Analele universităŢii din craiova


George SORESCU, În mări din tot înaltul Eminescu – Luceafărul



Yüklə 1,18 Mb.
səhifə28/32
tarix28.07.2018
ölçüsü1,18 Mb.
#61166
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32

George SORESCU,
În mări din tot înaltul
Eminescu – Luceafărul


George SORESCU

1. Logos. Cădere şi recădere

2. Căderile şi ataraxiile geniului
Versul din poemul-capodoperă Luceafărul, creaţie de bază, obiectul celor mai multe exegeze din literatura română! Cercetătorii stăruie îndeosebi asupra genezei acestui poem, (v. basmul autohton Fata-n grădina de aur) asupra proiecţiilor simbolice în viziune mitică şi filosofică cum şi asupra unor motive şi înrâuriri existente în vechile culturi (Înrâuriri platonice – lumea ideilor pure, a prototipurilor; etica budhistă şi stoică vizând stăpânirea dorinţelor, ataraxia, calmul, nepăsarea, detaşarea etc. … În acelaşi timp, înrâuriri ale filozofiei kantiene).

Paradoxal, unghiurile estetice ale Luceafărului nu sunt epuizate, ci ele regenerează în timp pe multiple coordonate:



  1. exterioare – înrâuriri, univers ideatic;

  2. interioare – cuvinte potrivite ca microstructuri ce deschid porţi as­cunse către alte semnificaţii, deseori arhaice. Alte creaţii emines­ciene pot face încă obiectul unor exegeze. Cercetătorul modern, dincolo de reflecţia gravă, are surpriza revelării unor orizonturi ascunse. Alte eforturi în plan hermeneutic nu pot fi ignorate. În cazul de faţă, ne interesează sensurile adânci, niciodată aceleaşi, ale unor construcţii fixate în osatura unor versuri, componentele capodoperei. Ne vom opri, de pildă, asupra unor valori semantice şi simbolice ale verbului a cădea (în lb. latină cadÐ, -ĕre, cecidī, cāsum); în ce măsură poetul întrupează esenţele verbului şi dă un sens gândirii sale creatoare.

Verbul, expresie mitică a logos-ului sacru (v. şi Rig-Veda X, 125, logosul, funcţiile lui, în Geneză) şi logos-ul la stoici, privit ca divinitate benefică, intră aproape magic în toate articulaţiile poemului. A cădea, în accepţie eminesciană, evoluează pe verticală, între înaltul şi adâncul, dar şi invers, pe orizontală existenţială, între iluzie şi căderea permanentă în natură şi în sfera trăirilor cotidiene.

În poeziile eminesciene, exceptând Luceafărul, căderile intră deseori în cadrul logosului obişnuit, adică sugerează ecuaţiile unor scurte situări, în mişcare, verbul dând expresie unor imagini motorii. Statutul acestui verb aparţine liricilor îndeosebi. El este comun, în afara imaginilor transmise prin diverse reprezentări: Cad putredele tronuri în marea de urgie (Junii corupţi); dar azi vălul cade, crudo (Venere şi Madonă); Cezarul, chiar Cezarul de mult ar fi căzut (Împărat şi proletar). Întâlnim, de pildă, la Eminescu, căderi în fulgerări diamantine – Pulbere de diamante cade fină ca o bură (Scrisoarea III); alteori natura însăşi repetă spectacolul căderii: Se pare cum că alte valuri/ cobor mereu pe-acelaşi vad,/ Se pare cum că-i altă toamnă,/ Ci-n veci aceleaşi frunze cad (Cu mâne zilele-ţi adaogi); Cădere şi recădere: Pe când cu zgomot cad/ Izvoarele-ntr-una (De-oi adormi – vari­antă); S-aud cum blânde cad/ Izvoarele-ntr-una (Iar când voi fi pământ) etc.

O problemă pentru cercetători în ediţiile consacrate: Izvoarele-ntr-una, Şi murmură-ntr-una etc.; într-una – prep. întru + numeral sau pronume. În textul eminescian – într-una – sugerează însă ideea de mişcare perpetuă = mereu (adv.). Deci scrierea într-una este defectuoasă întrucât ideea e aceas­ta: Izvoarele cad (se rostogolesc) mereu, continuu, în albia râului. Le putem numi deseori căderi obişnuite, în natură şi în existenţa umană, cotidiană.

În a doua categorie verbul eminescian – a cădea – exprimă o reflecţie gravă asupra condiţiei universului sau a condiţiei umane: Când sorii se sting şi stelele pică (cad),/ Îmi vine a crede că toate-s nimică; Să cadă nimicul cu noaptea lui largă (Mortua est). Deci o cădere a totului (Unului vedic) în haos: Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace (Scrisoarea I). Cădere şi renaştere: Din mărire la cădere, din cădere la mărire (Memento mori). Alteori, expresie a limitei umane, o cădere tragică a celor doi logodnici (Arald – Maria) în nefiinţă (moarte), în celebrul poem fantastic, Strigoii: Călări ei intră-nuntru şi porţile recad. Topos montan, învăluire mitică.

În sfârşit, căderile geniului, temporare şi irepetabile! Mai întâi, câteva sinteze asupra conţinutului ideatic şi câteva posibile (alte) explorări. Luceafărul (purtătorul de lumină), (Hyperion în mitologia elină), cel de sus, Titanul zonei siderale, părinte al soarelui şi arhetip universal; cel care merge pe de-asupra lumii create, izvorând din ea şi totuşi creând-o, se identifică cu Unitatea, face parte din Tot, dar nu este Totul; zmeul din basm este un Eon, cuvânt curat (logosul). Luceafărul, mitic şi cosmologic, este un uranid nemuritor (G. Călinescu); este considerat un super-eon; nenăscut, lipsit de început şi sfârşit, de spaţiu şi timp (M. Mincu).

În versificaţia iniţială a basmului eroul mitic este numit Eon – cuvânt curat: Tu care nici nu eşti a mea făptură,/ Cuvânt curat ce-ai existat, Eone. (Adonai către zmeu, din componenta basmului versificat de poet.)

Eon, privit ca etimon (sens originar, adevărat), ceea ce este1 se află în raporturi cu alte sensuri (greco-latine). Eonul poate fi înţeles şi ca timp universal şi esenţă între Demiurg şi om. În sfârşit, Luceafărul, ipostază imaginară a geniului, devine, aşa cum sublinia George Călinescu, o minte contemplativă, apolinică, cu o scurtă criză dionisiacă. Înţelesurile nu se opresc însă aici, întrucât ariile mitice pot fi căutate şi în alte culturi. Căderile Luceafărului (Hyperion-ului) în înţeles mitic, ale geniului au la bază Erosul, o componentă efemeră a existenţei înaripate, a spiritului uman, dar şi un moment de adâncă autocunoaştere şi de detaşare stoică. Ideea detaşării geniului de tot ceea ce este ispită şi inevitabilă trecere în moarte este veche. O întâlnim la marii iniţiaţi (doctrinari şi filozofi) ai antichităţii din spaţiul extins al unor culturi. Etica nepăsării (ataraxia, apatheia etc.) nu trimite numai la Buddha Sakyamuni, Epictet, Horaţiu. Rădăcinile pot fi căutate mai adânc în terenul fertil al unor vechi religii. Rădăcinile poemului sunt şi ele adânci, mai adânci decât s-ar putea crede.

Operând cu elemente arhetipale, poetul, imaginar, dă expresie nuanţe­lor mitice. Kama din triada indiană (Tapas – Unul – Kama) se află în spatele triadei eminesciene (Luceafărul – Fata de împărat – Demiurgul). Demiurgul, Hyperion, componente duale ale Totului. Spaţiul şi Timpul în acest plan, în accepţie kantiană, se constituie în pioni de bază ai poemului. Zmeul, Florin, Fata de împărat (Cătălina) – triada mitico-arhaică în structura basmului, Fata-n grădina de aur.

Cadrul subiectului lirico-epic – iubirea dintre fata de împărat şi un astru (Luceafărul) este tot mitic. Mitice vor fi deci şi întrupările uranidului - în expresie călinesciană - din cer şi din mare (marea ca simbol al genezei): Iar cerul este tatăl meu/ Şi mumă-mea e marea. Şi soarele e tatăl meu,/ Iar noaptea-mi este muma. Noaptea – după Hesiod – zeiţa tenebrelor şi fiica chaosului. Deci o a doua întrupare, spectaculoasă în orizont cosmic, din chaos şi din soare (privit ca pater mitic). Întrupări din componentele genezei (cer şi mare, soare – noapte cosmică) Demiurgul – un principiu suprem peste care nu se poate trece. Celelalte componente – reveria, somnul, visul nocturn, magia în cele două spaţii (terestru şi sideral), ipostazele eroului mitic, ataraxiile geniului etc. – motivează structura şi logica interioară a poemului.

Exegeţii, fireşte, datorită erosului, văd aici o năzuinţă de transcendere, din partea Cătălinei, o încercare de depăşire a condiţiei umane, din partea Luceafărului (a geniului), o încercare de renunţare la tot ceea ce este etern pentru O oră de iubire. Ea ar fi succedată tragic de intrarea în veşnicul repaos. Ireconcilierea erotică, în poem, este vizibilă.

În lumina acestor elemente se justifică, în prima parte, căderile geniului: „Şi apa unde-au fost căzut/ În cercuri se roteşte/ Şi din adânc necunoscut/ Un mândru tânăr creşte. O a doua întrupare vizează întregul spaţiu uranic – Iar ceru-ncepu a roti/ În locul unde piere – cum şi văile chaosului. În aer rumene văpăi/ Se-ntind pe lumea-ntreagă,/ Şi din a chaosului văi/ Un mândru chip se-ncheagă”. Soarele şi noaptea îi sunt deci părinţii mitici. Conceptualizând (liric), poetul stabileşte o relaţie directă între mit şi cele două categorii filozofice – spaţiul şi timpul! Cu aceste repere asupra conţinutului ideatic (arhetip, mit, intrigă, simbol) ne apropiem de sensurile celor două tipuri de căderi. Ele sunt mijloace de înţelegere adâncă a unor trăiri în plan imaginar şi conceptual.

Căderile şi întrupările personajului-simbol sunt şi mitice şi temporare, spectaculoase prin inedit, dimensiune şi aură cosmică. Căderile geniului în accepţie simbolică nu reprezintă însă rupturi în structura ideatică a eului, ci iniţieri în zonele umane, adânci ale cunoaşterii. O a treia cădere, de data aceasta în sus (drumul spre Demiurg) – S-a rupt din locul lui de sus,/ Pierind mai multe zile – poate sugera cu totul altceva: expresia altei trăiri subiective, dominată de ideea unei supreme iluzii: desprinderea de eternitatea rece, pustie, neumanizată (Reia-mi al nemuririi nimb etc.).

În acest caz, prin refuzul Demiurgului, procesul cunoaşterii se rotun­jeşte. Eul devine stăpân pe sine însuşi, ataraxiile tutelând doar înaltul: Dar nu mai cade ca-n trecut/ În mări din tot înaltul. Înaltul şi adâncul (Şi dacă stele bat în lac/ Adâncu-i luminându-l Şi dacă…) se află rareori pe aceeaşi verticală cosmică pentru împăcarea durerii (E ca durerea mea s o mpac) şi înseninarea gândului (Înseninându-mi gândul), (Căderea în sus, în alt cadru ideatic)2.

În marele poem eminescian, Geniul se poate sustrage Voinţei schopenhaueriene, ea rămânând aceeaşi: sălbatică, inconştientă şi instinc­tivă. El se sustrage din orizontul marelui Eros. Privindu-l mitic, geniul se menţine în zona unui logos abisal (Blaga), pe linia unui principiu stoic (in­diferenţă, nepăsare, seninătate interioară etc.). Conştient de propria-i menire, asemenea Hyperion-ului (lipsit de început şi sfârşit, de spaţiu şi timp), etern în lumea valorilor, el se întregeşte pe sine prin experiment şi autocunoaştere. Căderile lui, în expresie călinesciană, sunt scurte crize dionisiace. Ele nu trimit la textele biblice, ci propun temporare coborâri ale propriului Eu pe alte coordonate. Căderile în adânc, plonjări în propriul eu (Marin Mincu) sunt în esenţă forme de autocunoaştere, din moment ce sunt lipsite de regresii şi dominate, în final, tot de sentimentul eternităţii cu lucide ataraxii. Căderile şi ataraxiile geniului fascinează „mintea contemplativă” şi tulbură în răstimpuri orizontul cunoaşterii.



NOTE

1 Constantin Barbu, Rostirea esenţială, Craiova, Editura Scrisul Românesc, 1985, prefaţă de Marin Sorescu, pp. 12-13.

2 Marin Sorescu, Ieşirea prin cer, Teatru, 1984.

RÉSUMÉ

L’article fait une analyse d’un des vers du poème « Luceafărul » par Eminescu. Il y propose une double perspective : esthétique et herméneu­tique. À une analyse profonde on y découvre des significations latentes et archaïques. Les mots-clé en sont : logos, chutes-rechutes, ataraxie, eon, génie. Les chutes en abîmes s’avèrent des formes d’autoconnaissance avec des retours à l’état de lucidité de l’ataraxie gouvernée par le sentiment de l’éternel.




Yüklə 1,18 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin