Analitica secunda topica respingerile sofistice
Yüklə 3,07 Mb.
|
|
178
CARTEA AH-A 1
Lucrurile pe care căutăm să le cunoaştem sunt numeric tot atâtea câte sunt lucrurile pe care le cunoaştem1. Patru sunt lucrurile pe care le căutăm: î) dacă legătura unui atribut cu un lucru este un lapt; 1)care este cauza legăturii; 3) dacă un lucru există; 4) care este natura hcrului2. Astfel, când căutăm să îmbrăţişăm un complex de lucruri şi Jribute şi ne întrebăm dacă lucrul este în cutare sau cutare fel — dacă, de exemplu, Soarele are o eclipsă sau nu — atunci căutăm un fapt. Că cercetarea noastră încetează cu descoperirea că Soarele are o eclipsă, «te o dovadă a acestui lucru3: şi dacă ştim de la început că Soarele voi căută] Propoziţia sună ciudat. De ce să mai căutăm lucrurile pe care Ie cunoaştem? im numai ceea ce nu cunoaştem, dar solicită gândirea. Totuşi, propoziţia Iui el are un sens adânc. Ceea ce căutăm să cunoaştem, fiindcă provoacă întrebări, şi ce cu|waştem au acelaşi conţinut, căci nu căutăm decât ceea ce putem găsi. —jstre corespund soluţiilor Câte probleme, tot atâtea soluţii, chiar dacă practic decalaj între probleme, care sunt mai numeroase, şi soluţii, care sunt mai puţine. Aristotel rezumă în acest capitol şi în cel următor rezultatul cercetărilor :jHflj chestiuni pur. în mişcare procesul de cunoaştere: !) dacă un atribut 'Ucru> chestiunea de fapt (o'ti); 2) care este cauza apartenenţei (Sio'ti); crul există" are o eclipsă, nu mai cercetăm dacă o are sau nu. Pe de altă d cunoaştem faptul, căutăm acum cauza lui: de exemplu, când • Soarele este în eclipsă, ori că un cutremur s-a produs, căută '"* ^ eclipsei sau a cutremurului4. Când îmbrăţişăm un complex de 1 ^ acestea sunt cele două chestiuni pe care le punem. în alte căzu ' * ^ punem alte întrebări: de exemplu, dacă un centaur ori un ?xu exi a *' nu există. (Prin: „există sau nu există" înţeleg: „este sau nu este f^ nici o calificare", ca opus lui „este alb ori nu este alb"). Când ne asigurat de existenţa lucrului, cercetăm natura lui, întrebându-ne ri exemplu, „ce este zeul?" ori „ce este omul?"5 Acestea sunt deci cele patru feluri de lucruri pe care le căutăm şi pe care. dacă le-am găsit, le cunoaştem. Acum, când căutăm să descoperim un fapt ori existenţa vreunui lucru6, ne întrebăm în realitate, daca este sau nu este vreun 90 a termen mediu pentru acestea. Când ne-am asigurat de un fapt, ori de existenţa unui lucru, când deci ne-am convins despre existenţa parţială sau absolută a lucrului — şi trecem la căutarea cauzei faptului ori naturii lucrului, atunci ne întrebăm care este mediul7. fapt)*' i 4 Cele două chestiuni sunt complexe, fiindcă necesită mai mulţi termeni pn ^ dacă de fapt un atribut aparţine sau nu („este alb sau nu?"), a doua. care este ca apartenenţei atributului. )uj 5 Celelalte două chestiuni sunt mai simple: prima se referă la existenţa a doua la natura lucrului, la ce este el, la definiţia lui. 6 Arislotel uneşte prima chestiune complexă (chestiunea atribuirii i prima chestiune simplă (existenţa faptului sau atribuirii). . 7 Prima chestiune complexă şi prima chestiune simplă se re ^e?16 chestiune complexă (care este cauza atribuirii?) şi la a doua chestiune sirnp ^aVi!et esenţa subiectului?). Cum termenul mediu are în demonstraţie rolul de ca ^e\ot^ cauzei se reduce la căutarea termenului mediu, care este tema principala a i«i constituie o primă parte a cărţii a Ii-a. 180 ANALITICA SECUNDA II, 2,90 a Faptul ca atare şi existenţa unui lucru se deosebesc ca existenţa si existenţa absolută a lucrului8. în adevăr, chestiunea „are Luna i'tjsă?" ori »creŞte Luna?" se raportă la o parte din lucru; căci în tiuni, căutăm dacă un lucru este într-un fel sau altul, adică re ori nu are acest atribut. Pe când, întrebarea dacă Luna sau ^5tea există priveşte existenţa pura şi simpla. Drept concluzie, în toate cercetările noastre căutăm sau dacă stă un termen mediu, sau ce este acest termen mediu9. Căci mediul "tecauza şi tocmai cauza o căutăm în toate cercetările noastre. Astfel, are Luna o eclipsă?" înseamnă „există ori nu există o cauză care produce eclipsa de lună?" Şi când am ajuns să ştim că există una, chestiunea care se ridică este „care este atunci această cauză?" în adevăr, cauza în virtutea căreia un lucru există — nu în sensul că există într-un [elsau altul, aşadar că are un atribut sau altul, ci în sensul că este în mod absolut — precum şi cauza prin care este — nu în mod absolut, ci în sensul că este într-un fel sau altul, având atribute esenţiale sau accidentale — sunt amândouă, deopotrivă, termenul mediu10. Prin ceea ce există în mod absolut, înţeleg subiectul, de exemplu Luna, Pământul, Soarele, triunghiul; prin ceea ce un subiect este în sens parţial, înţeleg o proprietate, de exemplu, eclipsă, egalitate ori neegalitate, interpunere sauneinterpunere. Căci, în toate aceste cazuri, este evident că natura lucrului şi cauza lui sunt identice; chestiunea „ce este eclipsa?" şi ^spunsul ei, „întunecarea Lunii prin interpunerea Pământului" sunt 'dentice cu chestiunea „care este cauza eclipsei?" sau „de ce Luna are 0 eclipsă?" şi răspunsul „din cauza lipsei luminii prin interpunerea Cântului"11. Şi tot aşa, întrebarea „ce este un acord?" cu răspunsul: •sle „un raport numeric între o notă înaltă şi una joasă", le putem înlocui : „care este cauza ce face ca o notă înaltă şi una joasă să fie îi n acord?" şi cu răspunsul ei: „fiindcă există între ele un raport Existenţa parţială se referă la atribut, adică la o parte din lucru; existenţa se referă la existenţa pură şi simplă a subiectului căruia îi aparţine atributul. Toate întrebările şi cercetările ştiinţifice se reduc la două: dacă există un cauză) şi care este mediul, şi. în cele din urmă, la o singură întrebare: care este ■Rediu sau cauza? Simplul fapt implică prezenţa cauzei sale. Cauza (termenul mediu) are două sensuri: cau/.a că ceva există în sens substanţial şi cau/.a că ceva are anumite atribute esenţiale sau accidentale. Definiţia lucrului (a eclipsei) se confundă cu cauza lui. 181
L numeric". în sfârşit, întrebarea „este între nota înalta şi între r un acord?" este echivalentă cu „este raportul lor numeric?" s găsim că este numeric, ne întrebăm îndată „care este deci acest r Cazurile în care mediul cade sub simţuri arată că oh' cercetării este totdeauna termenul mediu; noi căutăm mediul numa -nu l-am perceput, de exemplu, căutăm dacă este ori nu este im «, J care cauzează o eclipsă. Dacă ne-am afla în Lună, nu am cerceta faptul, nici cauza lui, căci atât faptul cât şi cauza lui ar fi evident t acelaşi timp12. Căci percepţia ne-ar da putinţa să cunoaştem şi univ salul, întrucât percepţia ne-ar arăta ca actuală oprirea de către Pămi a luminii Soarelui şi întunecarea Lunii. Din acestea rezultă si universalul13 Deci, cum am spus, a cunoaşte ceea ce este un lucru este totuna cu a cunoaşte cauza pentru care el este14. Aceasta este deopotrivă de adevărat, atât despre lucrurile care există în mod absolut, fără referinţă la atributele lor, cât şi despre lucrurile care posedă un atribut, cum ar fi „egal cu două unghiuri drepte", ori „mai mare sau mai mic"15.
Este evident dar că toate chestiunile16 sunt o căutare de termeni medii. Să ne ocupăm de cum se dezvăluie natura esenţială a unui lucru 12 Aristotel contopeşte chestiunea de fapt (dacă unui subiect îi aP atribut sau un predicat) şi chestiunea cauzei atributului. De asemenea, cum se
jos, contopeşte chestiunea existenţei unui subiect cu chestiunea esenţei lui. ^. 13 Aristotel nu înţelege să demonstreze existenţa prin senzaţie, ci ^ arate că însăşi senzaţia uneori cuprinde termenul mediu sau cau/.a. îndeosebi
se repetă. i^ali»-'11 14 Esenţa (definiţia) şi cauza se confundă-, esenţa lucrului este c
ce priveşte atât subiectele, cât şi predicatele. maii°ate 15 „Egal cu două unghiuri drepte" este atributul triunghiului,dar '^esenuală sau mai mic" exprimă o relaţie, care numai prin analogie poate ii considera ^huir»-
16 Toate chestiunile privitoare la cele patru puncte de vedere: tap cauza atribuirii, existenţa subiectului, esenţa sau definiţia lui 182
ANALITICA SECUNDA II. 3,90 a, b ste
chestiuni le ridică. începem ceea ce avem de spus cu un punct arte strâns legat de cele observate de noi puţin mai înainte, anume de 90 b • trebarea dacă este cu putinţă, sau este peste putinţă să cunoaştem elasi lucru, în aceeaşi privinţă, atât prin definiţie cât şi prin de-onstraţie?18 Căci, pe de o parte, definiţia19 pare că ne oferă natura sentială a unui lucru si aceasta este, în orice caz, universală şi afirmativă; în timp ce. dimpotrivă, unele silogisme sunt negative şi altele nu sunt universale; de exemplu, toate cele din figura a doua sunt negative, şi nici cele din figura a treia nu sunt universale. Pe de altă parte, nu chiar toate concluziile afirmative din figura întâi sunt reductibile la o definiţie ca, de exemplu, „orice triunghi are unghiurile sale egale cu două unghiuri drepte"20. Motivul21 diferenţei între demonstraţie şi definiţie este că a avea o cunoaştere a demonstrabilului este identic cu a poseda o demonstraţie; şi, de aceea, dacă demonstraţia unor astfel de concluzii este posibilă, este evident că nu poate exista şi o definiţie a lor. Dacă ar fi aşa, am putea cunoaşte o astfel de concluzie în virtutea definiţiei sale, fără a avea demonstraţia ei; căci nimic nu ne împiedică de a avea pe una fără alta. 17 Capitolul acesta se ocupă de diferenţa dintre definiţie şi demonstraţie. Dacă Wstotel cercetează pe larg diferenţa, un motiv este şi rezultatul capitolului precedent, «ide s-a arătat că definiţia se confundă cu cauza, deci face parte integrantă din demonstraţie. Definiţia va fi o preocupare constantă a cărţii a 11-a. în ce priveşte lucrurile cw pot fi definite, Aristotel înţelege să se ocupe îndeosebi de definiţiile atributelor, fiindcă ■'demonstraţiile se referă tot la atribute. 18 Problema este dar dacă aceeaşi ştiinţă ne dă definiţia şi demonstraţia unui ; in acest caz, definiţia şi demonstraţia se confundă. 3 O primă diferenţă între definiţie — întotdeauna universală şi afirmativă Şi silogisme, care pot avea concluzii negative (figura 2) sau particulare (figura 3). De demonstrează un atribut, ci înşiră atributele esenţiale ale unui lucru. J O a doua diferenţă: nici măcar toate silogismele universale şi afirmative ale ilitatea ' ' ' nu pot fi reduse la o definiţie, cum este cazul triunghiului, la care egalitat 'Urilor sale cu doua unghiuri drepte este obiect de demonstraţie, nu de definiţie. fid, "s g p ţ, ţ ' Urmează motivul diferenţei dintre definiţie şi demonstraţie: ceea ce poale "strat nu mai are nevoie să fie definit, altminteri am putea obţine concluzia direct ofg ln'ţie, fără a recurge la ocolul demonstraţiei. în afară de aceasta, definiţia, deşi ne nte lucrului, nu demonstrează, nu explică această esenţă. 183 AR1STOTEL Şi inducţia ne poate convinge îndeajuns despre rentă22; căci niciodată prin definirea a ceva — atribut accidental23 — nu obţinem o cunoştinţă despre acel lucm a Ori a defini este a cunoaşte o substanţă, în nici un caz aceste u' sunt substanţe24. atnbWeaa Este evident atunci că nu tot ce poate fi demonstrat şi definit. Dar atunci tot ce poate fi definit poate să fie si de 6 sau nu? Motivul nostru dinainte răspunde clar şi la aceste înt k
Despre un lucru, ca unul şi acelaşi, există numai un sin 22 De asemenea, pe calea inducţiei, adică a experienţei sau a cercetării câtorva cazuri de definiţie şi demonstraţie, se poate constata diferenţa dintre definiţie şi demonstraţie. Aristotel prezintă aici un al treilea motiv al deosebirii dintre definiţie şi demonstraţie. 23 De exemplu, sfericitatea Lunii este un atribut esenţial, eclipsarea ei un atribui accidental. 24 O nouă deosebire: definiţia ne face să cunoaştem substanţele (lucrurile independente) prin arătarea conţinutului esenţial, în timp ce demonstraţia se referă numai la atribute particulare, la unele elemente esenţiale despărţite de celelalte. 25 Adică sau o cunoaştere prin definiţie, sau o cunoaştere prin demonstraţie Dacă se acceptă cu Aristotel că a cunoaşte ştiinţific înseamnă a cunoaşte prin demonstra^' un al doilea fel de cunoaştere, definiţia, ar însemna o demonstraţie tară dernons Această absurditate este subliniată în propoziţia următoare. ţe 26 Mai târziu, Aristotel va arăta amănunţit că definiţiile nu pot fi demons ■* însă îndată mai jos afirmă că totuşi definiţiile fac parte integrantă din silogi»m-punctul de plecare al silogismului. le fi 27 Al doilea argument care dovedeşte că ceea ce poate ii delini demonstrat. nstrabi|e- 28 Dacă definiţiile sunt principiile demonstraţiei, ele sunt nedem ^^\e altminteri suntem nevoiţi să ducem demonstraţia la infinit. Definiţiile su nstraţiâ nedemonstrabile ale demonstraţiei, fiindcă ele exprimă esenţa lucrului. 184
ANALITICA SECUNDA II, 3,90 b. 91 a acelaşi cazuri-(jefini'1 Dar dacă definibilul şi demonstrabilul nu sunt în toate cazurile lucru, nu ar putea oare să fie acelaşi lucru cel puţin pentru unele Ori aceasta este imposibil, fiindcă nu există demonstraţie a i?29 în adevăr, definiţia se referă la esenţă şi la substanţă, ce este evident că toate demonstraţiile presupun şi admit esenţa . de exemplu, demonstraţiile matematice presupun unitatea, rechea, şi la fel se întâmplă în toate celelalte ştiinţe30. Mai mult „ *3i orice demonstraţie dovedeşte că un predicat este legat ori nelegat te un subiect, dar în definiţie nu se enunţă un lucru despre altul; de templu, ™ enunţăm animal despre biped, nici biped despre animal, nici figură despre suprafaţă — suprafaţa nefiind figură, nici figura suprafaţă. Apoi, a demonstra esenţa unui lucru nu este totuna cu a demonstra că un lucru are de fapt un atribut32. Definiţia descoperă esenţa 91 unui lucru, demonstraţia arată numai că un atribut aparţine ori nu aparţine unui subiect dat; dar lucrurile diferite cer demonstraţii33 diferite, afară numai de cazul când o demonstraţie se raportă la o alta, ca partea la întreg. Adaug această precizare, pentru că, dacă s-a demonstrat că deduce din esenţă alte atribute esenţiale. Că principiile sunt nedemonstrabile, s-a arătat înainte în cartea I, cap. 1,2 şi 3 şi passim. Aceasta este o convingere fundamentală a logicii aristotelice. Acum se trage o concluzie importantă: dacă definiţiile sunt principiile demonstraţiei, ceea ce este definit nu poate fi demonstrat. 29 Până acum s-a dovedit că ceea ce poate fi definit nu este demonstrabil şi invers. Nu există oare excepţii, unele cazuri în care definiţia şi demonstraţia se referă la nslaşi obiect sau conţinut? Rămâne de dovedit că în nici un caz nu se aplică demonstraţia Şi definiţia la acelaşi conţinut. Primul argument al dovezii: definiţiaşi demonstraţia au un obiect deosebit, ^nniţia dă esenţa substanţei individuale, demonstraţia se întemeiează pe esenţă (definiţie), WHiu a deduce din ea alte predicate (atribute) esenţiale. ■ Urmează un al doilea argument, anume că, nici parţial, definiţia şi onstraţia nu au acelaşi obiect. Argumentul susţine că în concluzia silogismului un lcat este enunţat sau atribuit despre un subiect, în timp ce în elementele definiţiei Malneşte raportul de atribuire, ci ele constituie o totalitate. Definiţia este o unitate .nu o discursivitate de enunţare sau atribuire. în definiţia omului ca animal biped, malul nu este atribuit bipedului şi invers. ' Un al treilea argument: definiţia şi demonstraţia au un scop deosebit. ^ la ne arată ce este un lucru, care este esenţa lui, demonstraţia dovedeşte ce atribut unll»cru, dată fiind esenţa lui. Termenul de demonstraţie, întrebuinţat aici, este justificat prin argumentarea ■ posibilitatea ca demonstraţia să fie raportată la parte ca şi la întreg. 185
ARISTOTEL toate triunghiurile au unghiurile egale cu două unghiuri dre t^~~~~~ aceasta s-a demonstrat că acel atribut aparţine şi isoscelel isoscelul este doar o parte din totalitatea tuturor triunghiurilor r> ^ cazul de faţă, existenţa de fapt a unui atribut şi esenţa nu sunt r ^ la fel unul la altul, dat fiind că unul nu este o parte din celălalt34 ^ Astfel, este evident că nu tot ce poate fi definit poate f h monstrat, şi nici că tot ce poate fi demonstrat poate fi definit P • urmare, nu este posibil să avem despre acelaşi lucru şi o definiţie ' demonstraţie. Urmează, evident, că definiţia şi demonstraţia nu sunt ' identice, nici conţinute una în alta; căci, dacă ar fi aşa, atunci obiecte] lor ar sta ori într-un raport de identitate, ori într-unui de la parte la întreo
Atât despre dificultăţile iniţiale ale problemei noastre. Următorul pas ridică chestiunea: dacă silogismul — adică silogismul demonstrativ — este posibil despre esenţă; cum presupune argumentarea noastră de până acum, el este imposibil35. Putem arăta că este imposibil prin următoarele argumente: Silogismul dovedeşte că un atribut aparţine unui subiect cu ajutorul termenului mediu; pe de altă parte, natura unui subiect este ceva propriu lui şi este enunţat ca constituind esenţa lui36. Dar în acest caz subiectul, definiţia lui şi termenul mediu care le leagă trebuie sa fie enunţaţi unul despre altul. Căci dacă A este „propriu" lui C, evioe A este „propriu" lui B şi B lui C — de fapt, tustrei termenii sunt propm unul altuia; şi apoi, dacă A se află în esenţa lui B, şi B este enunţai 34 Existenţa de fapt a unui atribut (oti) şi esenţa (tî kariv) nu stau in^ de la parte (specie) la întreg (gen), de aceea, nici definiţia nu este o specie a ue ^ ^. 35 Noua problemă: este posibilă o demonstraţie a esenţei? Ră>p"ie (VU| Aristotel, cum este de aşteptat după discuţia de până acum, va fi negativ. ^ «v în vedere că pentru Aristotel, aici, esenţa înseamnă şi ti koiiv (ce este un el vai (ce este esenţial), ca şi opio^ri? (definiţie). 36 Constituie adică definiţia acelui lucru. 186
ANALITICA SECUNDĂ 11,4,91 a ntial despre toţi C, atunci A trebuie să fie, de asemenea, enunţat Lepre C, ca aparţinând esenţei lui37. Dacă nu admitem această îndoită atribuire — adică dacă A este nntat ca fiind esenţa lui B, dar B nu aparţine esenţei subiectelor despre jre el este enunţat — A nu va fi predicat cu necesitate despre C, ca „artinând esenţei lui38. De aceea, dat fiind că amândouă premisele nuntă esenţa — adică definiţia — definiţia lui C va fi cuprinsă în termenul mediu înainte de a se trage concluzia39. Să presupunem. în genere, că avem de dovedit esenţa omului40. Sa admitem că C este om. A este esenţa omului, fie animal biped, fie altceva41. Dacă este posibil silogismul, A trebuie să fie enunţat despre toţi B. Dai' această premia va avea un nou termen mediu, care urmează să fie, de asemenea, esenţa omului42. De aceea, argumentul presupune ceea ce era de demonstrat, întrucât B, de asemenea, exprimă esenţa omului43. Să luăm, pentru clarificare, cazul în care nu sunt decât cele 37 Problema este: daca esenţa, obiectul definiţiei, poate fi demonstrată. Să luam propoziţia: A aparţine lui C (sau: C este A), să o considerăm ca concluzie a unui silogism şi totodată ca o definiţie (A defineşte pe C sau A este esenţa lui C). Pentru a avea un silogism cu concluzia „C este A", care este definiţia lui C prin esenţa A, va trebui ca cele două premise să exprime de asemenea, esenţe: A aparţine esenţial lui B şi C aparţine esenţial lui B, deci termenul mediu B are aceeaşi extensiune ca şi termenii major şi minor, deci toţi termenii sunt reciprocabili. 3S Dacă numai majora exprimă o apartenenţă esenţială (B este A), nu şi minora, care ar putea exprima o apartenenţă accidentală, concluzia nu va exprima nici ea o apartenenţă esenţială, deci A nu va defini pe C. 39 Cercetarea ajunge la rezultatul că silogismul n-a demonstrat definiţia „C "f A" (sau A aparţine esenţial lui C), ci a presupus-o din premise, deci silogismul este "iparalogism, o petiţia principii, o tautologie. Pentru ca A să fie esenţa sau definiţia lui C,trebuie ca, în premise, A să fie definiţia esenţială a lui B şi B să fie definiţia esenţială •lui C, deci chiar din minoră există concluzia. Silofc»smele sunt demonstrative dacă "lunile lor nu au aceeaşi sferă, uacă, aşadar, trec de la noţiuni cu o sferă mai mare la ţiuni cu o sferă mai restrânsă. în acest caz, A nu poate fi definiţia lui C, întrucât ele sunt reciprocabiie. Definiţia cuprinde toate predicatele unei noţiuni, în timp ce nstraţia oferă în concluzie numai un singur predicat propriu esenţei. Să presupunem dar că avem de demonstrat definiţia omului. Adică definiţia omului. Termenul mediu, ca definiţie, este reciprocabil şi, de aceea, va exprima şi nţa definitorie a omului, in adevăr, premisa minoră: ,,C este B" presupune definiţia luiîB ? Argumentarea ilustrează cercul vicios al oricărei încercări de a demonstra niţie. 187
ARISTOTEL două premise — adică în care premisele sunt prime şi nernoti caz pe care trebuie să-1 cercetăm, pentru că el ilustrează cel punctul în discuţie44. ate mai bine
Astfel, acei care demonstrează esenţa sufletului, ori a om ori a altui lucru, prin termeni convertibili, se mişca în cerc -exemplu, dacă pretindem că sufletul este ceea ce cauzează propri viaţă, iar ceea ce cauzează propria sa viaţă este un număr de si 91 b mişcător. Căci ar trebui să presupunem atunci că sufletul este un num" de sine mişcător, în sensul că sufletul este identic cu acest număr45 Jn adevăr, dacă A urmează logic lui B şi B urmează logic lui C, A nu va fi în acest fel esenţa definitorie a lui C, ci va fi un atribut al lui C4(1 Nu vom avea această urmare, şi dacă A este enunţat despre orice B,care este identic cu o parte din A. Astfel, esenţa animalului este enunţată despre esenţa omului, fiindcă este adevărat că, în toate cazurile a fi om este a fi şi animal, după cum tot aşa de adevărat este că fiecare om este un animal — nu este însă adevărat că animal este identic cu a fi om'
47 44 în exemplul precedent, demonstraţia a recurs la un termen mediu străin, adică a procedat prosilogistic. Pentru a clarifica mai bine existenţa cercului vicios, Aristotel pleacă de la două premise nemijlocite şi prime. 45 Aristotel arată că definiţia dată sufletului de platonicul Xenocrates — sufletul este un număr ce se mişcă prin sine — duce la un cerc vicios, dacă se încearcă o demonstraţie a ei. Iată demonstraţia vicioasă a lui Xenocrates: Tot ceea ce este cauza propriei sale vieţi este un număr care se mişei Pnn ime Sufletul este cauza propriei tefe vieţi_____________— Yüklə 3,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
|