Analele universităŢii din craiova

Alexandra IORGULESCU,
Antim Ivireanul – cărturar umanist

Alexandra IORGULESCU

Predica lui Antim, în mişcarea ei, când solemnă şi înfiorată de trăiri măreţe, când lirică şi unduioasă, când dură şi poruncitoare, freamătă de viaţă şi culoare, reflectând tumultul personalităţii aprige a mitropolitului.

În Didahiile sale se reflectă concepţia despre învăţătură, despre cul­tură, privită în special prin prisma educaţiei religioase, Antim dovedindu-se şi aici acelaşi cărturar luminat, un veritabil umanist renascentist, care s-a ridicat cu vehemenţă împotriva unor practici dăunătoare şi a superstiţiilor de tot felul. Ele constituie nu numai „un monument de limbă şi literatură, ci sunt, în acelaşi timp, o frescă a lumii politice şi sociale şi, totodată, un tratat de teologie practică morală”¹. Prin elaborarea nemuritoarelor Didahii, Antim a înzestrat cultura românească cu cea mai înaltă expresie a cuvântului rostit până la acea dată.

Este cunoscut faptul că oratoria de amvon a asigurat cea mai întinsă secţiune a genului oratoric din literatura română barocă. În interiorul acestei categorii de texte, graţie receptivităţii şi mobilităţii scriitorilor Barocului românesc, sălăşluiesc predicile mitropolitului a căror originalitate constă în adaptarea ideilor teologice la viaţa cotidiană.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, predicile sale vor fi cele care vor reflec­ta fascinanta personalitate a autorului, deşi la vremea când au fost scrise el nu s-a bucurat de celebritatea contemporanilor săi din Apus: Bossuet, Massillon, Flechier, Bourdalone sau Ilie Miniat, faţă de care nu era cu nimic inferior.

Trăită cu intensitate, rostită cu patos şi fără teamă, de la înălţimea am­vonului mitropolitan, predica lui Antim nu este improvizată, ci concepută după toate regulile omileticii, rod al unei îndelungate meditaţii. Reflectând realităţile vremurilor ale căror neajunsuri le-a scos la lumină, fără să-i mena­jeze nici pe domn, nici clasa boierească sau negustorimea, predicile sale re­prezintă o valoroasă sursă de informaţie asupra moravurilor, datinilor, a rea­lităţilor materiale şi spirituale şi chiar asupra unor evenimente istorice con­temporane, îndelung comentate de istoricii literari români. Mitropolitul a în­ţeles, după cum afirma şi N. Cartojan „acest mare adevăr şi, de pe înălţimea amvonului, el a ştiut să găsească cuvinte mişcătoare de mângâiere, care răsunau adânc în suflete, alinând necazurile unui neam întreg, ca de pildă acele discrete aluzii la lăcomia nesăţioasă a turcilor, care nu mai conteneau cu biruri şi angarale”².

Predicând constant în limba română, o repune în drepturile ei fireşti şi legitime şi demonstrează claselor privilegiate, care dispuneau de o cultură eteroglotă, că şi această limbă este capabilă să exteriorizeze idei şi trăiri pro­funde, atingând înălţimi de autentică artă, atât în proză cât şi în versificaţie.

Incontestabil, „Antim Ivireanul rămâne primul mare orator bisericesc în limba română, care înlocuieşte Cazania stereotipă ce se citea în biserică, introducând predica vie, legată de viaţa de toate zilele, menită să îndrepte stările de lucruri ce contraveneau moralei şi eticii sociale”³. N. Iorga îl consideră neîndurător în unele situaţii afirmând că „De la Ioan Hrisostomul, care a vorbit astfel înaintea împăratului şi, mai ales, a împărătesei la Constantinopol, nimeni nu s-a adresat unei societăţi cu asprimea lui Antim”⁴

Este o certitudine faptul că mitropolitul a cunoscut în profunzime tratate vechi de retorică, opere cu caracter istoric, filosofic, religios, dar şi lucrări ale gramaticilor, familiarizându-se astfel, cu metodele elaborării unui discurs. Respectând normele şi principiile oratorice şi omiletice, el îşi concepea cu minuţiozitate predicile, pe care le intitula cazanii, cuvânt de învăţătură sau învăţătură. În anii de maximă înflorire a elocinţei sacre şi profane întemeiată pe adânca confienţă arătată logosului, triumfă geniul acestui gruzin, care, manevrând „miraculos” limba patriei sale adoptive, a „naţionalizat” predica „transformând-o într-o specie a oratoriei autohtone (specie cu adevărat remarcabilă, liberă de canoane şi de acel caracter de comentariu fix, stereotip al cazaniilor lui Coresi sau Varlaam, scrise pentru toate vremurile şi pentru toate societăţile⁵.

Perfect adevărat, dacă ţinem cont de faptul că mitropolitul a trăit într-o epocă de mare înflorire a oratoriei religioase răsăritene. În aceste timpuri se bucurau de aprecieri elogioase cunoscutul şi remarcabilul predicator Hrisant Notara, urmat de Gheorghe Maiota şi Ioan Abramios, ambii predicatori la curtea lui Brâncoveanu şi nu în ultimul rând, celebrul predicator la biserica grecească din Veneţia, Ilie Miniat, comparat şi considerat un „Ioan Gură de Aur al secolului al XVIII-lea”⁶.

Citind atent opera sa, o constatare se conturează cu claritate: în genere, retorica scrierilor sale certifică neîndoielnic asimilarea unei experienţe oratorice având foarte multe puncte comune cu teoretizările şi cu opera practică a predicatorilor şi retorilor Barocului european.

La Antim regăsim toate genurile de predici, cum ar fi: predica propriu-zisă sau sintetică, omilia sau predica analitică, pareneza şi panegiricul, fără să lipsească întroducerea, tratarea şi încheierea, însoţite de formula de adresare şi de un motto.

Pronunţate în timpul domniilor lui Constantin Brâncoveanu şi Ştefan Cantacuzino, cele 28 de predici constituie opera sa oratorică.

Fără să le împrumute ideile sau să-i compileze, mitropolitul recurge, exceptând cărţile biblice, la operele unor teologi şi comentatori ai Vechiului şi Noului Testament: Dionisie Areopaghitul, Grigorie Bogoslavul, Ilie Miniat, Atanasie cel Mare, Vasile cel Mare, Efrem Sirul, Eusebiu de Cezareea, Theofilact arhiepiscopul Bulgariei, Ioan Damaschinul şi cel mai adesea, Ioan Gură de Aur.

Cunoscător al filosofiei greceşti, al mitologiei şi istoriei greco-romane, Antim nu s-a rezumat în omiliile sale doar la argumente exclusiv⁷ teologice, invocând personalităţi ale căror opere îi erau cunoscute: Anaxagoras, Democrit, Aristotel, Anaximandru, Hesiod, Socrate, Artaxerxes şi mulţi alţii.

Depăşind canoanele înguste ale tâlcului evangheliei şi prologurile ha­giografice, Didahiile lui Antim debutează echilibrat şi se termină în recule­gere, preferată fiind formula de adresare caldă, afabilă, decentă, de tipul: „Iubiţii mei ascultători”, „Feţii mei”, „Feţii mei iubiţi”, „Blagosloviţilor creştini”, Înţelepţia voastră, feţii mei”. „Sunt vorbe de mângâiere părin­tească, picurând o resemnată acalmie peste un text ce se vestea, astfel, senin şi moderat”⁸.

Scrierile sale predicatoriale, de o factură cu totul nouă în evoluţia acestei specii la români, sunt remarcabile ca substanţă stilistică.

NOTE

¹ Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul – cărturar umanist, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p. 100.

² Nicolae Cartojan, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980, p. 402.

³ Fanny Djindjihaşvili, Op. cit., p. 103.

⁴ Nicolae Iorga, Mitropolitul Antim, B.O.R., 1934, p. 617.

⁵ Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1987, p. 180.

⁶ Gabriel Ştrempel, Antim Ivireanul. Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. XLIII.

⁷ Dan Horia Mazilu, Op. cit., p. 180.

⁸ Eugen Negrici, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Bucureşti, Editura Du Style, 1997, p. 10.

BIBLIOGRAFIE

Djindjihaşvili, Fanny, Antim Ivireanul – cărturar umanist, Iaşi, Editura Junimea, 1982.

Cartojan, Nicolae, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Minerva, 1980.

Iorga, Nicolae, Mitropolitul Antim, B.O.R., 1934.

Mazilu, Dan Horia, Proza oratorică în literatura română veche, Bucureşti, Editura Minerva, 1987.

Negrici, Eugen, Antim Ivireanul. Logos şi personalitate, Bucureşti, Editura Du Style, 1997.

Ştrempel, Gabriel, Antim Ivireanul. Opere, Bucureşti, Editura Minerva, 1972.

ABSTRACT

In this article we tried to bring forward the hidden relations existing in Antim Ivireanu’s writings, emphasizing the verbal mechanisms that engender, in our consciousness, the spontaneous graphical feature of his writing.