Analele universităŢii din craiova

Nina Aurora BĂLAN,
Mărci discursive: forţa persuasivă a figurilor retorice

Nina Aurora BĂLAN

Analiza discursurilor politice arată prezenţa unor „amprente” dis­cursive ale oratorului; acestea se manifestă în limbaj. „Istoria strategiilor discursive nu este altceva decât istoria retoricii”¹.

Dacă acordăm figurii retorice rolul de componentă a limbajului, o facem nu numai pentru valoarea ei decorativă ci şi (sau în primul rând) pentru valoarea ei argumentativă.

Dintre toate mărcile discursive, figura retorică este cea care arată cel mai bine importanţa procesului cognitiv în elaborarea şi realizarea discursu­lui politic. Sensul şi strategia se orientează în jurul acestei figuri. Toată arhitectura persuasivă este susţinută de acest soclu figural. Figura retorică este matricea vechii retorici.

Stilul dă forţă şi vioiciune cuvântului, figura evocă emoţia, elanul persuasiv, cărora le dă formă. „Figurile discursului sunt aspectele, formele sau întorsăturile mai mult sau mai puţin izbutite, prin care discursul, în exprimarea ideilor, gândurilor şi sentimentelor, ne îndepărtează mai mult sau mai puţin de ceea ce ar fi fost exprimarea simplă şi banală”².

Figura retorică creează sentimentul evidenţei opiniilor exprimate, redeşteptând amintirea.

Experienţele făcute justifică interesul acordat figurii retorice, în ciuda cvasi-inexistenţei studiilor în literatura psiho-sociologică, şi se axează pe rolul figurilor retorice în procesul persuasiunii. Un aspect ce reprezintă adeziunea imediată a auditorilor, aplauzele, a stârnit o întrebare: cum declanşează oratorul aplauzele?

Pentru J.M. Atkinson³, reacţiile pozitive ale audienţei corespund unor mecanisme retorice. El consideră că buna stăpânire a acestor mecanisme este caracteristica oratorilor „charismatici”.

Atkinson ia în considerare şapte categorii de figuri retorice, dintre care cea mai redutabilă ar fi antiteza. Finalitatea acesteia este următoarea: creând două părţi opuse dar echilibrate ca ritm şi lungime, utilizarea antitezei provoacă în auditor posibilitatea ca, auzind prima parte, să „ghicească” punctul la care doreşte oratorul să ajungă.

Pentru a verifica aceste ipoteze, J. Heritage şi D. Greatbach⁴ şi-au creat o bază de date plecând de la un număr important de discursuri ale partidului liberal britanic. Rezultatele arată că figurile retorice sunt asociate la 2/3 din aplauzele produse, iar antiteza este de departe figura retorică cea mai aplaudată (aproximativ 25% din aplauze).

O. Chawadronow şi V. Neveou⁵ reiau aceste studii într-un context diferit: discursurile a doi oameni politici angrenaţi în cursa pentru preşe­dinţia unui partid, rostite la conferinţa acelui partid.

Autorii studiului au luat ca punct de plecare grila clasificării figurilor retorice a lui O. Reboul⁶. Rezultatele arată că cele mai utilizate au fost figurile de construcţie: epanalepsa, antiteza şi chiasmul, ceea ce con­firmă rezultatele lui J.M. Atkinson.

Dintre figurile de cuvânt, paranomaza revine cel mai adesea la cei doi oratori, această figură retorică având, ca şi antiteza şi repetarea cuvin­telor, un rol de scoatere în relief a discursului, „exploatând calitatea acustică a cuvintelor”⁷. Candidatul care a folosit cele mai multe figuri retorice a fost şi cel mai aplaudat (ca anecdotă, el a câştigat alegerile!).

Dar iată cum se prezintă distribuţia figurilor retorice în cele două discursuri:

• 
  Figuri de cuvânt: paranomaza (5 candidatul A, 11 candidatul B); derivarea (0, respectiv 1);
  
• 
  Figuri de semnificaţie: metafora (2, respectiv 2);
  
• 
  Figuri de construcţie: epanalepsa (5, respectiv 11); antiteza (1, respectiv 9), chiasmul (0, respectiv 1);
  
• 
  Figuri de gândire: prolepsa oratorică (1, respectiv 0), întrebări retorice (0, respectiv 1).
  

În total, cei doi candidaţi au utilizat 14, respectiv 37 de figuri retorice.

Se ridică însă o întrebare: oare oratorii, chiar oameni politici de pro­fesie, utilizează aceste mecanisme conştient sau dintr-o predispoziţie?

Fără pretenţia de a fi găsit un răspuns, vom prezenta o analiză similară celei realizate de cercetătorii amintiţi, urmărind două aspecte: numărul total al figurilor retorice utilizate şi frecvenţa acestora.

Discursurile aparţin lui Nicolae Iorga şi Take Ionescu şi au fost rostite într-o şedinţă a Parlamentului din decembrie 1916⁸ care lua în dezbatere problema neutralităţii României în cadrul primei conflagraţii mondiale.

Numărul figurilor retorice (am luat în considerare nomenclatorul utili­zat de Chawdronow şi Neveou) este de 52 la primul orator şi 50 la cel de-al doilea. Cele mai utilizate figuri retorice au fost epanalepsa (23, respectiv 17), întrebarea retorică (15, respectiv 14) şi antiteza (8, respectiv 9).

Comparând aceste date cu cele din studiul amintit anterior, vom obser­va concordanţa în privinţa preferinţei pentru epanalepsă şi antiteză în dis­cursurile celor doi oratori români, diferenţele faţă de discursurile candida­ţilor francezi (respectiv, numărul figurilor retorice utilizate, frecvenţa mare a întrebărilor retorice şi absenţa paranomazei la cei doi oameni politici români) sunt circumstanţiale (lungimea şi ţinta persuasivă diferă în cele două situaţii, iar limba română este mai puţin favorabilă paranomazei).

Pe baza acestor constatări, am putut fixa un număr de figuri retorice mai frecvent utilizate în discursul politic românesc (nefiind singurul model posibil).

Am urmărit clasificarea figurilor retorice în patru categorii (cf. O. Reboul, 1980; J.-J. Robrieux, 1993; Oswald Ducrot şi Jean-Marie Shaeffer, 1996⁹):

• 
  Figuri de semnificaţie (tropi): metafora, metalepsa, metonimia, sinecdoca, parafraza;
  

• 
  Figuri de cuvânt: paranomaza (reprezintă repetarea unui grup de sunete şi/sau a unuia sau mai multor semnificanţi), derivarea, diafora (repetarea unui cuvânt deja enunţat, dar cu o altă nuanţă):
  

• 
  Figuri de gândire: ironia şi procedeele deconcertante (antifraza – a spu­ne contrariul a ceea se doreşte să se exprime, sarcasmul, persiflarea, paradoxul); procedeele de enunţ şi dialectică (se raportează la locutor): apostrofa, prosopopeea (aducerea în prezent a unor personaje absente), prolepsa oratorică (serveşte ca prolog la un ansamblu argumentativ), premoniţia (un avertisment adresat auditoriului pentru a-l pregăti pentru lucruri surprinzătoare), sincoreza (concesie aparentă făcută adversa­rului, precedând o contrazicere sau o capcană), întrebarea retorică şi manipularea (prezentarea unei idei sub forma întrebare-răspuns);
  
• 
  Figuri de construcţie: epanalepsa (repetarea expresivă, de obicei excla­mativă, a unui cuvânt sau a unei părţi de frază), antiteza, chiasmul (pla­sarea consecutivă şi în ordine inversă a două sintagme construite de o manieră identică).
  

Acestea sunt, deci, figurile retorice care, în concepţia celor mai mulţi cercetători, reprezintă nu elemente de „ornare” a textului politic ci suport al argumentaţiei. Sigur, nu întotdeauna gradul persuasiv al unui discurs politic este strict dependent de frecvenţa utilizării figurilor retorice. Efectul obţinut de un orator se bazează pe elemente uneori extra-textuale sau oportunităţi ale momentului ales, dar luarea în considerare de către oamenii politici (sau mai bine zis de către cei responsabili cu redactarea discursurilor acestora) a utilizării figurilor retorice ca suport al argumentaţiei eficientizează efectul persuasiv al discursului politic.

NOTE

¹ G. Declerq, L’Art d’argumenter. Structures rhétoriques et littéraires, Paris, Éditions Universitaires, 1992, p. 142.

² P. Fontanier, Figures du discours, Paris, Flammarion, 1968, p. 46.

³ J.M. Atkinson, J. Heritage, Studies in Conservation Analyze, Cambridge University Press, 1983, passim.

⁴ J. Heritage şi D. Greatbach, Generating Applause: A Study of Rhetoric and Response at Party Political Conferences, Chicago, University of Chicago, 1986.

⁵ O. Chawadronow şi V. Neveou, Étude de mécanismes rhétoriques dans le processus de persuasion du discours politique, Université de Caen, 1993.

⁶ O. Reboul, Langage et idéologie, Paris, P.U.F, 1980.

⁷ A. Dorna, Une approche expérimentale de la parole persuasive en politique, în Bulletin de Psychologie, XL. 1987, p. 95.

⁸ Apud Nina Aurora Bălan, Discursul politic românesc, Craiova, Editura Universitaria, 2005, p. 156-166.

⁹ Cf. O. Reboul, Op. cit; J.-J. Robrieux, Éléments de Rhétoriques et d’Argumentation, Paris, DUNOD, 1993; Oswald Ducrot şi Jean-Marie Shaeffer, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.

Bibliografie

Bălan, Nina Aurora, Discursul politic românesc, Craiova, Editura Universi­taria, 2005.

Atkinson, J.M., Heritage, J., Studies in Conservation Analyze, Cambridge University Press, 1983.

Chawadronow, O., Neveou, V., Étude de mécanismes rhétoriques dans le processus de persuasion du discours politique, Université de Caen, 1993.

Declerq, G., L’Art d’argumenter. Structures rhétoriques et littéraires, Paris, Éditions Universitaires, 1992.

Dorna, A., Une approche expérimentale de la parole persuasive en poli­tique, în Bulletin de Psychologie, XL. 1987.

Ducrot, Oswald, Shaeffer, Jean-Marie, Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului, Bucureşti, Editura Babel, 1996.

Fontanier, P., Figures du discours, Paris, Flammarion, 1968.

Heritage, J., Greatbach, D., Generating Applause: A Study of Rhetoric and Response at Party Political Conferences, Chicago, University of Chicago, 1986.

Reboul, O., Langage et idéologie, Paris, P.U.F, 1980.

Robrieux, J.-J., Éléments de Rhétoriques et d’Argumentation, Paris, DUNOD, 1993.

RÉSUMÉ

L’analyse des discours politiques relève l’existence de certaines traces discursives de l’orateur. Ces marques discursives se manifestent dans le langage par l’utilisation des figures rhétoriques. La force persuassive des figures rhétoriques consiste dans leur valeur en tant que support de l’argumentation et non pas dans leur valeur décorative.