Analele universităŢii din craiova

Nina Aurora BĂLAN,
Oratori români:
Titu Maiorescu şi elocinţa de salon

Nina Aurora BĂLAN

În cadrul strategiilor discursive, argumentele de imagine (argu­mente etice) fac parte din arsenalul oratorului, din strategia pe care acesta o construieşte pentru a persuada. În acelaşi timp, argumentele de imagine compun un (auto)portret în dinamica discursului rostit în faţa unui auditoriu cu care oratorul interacţionează.

Titu Maiorescu este cel dintâi orator care introduce în dezbaterile parlamentare o elocinţă academică, în care argumentele logice devin axul discursului, iar argumentele de imagine aproape lipsesc.

Lămurire pe înţelesul tuturor, răceală, logică sunt trăsăturile pe care le relevă cei care l-au audiat. De foarte puţine ori oratorul Maiorescu face referiri la propria sa persoană, dar personalitatea sa poate apărea chiar dincolo de această discreţie impusă.

Curtoazia ar fi lumina în care se reliefează imaginea sa de orator, o curtoazie uşor ironică şi vag dispreţuitoare la adresa adversarilor, când se află în opoziţie. Ministrul Maiorescu îşi tratează însă cu deferenţă criticii atunci când vrea să impună o lege.

Mereu detaşat, Maiorescu nu este uşor de intimidat de întreruperile venite din partea adversarilor: Strigătele adversarilor nu probează că argumentele lor sunt adevărate¹, şi nici de reacţiile acestora atunci când critică guvernul:

Credeţi că, politiceşte vorbind, în partidul liberal ca deosebire de partidul conservator este o tainică putere, o intervenire mistică, care face din toţi miniştrii dumneavoastră de finanţe oameni buni şi mai oneşti finanţari decât toţi miniştrii de finanţe din partidul conservator?².

În acelaşi timp, aduce în sprijinul opiniei sale principiile constituţio­nale, regulamentare sau ale democraţiei, ţinând mici lecţii de comportament politic, precum Mihail Kogălniceanu:

Dar ce voiţi să facă un parlament decât să vorbească? Numai să vorbească cu înţeles. Voiţi de la un parlament fapte sau acţiuni de fapt? Atât ne-ar mai lipsi!³.

De nenumărate ori aminteşte colegilor despre alternanţa la putere, firească „într-un regim parlamentar”: Este un lucru natural al regimului constituţional ca partidele să participe alternativ la putere; se va întâmpla din nenorocire să vie la putere un partid care să nu aibă vederile dumneavoastră, aşa e jocul constituţional⁴ sau îi admonestează: Cum vă amestecaţi dumneavoastră în mersul justiţiei? (…) Cu ce autoritate şi cu ce drept veniţi dumneavoastră să vă puneţi cu ancheta parlamentară între procuror şi justiţie?⁵.

Nu puteau să-i aducă prea multe simpatii aceste veşnice observaţii, cu atât mai mult din partea bătrânilor din Parlament, care simţeau că Titu Maiorescu reprezintă un alt tip de politician.

Ceva mai multe putem afla despre personalitatea sa din felul în care reacţionează oratorul la întreruperi, la vociferările celor care (neparlamentar, dar eficient) doreau să-i boicoteze discursul. Perfecta civilitate, dublată de o ironie abia perceptibilă, pedanteria cu care invocă regulamentul sunt armele cu care poate ataca adversarii mai puternici şi mai numeroşi.

Astfel, I.C. Brătianu, autoritarul vizir este numit simpaticul ministru Brătianu⁶, dar asta nu îl împiedică pe mai-tânărul Maiorescu să-l doje­nească: regret că domnia-sa nu este corect în vorbirea domniei-sale parla­mentară; îmi pare rău că, parlamentar bătrân ca domnia sa, dă un ase­menea exemplu unui adversar mai tânăr⁷ şi să-l acuze că este calomniator. Brătianu, cu aroganţa şi antipatia cu care îl va trata în toate situaţiile, îi atrage atenţia: Din ce în ce începi să fii mai îndrăzneţ, ceea ce îi oferă lui Maiorescu posibilitatea unei noi explicaţii în litera regulamentului: Această interpelare am adresat-o dumneavoastră, domnule ministru-preşedinte, nu pentru dumneavoastră, ci în parte contra politicii dumneavoastră⁸.

Sub această protecţie a curtoaziei, Titu Maiorescu se abate adesea de la tema dezbaterii. Avertizat de preşedintele Adunării, oratorul îi mulţumeşte pentru buna-voinţă cu care mă conduceţi în această dezbatere, foarte grea pentru mine⁹ şi îşi continuă digresiunea. Nici următoarea observaţie a preşedintelui, C.A. Rosetti, nu îl dezarmează: V-am exprimat deja recu­noştinţa mea, domnule preşedinte, pentru buna-voinţă ce puneţi în conduce­rea mea în discuţia de faţă şi nu ştiu dacă trec peste respectul ce vă datorez rugându-vă să-mi permiteţi o explicare la ceea ce ziceţi¹⁰ şi continuă să citeze imperturbabil din jurnalul Românul, al lui C.A. Rosetti, lucru interzis de regulament. Exasperat de încăpăţânarea liniştită a oratorului, I.C. Brătianu i se adresează preşedintelui Adunării: Lasă-l să citească, fiindcă şi eu am să aduc mâine jurnalele dumnealui. Însă Maiorescu, amuzat de în­treaga situaţie, refuză: Cu părere de rău nu pot primi permisia dumnea­voastră, aştept pe aceea a preşedintelui Camerei şi îi reaminteşte: Eu nu vorbesc pentru ci contra dumneavoastră, domnule ministru-preşedinte¹¹.

Oratorul Titu Maiorescu este greu de urmărit în textele discursurilor sale. Argumentaţia pedantă şi absenţa figurilor retorice nu exercită efecte persuasive asupra cititorului, dar în ciuda acestor limite, Maiorescu este un om politic modern, iar talentul său de a explica i-au adus succese parlamen­tare notabile: legea privind dotarea monarhiei din 1884 (propusă de guver­nul lui I.C. Brătianu) este adoptată după intervenţia sa (Am fost îmbrăţişat şi sărutat de Brătianu, avea el să-i scrie lui P.P. Carp la 7/19 iunie 1884), legea instrucţiunii publice din 1888 este impusă în ciuda opoziţiei … propriilor aliaţi. Dar ceea ce pare să lipsească pentru a-i da statura unui Kogălniceanu sau Delavrancea este pasiunea (despre care vorbea G. Panu) şi, poate, ciudata relaţie cu P.P. Carp, în umbra căruia s-a postat benevol.

Într-un discurs ţinut în 1894, Delavrancea amendează manierismul elocinţei lui Maiorescu: Ştiu că domnul Maiorescu, din punctul de vedere al logicii, este greu de atins şi că domnia-sa, când are aerul de a nu fi logic, este că a voit, dintr-o logică ascunsă, a nu fi logic pe faţă¹².

NOTE

¹ Titu Maiorescu, Discursuri parlamentare cu priviri asupra dezvoltării politice a României sub domnia lui Carol I, Bucureşti, Editura Socec, 1897-1915; vol. 1, p. 292.

² Ibidem, p. 299-300.

³ Ibidem, p. 392.

⁴ Ibidem, p. 148.

⁵ Ibidem, p. 166.

⁶ Ibidem, p. 202.

⁷ Ibidem, p. 250-260.

⁸ Ibidem, p. 449-500.

⁹ Ibidem, p. 486.

¹⁰ Ibidem, p. 488.

¹¹ Ibidem, p. 506.

¹² Barbu Delavrancea, Opere, vol. VIII, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi variante, glosar şi bibliografie de Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 11.

RÉSUMÉ

Les arguments d’image (les arguments éthiques) représentent un des trois moyens de persuassion identifiés par Aristote ; ils consistent en un ensemble d’énoncés auquel l’orateur a recourt afin de conforter sa crédibilité ou de saper celle de l’adversaire. L’article propose une esquisse de portrait d’un des plus importants orateurs politiques roumains, Titu Maiorescu, écrivain et homme politique, ayant comme point de départ l’utilisation de ce type d’argumentation dans ses discours.