Poetică. Pleiada, prin corifeul ei Pierre de Ronsard, a creat un curent favorabil şi plin de entuziasm pentru imitarea anticilor şi în special a lui Horaţiu, faţă de care a avut afinităţi deosebite. Manifestul Pleiadei, Deffence et illustration de la langue françoyse, conţine foarte multe citate din Ars Poetica. Pe măsură ce cunoaş­terea limbii latine era mai redusă traducerile devin o provocare necesară pentru limbile vernaculare, pentru că au în faţă un model dificil de atins care stimulează emulaţia creatoare. În epoca modernă, un poet de talia lui Horaţiu care a acumulat atât de mult prestigiu, se bucură de o preţuire care nu porneşte întotdeauna de la cunoaşterea operei originale. Este o pierdere care poate fi reparată prin păstrarea contactului cu originalul în ediţii bilingve, pentru că lectorului îi este pusă la îndemână posibilitatea să com­pare şi să sesizeze diferenţa. Asemenea ediţii există pentru cei mai mulţi autori antici la cele mai prestigioase case de editură. În cultura română ultima ediţie critică, completă a operelor lui Horaţiu, este bilingvă.⁸⁸

Faptul că astăzi dispunem de textul integral al operei horaţiene se datorează activităţii devotate a unei serii de scholiaşti şi editori care au făcut o inestimabilă muncă de restituire, emendare şi interpretare. Această serie începe în Antichitate şi are reprezentanţi remarcabili până în modernitate.

Urmând firul cronologic al posterităţii lui Horaţiu apare limpede divizarea pe care o impune modul de replicare a operei sale, prin scrisul manual sau prin cel tipărit. Schimbarea adusă de tipar a influenţat conside­rabil receptarea poetului ca, de altfel, şi a celorlalţi autori care veneau din epoca manuscrisă. Diviziunile marcate de felul în care se multiplicau operele dau receptării unui autor o anumită fizionomie care se datorează interesului sau accentului mai mare pus pe conservare, pe restituirea cât mai fidelă a textului, pe editare şi pe comentare ori pe exploatarea textului în scopuri didactice, literare sau de altă natură. Receptarea lui Horaţiu înregis­trează două depresiuni, care nu înseamnă uitare totală. Din fericire acestea nu sunt sincrone în ţările europene, încât alternanţa dintre reviriment şi stagnare face ca, privind lucrurile global, să nu fie niciodată total obscurizat. Totuşi, mai marcate sunt două perioade, una în intervalul dintre limita culturală a Antichităţii, secolul al VI-lea până la renaşterea carolingiană şi cealaltă, cu aproximare între secolele al XI-lea şi al XIII-lea, pe fondul declinului general al studiilor umaniste.