Analitica secunda topica respingerile sofistice

eţia,. ^bl'e- Astfel, „omul" (definiendum) şi „animal raţional" (definiens) au aceeaşi ^"""e (sferă).

^Prinse» ^ristotel se ocupă acum de atributele esenţiale în primul fel: atributele iite finită 6Sen'a obiectelor. Definiţia şi aici este posibilă, numai dacă seria atributelor

347 o.

i^ ^"a suitoare de la subiect la predicat; seria coborâtoare de la predicat la subiect. '"Tea nn ac* termenii medii n-ar fi ei finiţi, ca termenii extremi uniţi în concluzie, ar *i Posibilă.

149

AR1STOTEL

necesitate

evidentă a acestui lucru este că demonstraţiile implică cu principii şi că, de asemenea, părerea unora, la care ne-am ran ^ început349, că toate adevărurile sunt demonstrabile, este o eroare3* "'" dacă există principii, pe de o parte, nu toate adevărurile sunt d ^ strabile, şi pe de altă parte, un regres infinit este imposibil Da s °n valabile amândouă supoziţiile, aceasta ar însemna că nici un interv este nemijlocit şi indivizibil, ci că toate intervale sunt mijloc, "" divizibile351. Este ştiut că o concluzie este demonstrată prin interpun '' unui termen, nu prin adăugarea unui termen extrem. Dacă o astf i a interpunere ar putea continua la infinit, atunci ar putea exista un nu \r infinit de termeni, între fiecare alţi doi temeni. Dar acesta este imposih l 84 b dacă atât seria suitoare, cât şi cea coborâtoare de predicate se termin' Iar acest fapt, care înainte a fost dovedit dialectic, a fost dovedit acum analitic352.

23

După ce s-a demonstrat aceasta, este evident că dacă acelaşi atribut A aparţine la doi termeni C şi D, care nu sunt enunţaţi unul

349 La începutul Analiticii secunde, în capitolul 3, 73 b.

350 jeoria aristotelică a demonstraţiei se reazemă pe convingerea că exista demonstraţie, fiindcă există indemonstrabiie, principii sau propoziţii nemijlocite (an*'0»' care n-au nevoie de demonstraţie. Fără principii, regresul în seria termenilor ar fi ini"11

351 Dacă s-ar admite părerea că toate adevărurile sunt demonstrabile, arIre să admitem că nu există „intervale" (propoziţii) „indivizibile", adică tară mei' nemijlocite. Demonstraţia — se ştie — are loc prin interpunerea unui al treilea comun, nu prin adăugarea unui alt termen extrem, necomun. . ...

352 Cu acestea s-a terminat şi dovada analitică, pe lângă aceea „ V" (dialectică), a imposibilităţii de a avea o serie infinită de noţiuni extreme şi medii-„analitică" este tot asa de generală ca si cea dialectică, numai că ea se aplica , la silogismul apodictic (demonstrativ). Argumentarea aristotelică, atât de co v , de greoaie, nu este convingătoare. Seria noţiunilor poate fi infinită, cum şi» • ^ silogismele sunt posibile. De asemenea, definiţia nu cere ca esenţa să cupnfl ^ finit de atribute, ci numai să fixeze genul proxim şi specia definiendului Eseu,

este infinită în conţinutul ei, si de aceea cercetarea are un orizont nelimitat

150

ANALITICA SECUNDA J, 23, 84 b

altul deloc sau nu sunt enunţaţi în orice caz, acest atribut nu le • e totdeauna în virtutea unui termen comun353. De exemplu, si scalenul posedă atributul de a avea unghiurile

354; căci ele

totdeauna în virtutea unui termen comun. De exemplu, Iul si scalenul poseda atributul de a avea unghiurile lor egale cu ' nghiuri drepte în virtutea unui termen mediu comun354; căci ele js aceasta, întrucât sunt amândouă o anumită figură, dar nu întrucât

•t â unul de altul. Dar aceasta nu este totdeauna aşa355; căci să pre-neffl că B este termenul mediu comun, în virtutea căruia A aparţine C si D. Este evident atunci că B va aparţine lui C şi D datorită unui termen mediu, iar acesta datorită unui altuia, aşa încât între doi ni să se intercaleze o infinitate de intermediari — ceea ce este o mnosibilitate. Astfel nu e nevoie totdeauna ca unul şi acelaşi atribut să nartină mai multor noţiuni datorită unui termen comun, dat fiind că trebuie să existe propoziţii nemijlocite356. Totuşi, dacă atributul comun la două subiecte le aparţine esenţial357, termenii medii implicaţi trebuie să fie cuprinşi în acelaşi gen şi să fie derivaţi din aceleaşi premise indivi­zibile358; căci am văzut că demonstraţia nu poate să treacă de la un gen la altul359.

Este, de asemenea, evident că dacă A aparţine lui B, se poate demonstra aceasta, dat ă există un termen mediu între cei doi360. Mai departe, elementele acestei demonstraţii sunt termenii medii care sunt tot atât de numeroşi ca şi elementele, având în vedere că propoziţiile

353 Acest capitol este o continuare a celui precedent, uncie s-a dovedit că, în propoziţiile afirmative, numărul termenilor medii este finit. Acolo însă a fost vorba numai aedouă noţiuni: A aparţine lui B. Aici este vorba de aceiaşi predicat A, care este enunţat despre două noţiuni C şi D, dacă acestea nu sunt atribuite unui altuia ca gen şi specie, nn acest caz, numărul termenilor medii nu este infinit, ci este posibil ca atribuirea să fie *«ă nemijlocit.

54 Termenul comun mediu este triunghiul.

Se poate ca predicatul să aparţină fără mijlocirea altuia, adică să aparţină J ocit, pe temeiul unei inducţii. Aiiminteri, se pare că seria termenilor medii este lnlil"fi,ceea ce este imposibil.

^ Trebuie să ajungem la propoziţii, la „intervale" nemijlocite, fiindcă seria

«Morilor nu poate fi infinită

In orice demonstraţie atributul comun este o determinaţie esenţială, cum iul la isoscel şi scalen ^ Din aceleaşi principii sau propoziţii nemijlocite.

cinu capitolul 7 din opera de faţă s-a arătat că genurile nu comunică, deci

enJJntrebuinţa un gen pentru a demonstra un gen diferit.

Se înţelege că demonstraţia presupune un termen mijlocitor între A şi B.

151

360

ARISTOTEL
sau ■ar,

imediate — toate sau, cel puţin, cele universale — sunt elenii Dacă, dimpotrivă, nu există termen mediu, demonstraţia nu este po"k dar pe această cale găsim principiile362. Tot aşa, dacă A nu apart' B363, se poate demonstra aceasta, dacă există un termen mediu U' un termen antecedent lui B364, căruia A nu-i aparţine365; în caz cn'S nu există demonstraţie şi s-a ajuns la un principiu. Există totde tot atât de multe elemente ale demonstraţiei câţi termeni medii ex ~ întrucât tocmai premisele care conţin aceşti termeni medii sunt r> cipiile demonstraţiei. întocmai cum există principii nedemonstrab'l afirmând că „aceasta este aceea" ori că „aceasta aparţine aceleia'' aşa vor fi şi altele, care neagă că „aceasta este aceea" ori că „aceast aparţine aceleia" — aşa încât unele principii vor afirma că aceasta este aceasta, iar unele vor nega că este aceasta366.

Când avem de demonstrat o concluzie367, trebuie să luăm un predicat prim al lui B înainte de a avea pe A — să zicem C, despre care A este enunţat ca şi B368. Dacă procedăm în acest mod, nici o propoziţie ori atribut, care sta în afară de A369, nu se admite în demostratie; mediul

361 „Elementele demonstraţiei" sunt principiile nedemonstrabile; fiecare element conţine un termen mediu. Aristotel subliniază că numai propoziţiile universale. nu şi cele singulare, servesc în demonstraţie. Cele singulare pot servi în inducţie.

3fi2 Dacă nu este dat termenul mediu, propoziţia este indemonstrabilă, adică nemijlocită sau evidentă prin sine. Când am ajuns la propoziţii fără termen mediu, ne aflăm în sfera principiilor sau a propoziţiilor evidente prin sine.

363 Ceea ce s-a stabilit până acum despre propoziţiile afirmative este valabil şi despre propoziţiile negative.

364 Adică un termen cu o sferă mai întinsă decât B, anume genul lui B.

365 E vorba Ue majora indemonstrabilă a silogismului în concluzia: Mo"" B jiu este A. Exemplu în Celarent:

Mei un C (termenul anterior sau genul Iui B) nu este A

Orice B este C______________________________________

Nici un B nu este A.

366 Există, aşadar, principii indemonstrabile negative ca şi principii

367 în cazul de faţă, propoziţia „B este A" (A aparţine lui B).

368 Silogismul va fi următorul. C este A

B este C (propoziţie nemijlocită)

B este A. ^u-uJ

369 Adică în afară de genul superior, de care va fi legat subiec sirde termeni medii.

152

ANALITICA SECUNDA 1,23, 84 b, 85 a

** nstant redus, până când subiectul şi predicatul devin indivizibile

,■ juna370- Avem unitate când propoziţia devine nemijlocită, întrucât

' propoziţia nemijlocită este, în mod absolut şi în orice sens, una.

" ■ în alte lucruri, principiul este simplu, dar nu identic în toate

niile — la greutăţi este mina, în muzică, semitonul, şi aşa mai

rte371 — de asemenea, în silogism, unitatea este o premisă

-nnrită iar în demonstraţie si în ştiinţă este NoOc372. Deci, în 85 a neffUJ)U ' ' '

l oisrnele care dovedesc apartenenţa unui atribut, termenul mediu

cade în afara termenului major. In cazul silogismelor negative373, pe , ajtj parte, în prima figură, termenul mediu nu cade în afara nnenului major, a cărui apartenenţă este în chestiune; de exemplu, este de dovedit printr-un mediu C că A nu aparţine lui B. Premisele cerute sunt: C aparţine la toţi B, iar A nu aparţine nici unui C374. Atunci, dacă trebuie dovedit că A nu aparţine nici unui C, trebuie aflat un mediu între A şi C, şi se va proceda tot aşa mai departe375.

370Luând termeni medii din genul Iui A, numărul lor se va micşora treptat, până ce se va ajunge la un predicat prim (de exemplu Z), adică la propoziţia nemijlocită, indemonstrabilă AZ, care se va prezenta ca o unitate indivizibilă. Subiectul prim se apropie mai mult de predicatul prim. Aristotel oferă aici o regulă generală de a trece de la propoziţii demonstrabile la propoziţii indemonstrabile, Ia principii. Avem aici, aşadar, concluzia cercetărilor de la capitolul 19 (inclusiv) până la capitolul 22 (inclusiv).

371 Unitatea de măsură este aceeaşi, dar variază concret după natura obiectului la care se aplică: în muzică, semitonul, „diezul", este cel mai mic interval perceptibil.

372 în silogismul (demonstrativ), ca material al demonstraţiei, sau obiectiv, principiul este Unul; în demonstraţie şi ştiinţă, sau subiectiv, principiul este Nou? (intuiţia intelectuală), care prinde nemijlocit propoziţiile prime din orice demonstraţie şi ştiinţă.

După ce s-a arătat cum propoziţia afirmativă mijlocită este redusă treptat ao propoziţie nemijlocită, la un principiu al intelectului intuitiv, se arată, în cele ce ™i cum aceeaşi reducere a mijlocitului in nemijlocit are loc la propoziţiile negative.

" m°n

°Urmă'

straţia se face după cele trei figuri, prin arătarea termenilor medii care, în cele ă J

aJung la un termen mediu nemijlocit (d'neoov). 4

Silogismul este în modul Celarent:

374

Nici un C nu este A

N'ci un B nu este A.

Dacă trebuie acum dovedită majora negativă (CA), recurgem la un i 8l««u(D) şi obţinem silogismul: Nici un D nu este A

Nici un Cnu este A.

153

ARISTOTEL

Dacă avem de demonstrat că D nu aparţine lui E cu ■ premiselor: C aparţine la toţi D, dar că nu aparţine nici unui E

la toţi E. atunci mediul nu va cădea niciodată în afara lui P a ^

1 £-■ Acest ţ

este subiectul despre care D urmează a fi negat în concluzie37^

în figura a treia, mediul nu va cădea niciodată dine l limitele subiectului şi atributului negat de dânsul377.

1378

întrucât demonstraţia poate să fie ori universală, ori particulară şi ori afirmativă, ori negativă, se ridică întrebarea: care formă este mai

376 Silogismul acesta este în figura 2, C fiind termenui mediu, predicat în ambeie premise, cu un silogism în Camestres sau Baroco:

Orice D este C (Camestres) Orice D este C (Baroco)

Nici un E nu este C Unii E nu sunt C

Nici un E nu este D. Unii E nu sunt D.

Exemplu:

Orice cal (D) nechează (C)

Nici un om (E) nu nechează (C)

Nici un om (E) nu este cal (D).

Este de notat că termenul mediu în figura 2 este luat din propoziţia negaţi". nu din propoziţia afirmativă, ca în figura 1, fiindcă în figura 2 nu se demonstreaz propoziţie afirmativă. . .

371 în figura 3, în care termenul mediu este subiect în amândouă P^"11^ termenul mediu nu trebuie să fie în afara nici a termenului despre care se neaga isu nici a celui care neagă (atributul). Exemplu:

Nici un om (C) nu este piatră (A)

Orice om (C) este animal (B)

Unele animale (B) nu sunt piatră (A). . t!eg\ e>'e

Termenul mediu (C) nu este nici în afară de B (animal), fu "^potrivi" genul omului, dar nici în afară de piatră (A), căci negaţia pietrei se ap i om ca şi la animal. . (e| c

378 in acest capitol şi în cele două următoare (25 şi 26). Ans demonstraţiile în ce priveşte valoarea lor. Demonstraţia umversa demonstraţiei particulare (cap. 24); demonstraţia afirmativă este supe"

154

ANALITICA SECUNDA 1,24, 85 a

ffl în

** •"} Aceea?i chestiune poate fi pusă cu privire la aşa-numita b°n stratie directă şi la reducerea la imposibil. Să cercetăm întâi ^ stratia universală şi particulară379; când vom fi clarificat această *,.„.! S5 trecem la discutarea demonstraţiei directe şi a reducerii la

bil380-

S-ar părea că demonstraţia particulară este cea mai bună, dacă

vedere cele ce urmează381.

Demonstraţia cea mai bună este demonstraţia care ne face să mai mult (căci acesta este idealul demonstraţiei), şi ştim mai mult e orice, dacă îl cunoaştem prin el însuşi, decât dacă îl cunoaştem • altceva; de exemplu, noi cunoaştem pe Coriscus muzicantul mai b ne dacă ştim că Coriscus este muzical, decât dacă ştim numai că omul este muzical, şi tot aşa în celelalte cazuri. în adevăr, demonstraţia universală, în loc de a dovedi că subiectul însuşi are cutare atribut, dovedeşte numai că altceva are acest atribut, de exemplu, dacă încercăm a dovedi, în ce priveşte isoscelul, nu că isoscelul, ci numai triunghiul are cutare sau cutare atribut. Demonstraţia particulară, dimpotrivă, dovedeşte că subiectul însuşi are cutare atribut. Deci demonstraţia că subiectul posedă prin sine un atribut este cea mai bună. Dacă forma particulară, mai degrabă decât cea universală, demonstrează în aşa fel, atunci demonstraţia particulară este cea mai bună.

Mai departe, universalul n-are o existenţă separată de lucrurile particulare. Demonstraţia, cu toate acestea, duce la părerea că ceea ce susţine demonstraţia este totuşi ceva, şi că acesta este o entitate separată aparţinând lumii reale, cum sunt, de exemplu, triunghiul, ori figura, ori numărul care ar sta în afara îriunghiurilor, figurilor şi numerelor

e (caP- 25); demonstraţia directă este superioară demonstraţiei indirecte, prin 'e u«rea la absurd (cap 26;.

Reamintim ceea ce Aristotel a spus în capitolul 4 despre universal şi ?t . 'n demonstraţie. Demonstraţia universală dovedeşte un atribut esenţial despre jju mai înalt, primitiv, de exemplu, că două unghiuri drepte sunt un atribut al *°ved •' nu este nevolLl ~;l mergem dincolo de triunghi. Demonstraţia particulară ;s°scei Un ^'^ut esenţial despre o specie a genului, de exemplu, despre triunghiul

sau scalen.

icjtOts Printr-o neglijenţă, Aristotel nu vorbeşte aici de demonstraţiile afirmative, pe,rgiJ>ntate este tema capitolului următor.

Aristotel se foloseşte în favoarea demonstraţiei particulare, de două I*care le va respinge mai jos.

155

ARISTOTEL

particulare382. Dar demonstraţia cea mai bună este aceea care

se referii

la ceea ce este real şi nu la ceea ce nu este real, este aceea care n

85 b înşală, nu aceea care ne înşală383. Sau demonstraţia universală ^ tocmai de felul acesta din urmă; şi dacă ne angajăm pe făgaşul P

' ^ ' ~i, ne

găsim raţionând ca în argumentul că proporţia nu este nici linie '

număr, nici solid, nici plan, ci ceva aparte şi deasupra tuturor acest întrucât demonstraţia universală este mai mult de felul acesta si ati realitatea mai puţin decât o face demonstraţia particulară, şi creeaz" opinie falsă, va urma că demonstraţia universală este mai prejos de I demonstraţia particulară384.

Putem riposta următoarele385: primul argument se aplică mai bine la demonstraţia universală decât la cea particulară. în adevăr dacă egalitatea cu doua unghiuri drepte este atribuită triunghiului, nu întrucât este isoscel, ci întrucât este triunghi, acel care ştie că isoscelul posedă acest atribut, cunoaşte subiectul într-un grad mai mic decât acel care ştie că triunghiul ca atare are acest atribut386. Pe scurt, dacă un atribut

.182 Aristcnel expune un al doilea argument, care pare că întăreşte superioritatea demonstraţiei particulare: particularul reprezintă realul, existenţa; universalul, ca ceva i"n sine, nu este real, este un neexistent. Existenţa este constituită din individual, concret, nu din universal.

383 Particularul există şi deci nu ne înşală; generalul (universalul) nu există şi deci ne înşală; fireşte, dacă esîe conceput platonic, ca ceva separat de lucrurile particulare (individuale).

384 Am văzut că Aristotel începe să compare demonstraţia universală şi demon­straţia particulară, pentru a cunoaşte care este superioară, care are o valoare mai mare sub raportul ştiinţei sau, cum se exprimă el, prin care anume „ştim mai mult' (uaM^ ti6evai). Rezultatul comparaţiei va fi superioritatea demonstraţiei universale. Deocamua el prezintă opinia greşită că superioară este demonstraţia particulară. Aristoe formulează problema în termenii cei mai potriviţi propriei sale filozofii. In adevăr, F <* el, particularul (individualul) şt universalul constituie un tot; universalul es particular (individual) şi particularul este îmbrăţişat de universal, i se subordone Soluţia justă este unirea celor doi factori; „ştim mai mult" dacă unim 1" ^ concretul, cu universalul (abstractul), cu precizarea că ştiinţa clarifică, determin ,.. ^ strează" prin universal, dar acesta este parte integrantă din individual şi este scos ^ abstracţie inductivă, după ce a fost dat în „senzaţie" sau percepţie (vezi ai

cap. 18, la sfârşit). . ^ic

385 Urmează respingerea argumentelor în favoarea demonstraţi •

386 Dacă luăm în consideraţie exemplul lui Aristotei. se mţe ^ demonstrarea la triunghiul isoscel că acest triunghi are două unghiuri clrep

156

ANALITICA SECUNDĂ 1,24, 85 b

, valabil pentru triunghi, ca triunghi, şi totuşi demonstraţia se face "" t sens, ea nu va fi o demonstraţie; dar dacă este valabil pentru jjj atunci se aplică regula că ştie mai mult acela care cunoaşte 'tul ca posedând atributul ca atare387. Dat fiind deci că triunghiul S termenul mai larg şi exprimă o noţiune identică în toate cazurile dică termenul nu este aplicat omonim —, şi dat fiind că egalitatea două unghiuri drepte aparţine tuturor triunghiurilor, atunci isoscelul triunghi şi nu triunghiul ca isoscel, posedă unghiurile astfel raportate388. Urmează că acel care cunoaşte un lucru în chip universal ştie mai mult despre el, aşa cum este în fapt, decât acel care îl cunoaşte în chip particular. De aceea, demonstraţia universală este superioară celei particulare.

Mai departe, dacă universalul este o noţiune unitară, nu o noţiune omonimă, atunci universalul va avea realitate nu mai puţin, ci mai mult decât cutare sau cutare particular, dat fiind că universalul cuprinde nepieritorul, pe când particularul este mai supus pieirii389.

Mai departe, fiindcă universalul are sensul a ceva unitar, nu suntem siliţi să presupunem că există în afară de lucrurile particulare, şi tot aşa de puţin în celelalte cazuri care nu exprimă o substanţă, ci calitate,relaţie, ori acţiune. Dacă facem totuşi o astfel de presupunere, vina cade nu asupra demonstraţiei, ci asupra ascultătorului ei3ţ>0.

Altceva acum. Dacă demonstraţia este un silogism care dovedeşte cauza, adică un „pentru ce", universalul este mai mult cauză

"'cât aceea câ orice triunghi are două unghiuri drepte. Acest atribut este esenţial Junghiului în genere, nu triunghiului isoscel.

Pentru Aristote], ştiinţa se referă la atributele esenţiale sau „în sine" ale «rarilor, nu la cele accidentale.

Superioritatea demonstraţiei universale se impune în următoarele condiţii: ■cctul este mai cuprinzător (triunghi în genere, faţă de isoscel); b) subiectul primeşte I ■"kfiniţie în toate cazurile, nu numai omonimie; c) atributul se aplică subiectului ""«totalitatea Iui,

^ste ° eroare filozofică, răspândită şi printre gânditorii moderni idealişti un'versalul este mai real decât individualul, fiindcă nu este supus schimbării, nu are grade.

Universalul rămâne universal nesupus schimbării, chiar dacă nu este ent' 'n opoziţie cu concepţia lui Platon, adică legat de individual, de sensibil, i ■' ^^ considerat ca independent, greşeala nu stă în demonstraţie, ci în mintea 1 Pentru care este făcută demonstraţia.

obiect- .

157

ARISTOTEL

decât particularul (în adevăr, ceea ce posedă un atribut esenţial însuşi cauza acestei atribuiri, iar universalul este prim; şi de ai

că universalul este cauză), atunci demonstraţia universal? Pt., Itle

~sie §i> perioară, ca demonstrând mai deplin cauza, adică „pentru ce"39i

Mai mult. Noi căutăm îndelung acel „pentru ce" şi socot' îl ştim atunci când nu mai e posibil ca altceva să fie cauză, fle cj a o devenire, fie că este o existenţă392. Căci ultimul pas al unei cerc rC este scopul şi limita problemei. Astfel, „în ce scop a venit el?" „pentru ca să primească bani", şi aceasta de ce? — „pentru c -plătească o datorie", şi aceasta din urmă? — „pentru a nu săvârs nedreptate". Mergând mai departe, am ajuns la ceva care nu mai est voit prin altceva sau pentru altceva393, şi spunând că pentru acel motiv luat ca scop, cineva a venit sau un lucru a apărut sau există, numai atunci socotim că avem o cunoaştere deplină a cauzei pentru care el a venit

Dacă deci toate cauzele şi toţi „pentru ce" sunt la fel în această privinţă, ca şi cauzele finale, şi dacă pe acestea le cunoaştem mai bine în condiţiile arătate, urmează că şi în cazul celorlalte cauze obţinem, de asemenea, o cunoaştere deplină, când ceva nu există, fiindcă există altceva. Astfel, când am înţeles că unghiurile exterioare sunt egale cu patru unghiuri drepte, fiindcă sunt unghiuri exterioare ale unui triunghi isoscel, rămâne încă întrebarea: „De ce are isoscelul acest atribut?" şi 86 a răspunsul este: „Pentru că este un triunghi, şi triunghiul îl are fiindcă un triunghi este o figură rectilinie". Dacă o figură rectilinie nu posedă această proprietate pentru un alt motiv mai îndepărtat, am ajuns aici la o cunoaştere deplină. Cum această cunoaştere este universală . conchidem că demonstraţia universală este superioară.

391 AristoteS arată în ce constă, în primul rând, superioritatea demonstraţi universale: universalul este esenţa, iar esenţa este cauza lucrului. Demonstraţia unive este cauzală, iar ştiinţa este cunoaşterea cauzelor. .

392 Fie că este vorba de schimbarea, fie că este vorba de existenţa unui W*^ căutarea cauzei se opreşte cînd am găsit cauza devenirii sau existenţei, nu în

sau existenţa altui lucru, ci în natura sau esenţa lucrului însuşi. raiiz'

393 Prin altceva — cauza eficientă; pentru altceva - cauza final»■ { eficientă este mijlocul acţiunii. Cunoaşterea acestuia este insuficientă dacă nu scopul care se serveşte de acest mijloc. mori'^'

394 Cunoaşterea este universală, fiindcă subiectul atributului es V ireductibil la un alt subiect.

158

ANALITICA SECUNDA I, 24, 86 a

396

-un

Mai departe, cu cât demonstraţia devine mai particulară, cu

alunecă în infinit, pe când cu cât demonstraţia este mai

^'3 ală cu a^t tinde spre simplu şi finit395. Dar obiectele particulare,

1)111 "t sunt infinite, sunt neinteligibile, dar întrucât sunt finite, devin

" r ibile- Ele sunt mai mult cunoscute dacă sunt universale, decât

'" - sunt particulare. Urmează deci că universalul este mai