Analele universităŢii din craiova

Structura tematică a Odelor

Putem determina în construcţia mozaicată a Odelor un palier al odelor civice, dominat de „libera angajare a individului-poet”¹⁵ în frământările politico-sociale ale unei epoci de prefacere, cu mijloacele ce-i stau la îndemână, dar şi de atitudinea sa pronunţat filo-monarhică şi dinastică.

Conjunctura istorico-socială atrage atitudinea simpatetică a poetului, obiectivată în odele numite civice, care se regăsesc răspândite în toate cele patru cărţi. Tema civică fusese o preocupare şi în unele Epode din perioada de creaţie precedentă. În Ode se multiplică şi diversifică reactivitatea emoţională. Este o perioadă istorică de mare intensitate dramatică, de confruntări evenimenţiale majore şi nelinişti sociale, care tind spre un deznodământ pe care poetul îl întrevede prin raţionalizarea atitudinii faţă de lume şi societate şi impulsul autointegrator al individului în sfera socială, fundamentat pe o morală a echilibrului şi justei măsuri.

O modalitate a lirismului civic îşi găseşte expresia în atitudinea filo-monarhică a poetului încrezător în capacitatea restauratoare a lui Augustus. El celebrează misiunea pacificatoare a lui Augustus şi întemeietoare de noi speranţe pentru poporul roman. Horaţiu îi dedică 7 ode lui Augustus în care atitudinea panegirică devine μέλ βασιλικ, cântec de magnificare a împăratului, în manieră elenistică ca descendenţa imediată, iar într-o perspectivă mai îndepărtată de inspiraţie pindarică.

Ultimele două ode ale cărţii a patra, dedicate lui Augustus, 14 şi 15, sunt ode alcaice. Strofa alcaică este energică, plină de elan, dar şi de gravitate, mai ales datorită prezenţei a numeroase silabe lungi. Horaţiu se întrece pe sine în atitudinea de preamărire faţă de principele garant al păcii universale.

Oda IV, 4 ca şi IV, 14, se realizează în maniera pindarică a epiniciilor, cântec dedicat victoriei şi învingătorului.

Cartea a IV-a este scrisă în bună parte la comandă imperială. Entuziasmul glorificator al poetului depăşeşte tot ce scrisese până acum la adresa împăratului. Totuşi, îşi rezervă un spaţiu al libertăţii personale ca poet şi om, menajând în acelaşi timp şi persoana imperială de suspiciunea orgoliului puterii (IV, 2).

Prin caracterul lor pacifist şi antirăzboinic, odele dedicate împăratului Romei, Republicii şi romanilor se clasifică în rândul odelor civice şi sunt manifestarea adeziunii emoţionale la dinamica socială şi a elanului construc­tiv şi reconstructiv–restaurator, îmbinat cu recunoaşterea binefacerii primite din partea suveranului.

Odele care se încadrează în această tipologie tematică se subsumează conceptului de negotium, de acţiune. Horaţiu părăseşte după Philippi acţiunea directă în slujba statului şi recurge la mijloacele specifice artei. Arta era considerată de vechii romani ca non-activitate, ca sustragere de la efortul datorat cetăţii. Datoria oricărui cetăţean roman este să contribuie la binele comun, de aceea energia creatoare a lui Horaţiu în odele civice este dedicată acestui scop. În mod tradiţional romanii respingeau atitudinile de viaţă contemplativă, ca neconforme cu datoria de cetăţean responsabil. Horaţiu demonstrează că otium devine o ipostază a negotium prin efica­citatea mesajului civic pe care îl transmite. Posibilitatea transformării reci­proce a celor două componente ale modului de fiinţare roman este deduc­tibilă şi din cele două funcţii ale poeziei utile şi dulce, care corespund în planul social lui negotium şi otium.

Măsura finală şi în acelaşi timp supremă a civismului poetului este dată de Carmen Saeculare, poem ocazional, scris în strofe safice, de dimensiuni mai ample decât restul odelor. Strofa safică este caracterizată de gravitate şi nobilă solemnitate. Structura monometrică a trei din cele patru versuri ale strofei, având drept clausulă versul adonius, imprimă o previzi­bilitate ritmică necesară cantabilităţii şi reprezentaţiei ceremonial-rituale că­rora le este destinat poemul, în cadrul serbărilor centenare pe care le celebrează Augustus.

Odele civice, alături de cele religioase şi moral-filosofice, sunt socotite, pe bună dreptate, de unii istorici literari ca ode naţionale¹⁶. Ele ilustrează coordonatele spirituale ale epocii prin care discordia civilis poate fi aplanată în efortul de reconstrucţie. Odele romane, primele şase din cartea a III-a, susţin acest efort de reconstrucţie şi sunt socotite un adevărat carmen de moribus. Acestea sunt compuse între anii 29 şi 26 a.Chr., un arc de timp care include evenimente care puteau fi fatale Romei. Bătălia de la Actium din 31 a.Chr., este simbolul depăşirii αδύνατον-ul, pentru că îndepărtase fatalitatea. Odele care îi sunt dedicate sunt un ecou al stării de criză acută care a precedat bătălia salvatoare şi întrevăd soluţiile de redresare spirituală prin cultivarea virtuţii stoice a raţionalizării epicureice a dorinţelor, a autonomiei stoice a înţeleptului.

Tema epicureică a morţii este întreţesută în cuprinsul odelor. Ea se împleteşte cu tema timpului, formulată în emblematicul carpe diem, temă de asemenea epicureică şi formează împreună cei doi poli între care se mişcă gândirea moral-filosofică horaţiană. Filosofia epicureică a vieţii este profund şi sincer asimilată de poet şi se desfăşoară continuu în toată opera sa, în cele mai diverse realizări tematice, precum cea a prieteniei, a dragostei ori cea bahică. Cultul prieteniei în filosofia morală epicureică relevă un aspect profund uman şi particular, în raport cu alte filosofii. Aristotel tratase şi el tema prieteniei în Etica nicomahică, cărţile a VIII-a şi a IX-a¹⁷, ca pe o dispoziţie permanentă dobândită prin obişnuinţă şi întreţinută activ, aceea de a fi selectivă ca urmare a liberei decizii reciproce şi de a fi dezinteresată şi altruistă.

Se remarcă în rândul destinatarilor odelor multe nume, unele din sfera politică, altele din cercurile cultural-literare, cărora Horaţiu le adresează îndemnuri care alcătuiesc un veritabil dialog despre fericire. Căldura priete­niei adevărate dă sens vieţii şi este nu numai un prilej de a discuta despre fericire, ci fericirea însăşi. Dar, dintre toţi prietenii cărora li se adresează, se distinge poetul Vergilius pe care îl regăsim înconjurat de o prietenie atentă şi ocrotitoare în Oda I, 3, imediat după dedicaţia către Maecenas, patronul său, şi cuvenitele urări adresate suveranului în a doua odă a aceleiaşi cărţi. Devotata comuniune prietenească exprimată în versurile: