Analele universităŢii din craiova

reddas incolumem precor

et serves animae dimidium meae¹⁸
demonstrează o mare capacitate empatică împletită cu recunoaşterea şi apre­cierea unei valori complementare şi egale. Vergilius este cel care-l recoman­dase pe poet lui Maecenas şi îl introdusese în selectul lui cerc cultural-literar care se bucura de asemenea de atenţia împăratului. Această prietenie superi­oară, în sens epicureic, se reflecta în conştiinţa publică pentru care cei doi poeţi au rămas ca „perechea de aur” a literaturii naţionale romane.

Lirica erotică horaţiană este expresia aceleiaşi concepţii epicureice, care se regăseşte de altfel şi la Lucretius, dar într-un mod exclusiv teoretic. „Este convins că, indiferent de deznodământ, sentimentul acesta păstrează în sine însuşi, la toate vârstele vieţii, aceeaşi forţă purificatoare. Că există în el ceva sacru.”¹⁹

Tema naturii este prezentă în poezia lirică greacă mai ales în alexandrinism, care descoperă relaţia dintre natură şi poezie. Horaţiu amalgamează această sensibilitate pentru natură a poeziei elenistice cu formele vechii lirici eolice.

Sentimentul naturii este mai puţin prezent în estetica clasică, în care natura este un decor, un fundal în faţa căruia se derulează acţiunea sau un intermediar al sentimentelor sale. „Diversele momente ale naturii devin elementele unui limbaj, prin intermediul cărora poetul îşi va transmite ideile şi intenţiile. În consecinţă, peisajele lui Horaţiu nu sunt niciodată absolut coerente, de vreme ce nu sunt niciodată obiecte pure.”²⁰ Oda I, 9, Lui Taliarh, inspirată de un poem al lui Alceu, odă, desigur, alcaică, nu are ca scop descrierea naturii în trecerea anotimpurilor. Una dintre strofele mediane îndeamnă la ignorarea grijilor, permitte divis cetera²¹, şi la valorizarea fiecărei zile dăruite de zei, fără a scruta inutil viitorul:

Quid sit futurum cras fuge quaerere et

quem Fors dierum cunque dabit, lucro

appone.²²
Armonizarea cu natura şi divinitatea este o modalitate de împăcare cu lumea şi cu sine.

Tema morţii este de asemenea prezentă în creaţia sa odică. Ea nu contrazice dragostea faţă de viaţă, de prieteni, de natură. Meditaţia asupra condiţiei perisabile a oamenilor, asupra sorţii potrivnice şi capricioase îl însoţeşte pe filosoful epicureu orientându-i viaţa spre echilibru şi raţiona­litate, spre clipa prezentă, carpe diem şi realizarea în plenitudine hic et nunc.

Odele de meditaţie moral-filosofică, cele amicale, cele erotice ori cele bahice – clasificate sistematic şi pedant în spiritul gramaticilor medievali scolastici, în dorinţa de a fi didactici şi cât „mai exacţi”, se subsumează con­ceptului de otium, cea de-a doua latură a distincţiei pe care am introdus o mai sus.

În totul, se poate spune că Odele „exprimă o concepţie asupra omului şi a lumii conformă celei epicureice, însă acest epicureism nu este nicide­cum unul formal. El este trăit din interior şi verificat prin experienţa in­timă.”²³ Chiar dacă, uneori, poetul se lasă pradă vreunei îndoieli trecătoare, el rămâne profund ataşat acestei filosofii a clipei.

Esenţialul în ode este tensiunea care conferă unitate poemului, o tensiune orientată spre exterior, creată prin efectele muzicale ale succesiunii ritmice şi desfăşurării sonorităţilor. Publicul roman cultivat era foarte sensibil la efectele audibilităţii, ştiut fiind că operele poetice erau recitate, rostite şi în timpul creaţiei şi în faţa publicului. Publicul antic al poeziilor era reprezentat de auditori sau de declamatori, nu de cititori. Astăzi, inevitabil, imaginea acustică a poemelor lui Horaţiu este imperfectă. Iar vibraţia exterioară s-ar disipa complet datorită pierderilor de energie acustică, dacă nu ar fi în consonanţă cu tensiunea interioară a substanţei care îi este proprie lui Horaţiu, alcătuită din „idei şi senzaţii care se juxtapun şi se înlănţuie în aşa fel încât mesajul conceptual-semnificaţia oferită raţiunii şi armonicele neformulate se contopesc până la imposibila lor disociere.”²⁴