Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sufletul este un număr care se mişca" prin sine.

Cercul vicios constă în faptul că termenul major (numărul care se mişc* Prm sine) şi mediul (ceea ce este cauza propriei vieţi), exprimă în forme diferite es minorului (sufletului), deci chiar din minoră era formulată concluzia. .

46 Un asemenea silogism demonstrează numai că A este un atribut al lui ■ însă că A este definiţia lui C, fiindcă în premise este vorba, de asemenea, de atn

de definiţii, de esenţe definitorii. „A urmează logic lui B" sau „A este consecven B" înseamnă că A este atributul lui B sau că A aparţine lui B. _ ,ef-iniţia

47 Aristotel, care cercetează orice chestiune sub toate laturile, arata ca ^ ^ nu poate fi uemonstrată şi în cazul că subiectul de definit (omul) este o ^^ predicatului, deci şi în cazul că predicatul este genul (animal) subiectului (orn)- esl£ nu poate fi o definiţie, fiindcă termenii nu sunt convertibili, nu sunt identici jfjcâ. animal, dar nu orice animal este om. Definiţia cere nu numai genul, ci şi diteren,

188

ANALITICA SECUNDA 11,5.91 b

Conchidem atunci că, în afară de cazul că amândouă premisele rimă esenţa, nu se poate spune ca A esie definiţia şi esenţa lui C. ' dacă le considerăm aşa. atunci, admiţând pe B, se va fi admis de tragerea concluziei că B este definiţia lui C; aşa încât nu s-a nimic, pentru că a fost o învârtire în cerc48.

Cum s-a arătat în Analitică la figuri, metoda diviziunii nu izbuteşte să dea un silogism, fiindcă nicăieri nu urmează cu necesitate cî anumite lucruri există, pentru că există anumite alte lucruri49. Diviziunea demonstrează tot aşa de puţin ca şi inducţia50. Căci, într-o demonstraţie sigură, concluzia nu poate fi o întrebare, nici nu este valabilă printr-o concesie, ci ea trebuie să urmeze cu necesitate din premisele ei, chiar dacă adversarul neagă aceasta51. De exemplu, cineva se întreabă: „Este omul însufleţit, ori neînsufleţit?" şi apoi afirmă, nu demonstrează, că omul este însufleţit. După aceea se divizează toate animalele în animale de uscat şi de apă, şi se admite că omul este un animal de uscat. Mai departe, că omul este formula completa a unui animal de uscat nu urmează cu necesitate din premise52, ci nu este altceva

48 Deci, pe această cale, esenţa definitorie nu poate fi demonstrată. Dar nu este §i o altă cale?

49 în acest capitol, Aristotel arată că definiţia nu este obţinută nici prin «viziune, iar dacă cumva este obţinută, diviziunea nu este o demonstraţie, un silogism. Aristotel respinge reducerea diviziunii (Bioipeois-) platonice la un silogism, respingere fculă din Analitica primă, 1, cap. 31. Diviziunea este un silogism fără putere.

50 Diviziunea nu este un silogism; inducţia poate fi un silogism {Analitica ™n».H,cap. 23), dar nu este o demonstraţie, fiindcă rămâne în sfera particularului.

51 în cercetarea dialogată (dialectică, în sensul aristotelic), punctul de plecare 0 întrebare: este omul un animal sau nu? întrebarea implica o diviziune, iar res-

"*ntul se pronunţa pentru un membru al diviziunii. Diviziunea merge mai departe, . ce se ajunge la un termen indivizibil. Chiar dacă diviziunea are ca rezultat o definiţie,

Unea însăşi nu este o demonstraţie.

3 Primul argument contra dovedirii esenţei prin diviziune: diviziunea nu este

Un ..silogism slab" (vezi Analitica primă 1, 31, 46 a).

,^

189

ARISTOTEL

Pot fi să nici

decât un nou postulat. Fie că diviziunea cuprinde diferente m puţine, rezultatul e acelaşi53. în adevăr, cine recurge la metoda d' • ■ ° nu izbuteşte să prezinte în silogisme nici măcar adevărurile car demonstrate pe această cale. Căci nimic nu se opune ca toate ace ^ fie adevărate despre om şi totuşi, ele să nu ne arate nici esem esenţa lor definitorie54. Şi apoi, ce garanţie avem că nu s-a adăugat ' esenţial ori că nu s-a omis ceva din esenţa sa, ori că nu s-a trecut un element intermediar al ei?55.

Apărătorul diviziunii ar putea răspunde că, deşi se pot întâirml greşeli, totuşi le putem ocoli, dacă luăm toate atributele care su cuprinse în esenţă şi dacă, postulând genul, producem prin diviziun succesiunea neîntreruptă cerută de termeni, şi nu lăsăm nimic pe dinafară56. îndeplinind aceste condiţii, este peste putinţă să greşim,căci esenţialul se cuprinde în întregime în diviziune la fiecare stadiu si nu se omite nimic din el, iar ceea ce este divizat ajunge în cele din urmă la ceva specific indivizibil, adică la esenţă. Cu toate acestea, noi răs­pundem: diviziunea nu este un silogism: ea ne oferă o cunoaştere, dar în alt chip57. Nu este aici nimic surprinzător, căci inducţia nu este nici ea o demonstraţie mai mult decât diviziunea, deşi ea pune în evidenţă unele adevăruri58. Totuşi, a scoate o definiţie din diviziune nu înseamnă a face un silogism. După cum, în concluziile trase fără termenii lor

5S Există poziţii mai mult sau mai puţin numeroase, dar nu există şi demonstraţii la fel.

54 Toate atributele găsite prin diviziune s-ar putea să nu exprime nici esenţa, nici definiţia omului. Aristotel face distincţie între ti îoti (esenţa în sens nedeterminat, în care se exprimă ce este un lucru, în materia şi forma sa), şi to tî V «Ivcu (esenţa care defineşte un lucru prin forma sau quiddilatea sa, elSoc).

55 Nu avem nici o garanţie că diviziunea este completă: s-a adăugat cev neesenţial, s-a omis ceva esenţial şi s-a trecut dincolo de domeniul în cercetare.

56 Prin diviziune se poate ajunge la definiţie, dacă plecăm de la genul suprem al lucrului de definit şi, după aceea, îl dividem tot mai departe până ajungem ia un te indivizibil, sub condiţia ca diviziunea să fie continuă, fără să se ireacă peste n element. în aceste condiţii, având genul, este imposibil să se omită atributele ese . adică este imposibil să nu ajungem la diferenţa specifică indivizibilă.

57 Diviziunea, chiar ocolind greşelile semnalate, chiar dacă ne oferă cunoş

nu ne oferă aceste cunoştinţe ca concluzii silogistice. . » ]j.

58 Există inducţii în formă silogistică, cum s-a arătat în Analitic3 p ^ cap. 23, însă nici aceste inducţii nu sunt demonstraţii, deşi ne dezvăluie adeva

mai puţin este o demonstraţie inducţia ca simplă adunare de fapte singulare.

190

ANALITICA SECUNDA II, 6, 91b, 92 a

.:j potriviţi, ori de câte ori din anumite premise deducem cu 1 sjtate cutare sau cutare lucru, ne întrebăm: „de ce este aşa?", tot 92 a • ia definiţiile dobândite prin diviziune59. Astfel, la întrebarea: „care 'esenţa omului?" se răspunde: „animal, muritor, merge pe picioare, fără aripi". Şi când la fiecare atribut adăugat se va repeta ebarea: „pentru ce?", se va spune şi se va crede chiar că s-a , monstrat prin diviziune că orice animal este sau muritor sau muritor. Dar o astfel de formulare luată în întregimea ei nu este o jjjnitie60; aşa încât chiar dacă diviziunea demonstrează această formulă, definiţia m tuci un chip nu ajunge să fie concluzia unui raţionament61.

si

Nu putem totuşi sa demonstrăm ce este un lucru în esenţa şi în substanţa lui, procedând ipotetic, adică admiţând că esenţa definitorie a lui este constituită de atributele proprii ale esenţei sale; că aceste atribute sunt singurele conţinute în esenţa sa şi că totalitatea lor este proprie lucrului?62 Astfel, fiindcă în această totalitate stă esenţa lucrului.

59 întocmai cum în silogismele făcute fără a recurge la termenii medii potriviţi continuăm să ne întrebam, pentru ce este aşa, deci continuăm să căutăm adevărata cau/ă Ijdevăratul termen mediu), în ciuda necesităţii deducerii, tot aşa şi la definiţiile scoase 4ndiviziune. De ce spunem că omul este muritor, când putea să fie nemuritor? Diviziunea iu ne oferă cauza, termenul mediu.

60 Simpla înşirare de atribute nu este o adevărată definiţie: animal, muritor, n*rEe pe picioare, are două picioare, nu are aripi.

61 Chiar dacă diviziunea ne dă elementele unei demonstraţii, ea nu face din fimţie rezultatul unui raţionament (silogism).

Aristotel continuă în acest capitol, obscur prin concizia exprimării, să arate nu pot fi demonstrate. Ei discută aici o nouă posibilitate de astfel de ""istraţie, posibilitate care porneşte de la o ipoteză. Se ia ca premisă majoră definiţia !'ei, adică se introduce în esenţa termenului definit însăşi definiţia definiţiei amentul va fi:

Inşirarea tuturor atributelor proprii unei esenţe este definiţia ei Animai, muritor, biped, fără aripi ele, enunţă atributele proprii omului Animal, muritor, biped etc. constituie definiţia omului.

n

191

ARISTOTEL

nu putem oare dobândi astfel concluzia noastră? Nu cumva ad este că, întrucât dovada trebuie să fie făcută prin termenul mediu ^ definitorie este, şi de data aceasta, presupusă?63 ' en'a

Mai departe, după cum într-un silogism nu luăm ca r>r • însăşi definiţia silogismului (dat fiind că aceste premise din care trâo a concluzia stau între ele în raport de la întreg la parte)64, tot aşa si defi°' ■ definiţiei nu trebuie să fie conţinută în silogism, ci trebuie să rămân"'" afară de premisele luate65. Numai când cineva se îndoieşte dacă e vorba sau nu de o concluzie silogistică, avem de întărit că este as fiindcă ea este confonnă definiţiei silogismului66. Şi, numai când cinev se îndoieşte că concluzia este esenţa definitorie, vom răspunde cu asigu­rarea contrară, anume că ea corespunde definiţiei esenţei definitorii pe care am afirmat-o de la început. De aici se vede că putem face un silogism, chiar fără definirea expresă a ceea ce este silogismul sau a ceea ce este esenţa definitorie.

Dovada ipotetică următoare cade, de asemenea, în cerc vicios67. Dacă esenţa răului este definită ca esenţa divizibilului şi esenţa contra­rului unui lucru — dacă are un contrar — este contrarul esenţei lucrului, atunci, dacă binele este contrarul răului şi indivizibilul al divizibilului, noi tragem concluzia că binele este, în esenţă, totuna cu indivizibilul. Şi acest procedeu este un cerc, pentru că presupunem esenţa definitorie ca premisă şi. totuşi, premisa trebuie să demonstreze concluzia68. „Dar esenţa definitorie este dovedită printr-o altă esenţă definitorie" — se va

63 Şi aici comitem un cerc vicios: întrebuinţăm definiţia pentru a demonstra definiţia. în premisa majoră, demonstraţia autentică nu acceptă definiţia lucrului, ci numai genul (termenul major) şi termenul mediu. Aristotel respinge astfel o obiecţie ace origine pare a fi sofistă.

64 Dacă luăm ca premisă majoră definiţia silogismului, cum minora este o pan a majorei, ar trebui să obţinem în concluzie un enunţ asupra naturii silogismului.

63 Definiţia silogismului este admisă înainte de orice silogism. _ .

66 Tocmai fiindcă definiţia silogismului nu este cuprinsă în silogism- ■ ^ că ne îndoim de valabilitatea concluziei, ne referim explicit la definiţia silogism ^. __ aşa şi în cazul că ne îndoim de concluzia obţinută într-un silogism al de . presupunând că acest silogism este posibil — ne referim explicit la definiţia l0nStra

07 Aristotel cercetează o altă încercare sofistă, mai subtilă, de a esfc.j ipotetic definiţia (esenţa); se admite în silogism nu definiţia lucrului dat. ci co definiţii. Exemplul luat este esenţa răului.

68 Concluzia, ceea ce trebuie dovedit, este premisa majoră a d

192

ANALITICA SECUNDA II, 7, 92 a

ta Asa este, căci în demonstraţii afirmăm ca premisă69 că „aceasta" enunţat despre „aceea"; dar termenul enunţat despre minor nu este • majorul însuşi, nici un termen identic cu el prin definiţie, nici unul

în sfârşit, şi dovada prin diviziune şi dovada prin silogismul scris înainte ridică aceeaşi dificultate: de ce omul trebuie să fie animal bip^d — terestru şi nu animal şi terestru, dat fiind că premisele hulise nu asigură necesitatea ca predicatele să constituie o unitate, afară ufflai dacă nu este o simplă unire, aşa cum muzicant şi gramatician sunt enunţaţi despre acelaşi om71.

7

Atunci putea-vom oare să demonstrăm prin definiţie substanţa sau esenţa?72 Nu putem arăta, ca în demonstraţia ce porneşte de la premisele a căror valabilitate este admisă, că fiind dat ceva, altceva există necesar — aceasta ar fi o demonstraţie; dar nu putem proceda nici ca în inducţie, unde se arată,pe baza evidenţei cazurilor particulare,

69 Premisa minoră.

70 în orice demonstraţie, minora enunţă termenul mediu despre termenul minor, "1 nu este totuna cu termenul care trebuie să fie demonstrat, nici identic cu el prin EMiţie, nici reciprocabil cu el- Demonstraţia deci nu este o tautologie, un cerc vicios.

»ampresupus că binele este contrarul răului şi că răul se defineşte prin divizibilitate, "ţelege că binele este indivizibil. Tot asa putem demonstra răul prin bine, cum am t binele prin rău.

Aristotel ridică aici o problemă pe cât de nouă, netratată încă, pe atât de 8 unitatea definiţiei, unitatea notelor definitorii. Nici diviziunea, nici silogismul teză nu pot să ducă la unitatea predicatelor, fiindcă amândouă ne dau predicate are, cel mult unite prin conjuncţia „şi", nu însă unitatea intimă a definiţiei.

In acest capitol, Aristotel continuă să arate că definiţia nu poate fi . începutul capitolului oferă o recapitulare a celor spuse înainte în această w. ' "°utatea, în acest capitol, este că introduce punctul de vedere al existenţei în cu esenţa. Definiţia ne dă esenţa, dar la esenţă nu ajunge nici prin inducţie (de la la general), nic: prin demonstraţie sau deducţie (de la general la particular), ^dcţia şi inducţia se referă la existenta atribuirilor, nu la esenţa lor.

L

193

AR1STOTEL

92 b

"^întregul este asa, fiindcă mei un caz particular nu este altfel, pentru

că nductia nu dovedeşte care este esenţa unu, lucru, ci numai ca acesta

are un anumit atribut. De aceea, întrucât nu putem demonstra

e

Să nunem chestiunea altfel: cum vom dovedi oare prin definiţie ta?™ Când ştim care este esenţa omului sau oricare altă esenţa. să ştim de asemenea, că omul există; căci nimeni nu cunoaşte l -eea ce nu există - astfel, putem şt, sensul noţiunii sau , dar nu care este esenţa unui cerb-ţap 5. Mai departe,

' a ^*ii rare e<;te esenţa unui lucru, poate ea oare dac* definire £ * care . ^ » ^^ ^ ^

dovedi şi că el ex stă ^ demonstraţia, ne arată fiecare

Mem:^l^ml^^ omului Ş1 fapwl că omul exfsunt

un singur lucru uimp «.demonstraţie trebuie să

de

7:ţ Dacă singurele dovezi sunt inducţia şi deducţia (demonstraţia), definiţia

(esenţa) nu poate fi dovedită.

74 Aristotel aduce un nou argument că definiţia nu este o demonstraţie. Nu

putem cunoaşte esenţa unui lucru daca nu cunoaştem şi existenţa iui. Căci nimeni nu cunoaşte esenţa a ceea ce nu există. Amândouă, esenţa şi existenţa, sunt dovedite pnn aceeaşi întemeiere. Definiţia ne dă esenţa, nu existenţa lucrului, cum se întâmpla in silogism şi inducţie. Deci, definiţia nu este o demonstraţie.

75 Cerbul-ţap, fiind o ficţiune, nu are o definiţie esenţială, ci numai o defini nominală. _ ■

76 Un nou argument că definiţia nu poate demonstra o existenţa, n

demonstraţia dovedeşte existenţa unui lucru. . u

77 Demonstraţia dovedeşte existenţa atributului într-un subiect (subs . existenţa substanţei, care este o poziţie primordială. / 6 oy)

78 în filozofia aristotelică este o convingere fundamentala că existenţa ^ ^ nu este o esenţă, o substanţă sau un gen comun al lucrurilor, cum sunt ca»eg-

numai un termen comun, nu „termen transcendental".

79 Nu de definiţie. -«"i

a acestui figuri, ceea ce geometria nu urmăreşte nieio< proprietăţile sale. Esenţa nu este presupusă în existenţă.

cu pro

ANALITICA SECUNDĂ 11,7,92 b

e a triunghiului? în acest caz, vom cunoaşte prin definiţie esenţa ■ lucru, dar nu vom şti dacă el există. Aceasta este însă imposibil1*1.

ii nil*

Vedem însă din procedeele obişnuite ale definiţiei că ele nu

edesc că lucrul definit există82. în adevăr, chiar dacă am avea

t'unea de „linie la egală distanţă de centru", pentru ce ar exista lucrul

finit aşa? Pentru ce deci acest lucru ar fi un cerc? L-am putea numi,

tonă materia lui, un orihalcS3. Căci definiţiile nu depăşesc rolul lor, adică

le nu ararâ uici c& lucrul definit este posibil, nici că este real. Totdeauna

fâmâne valabilă întrebarea: pentru ce trebuie să existe aşa ceva?84

Aşadar, dacă definiţia dovedeşte sau esenţa, sau sensul ter­menului, atunci, dacă nu există o definiţie a esenţei, definiţia este o vorbire care exprimă sensul termenului.85 Aceasta este o absurditate. Căci,întâi, am avea atunci definiţii şi despre neesenţial şi neexistent, deoarece putem numi şi ceva neexistent. în al doilea rând, toate vorbirile ar fi definiţii, căci pentru orice fel de vorbire putem găsi un nume. în acest caz, noi am vorbi numai în definiţii, aşa încât şi Iliada ar fi o

definiţie.

în sfârşit, nici o ştiinţă nu poate dovedi că acest lucru are acest nume,nu altul. Prin urmare, definiţiile, în afară de sarcina lor, nu ne fac si cunoaştem şi numele86.

81 Un argument precedent susţinea că definiţia nu poate demonstra existenţa.

------iţa şi existenţa sunt legate în demonstraţie, este absurdă afirmaţia că putem

"moaşte demonstrativ prin definiţie esenţa, ignorând însă existenţa.

2 Aristotel repetă că definiţia întrebuinţată pe atunci ca procedeu în geometrie '"demonstrează existenţa. în cazul de faţă, a cercului.

Orihalcul pare a fi alama, un aliaj din cupru şi zinc. Definiţia nu ne dă cauz.a definitului în existenţa lui. Deci definiţia nu istrează nici esenţa, nici existenţa definitului.

Dacă definiţia este sau reală (se referă la esenţă), sau nominală, şi dacă nu '*> nu ar putea oare să fie nominală'.' Definiţia pur nominală nu ne arată esenţa, *>ua motive: 1) definiţia nominală fără esenţă, deci fără existenţă, este valabilă îjj.. neesenţial şi pentru neexistent, căci orice poate fi numit; 2) orice exprimare de 'rjj >orice vorbire, oricât de lungă, cum este Iliada, model de poezie foarte lungă, ar "^fc ^m tradus aici Xoyo? prin vorbire, nu prin noţiune. Contextul impune această e- W/ada nu este o noţiune.

Ştiinţele nu se preocupă niciodată de nume, ci de existenţele exprimate prin D l supune că geometria a dat

:Hg j.

194

. Ştiinţele nu se preocupă niciodată de nume, ci de exţ p

& este o chestiune secundară. De exemplu, se presupune că geometria a dat lemienuluiae triunghi.

195

ARISTOTEL

Din toate acestea nu rezultă nici că definiţia si sik i

t^jUlUl $llm

acelaşi lucru, nici că ele se referă la acelaşi obiect. Rezult*» -definiţia nu demonstrează şi nu arată nimic87, că deci esenţa n a fi cunoscută nici prin definiţie, nici prin demonstraţie88.

8

93 a Trebuie să cercetăm încă o data ceea ce este just şi ceea ce

nu este just în cele spuse mai sus; ce este o definiţie şi dacă putem obţine, într-un chip oarecare, o demonstraţie şi o definiţie despre esenţă, sau dacă aceasta este o imposibilitate89.

Dacă, cum am spus90, este acelaşi lucru a cunoaşte esenţa unui obiect şi a cunoaşte cauza existenţei lui, deoarece esenţa este o cauză, şi dacă, mai departe, cauza este sau însăşi esenţa sau altceva străin, şi dacă, în sfârşit, este altceva, aceasta este sau demonstrabil sau nedemonstrabiî — dacă, aşadar, altceva străin este cauza — atunci cauza trebuie să fie termenul mediu, iar dovada trebuie să fie făcută în figura întâi, deoarece demonstraţia acesteia este universală şi afirmativă . Cazul cercetat aici ar putea să fie un prim procedeu de a demonstra

87 Aristotel opune dTToSeiKvucjiv (demonstrează) şi SeUmaiv (arată,lămureşte, explică într-un chip oarecare). . |

88 Sfârşitul capitolului este un rezumat, nu numai al acestui capitol. Jar Şi capitolelor precedente (4 şi 6).

' Cercetarea de până acum a pregătit teoria demonstraţiei

esenţei şi a

raportului dintre definiţie şi demonstraţie, esenţa.

90 Vezi aici cartea a Il-a, capitolul 2: ştiinţa este căutarea cauzei care po

fi

Aristotel examinează posibilitatea ca totuşi să obţinem o ele ^ ^„tr-u definiţiei. Condiţia este ca demonstraţia să se facă printr-o cauză străina, a jc

ţ ţ ţ p

atribut ce aparţine altei substanţe, ca la cauza motrice. Demonstraţia detun.

z

, a jacepo" . ^jg ia!

uz s j,

altă definiţie, de exemplu, cauza materială va fi demonstrată prin cauz s

l ^ ci itirf^

demonstraţia va fi făcută în Barbara, căci orice definiţie este universala . ^ jos, Aristotel va arăta că această demonstraţie este imperfectă, „dialec ' '

j,tai

196

ANALITICA SECUNDA II, 8,93 a

O printr-o altă esenţă92, iar la propriu tot cu propriu93. în chipul

acesta

din notele esenţiale ale unui lucru unele vor fi demonstrate.

nu/

S-a arătat mai sus că acest procedeu nu poate fi considerat o onStraţie, dar el este cel puţin un silogism logic al esenţei95. Să olicăm în ce chip este posibilă o demonstraţie a esenţei, reluând -hestiunea de la început. întocmai cum căutăm cauza, când cunoaştem faptul96 şi întocmai cum, uneori, amândouă ne sunt cunoscute în acelaşi mnp.fără ca totuşi cauza să fie cunoscută înaintea faptului, tot aşa este evident că esenţa este legată de existenţa ei, căci nu putem cunoaşte ce este un lucru, dacă nu ştim dacă el există.

Dacă un lucru există sau nu, ştim uneori accidental, alteori printr-o notă esenţială a lui, de exemplu că tunetul este un zgomot în nori, că eclipsa este o întrerupere a luminii, că omul este un animal şi că sufletul este ceva care se mişcă prin sine97. Ceea ce cunoaştem accidental, în ce priveşte existenţa sa, cu necesitate nu va fi cunoscut întru nimic, în ce priveşte esenţa sa, deoarece nici măcar nu ştim dacă el există sau

92 Esenţa are sensul de definiţie, deci o definiţie este demonstrată prin altă definiţie.

93 Termenul mediu şi termenii extremi sunt de aceeaşi natură.

94 Din notele sau atributele esenţiale ale unui lucru, o notă (de exemplu, cauza materială) va fi demonstrată prin alta (cauza formală), care, fiind luată ca nemijlocită, wvamai fi demonstrată. De exemplu, eclipsa de Lună, care se defineşte prin întreruperea "nunii, are drept cauză străină interpunerea Pământului, dar această cauză nu ne este dată c» efect al altei cauze. Dacă demonstrăm esenţa întreagă, definiţia unui lucru prin această esenţă, concluzia este anticipată în premise. Demonstraţia printr-o cauză străină este l(*feauna parţială.

' Termenul de „silogism logic" (XoyiKos ouXXoyiono'c) este totuna cu

°gism dialectic". Este dialectic fiindcă nu suntem siguri că se enunţă o determinare «enţialj.

Vezi aici, cartea a II-a, cap. 1, cele patru chestiuni ale ştiinţei: 1) faptul Proprietatea; 2) cauza apartenenţei proprietăţii; 3) dacă există subiectul căruia îi ^"^ proprietatea; 4) care este esenţa sau natura subiectului.

Existenţa unui lucru este sau o cunoaştere necesară, dacă cunoaştem cauza, ^^^ senţa Iui, sau o cunoaştere accidentală, dacă nu cunoaştem cauza, ci un atribut

. p 'a în exemplele date in toate acestea se enunţă atribute fără raportare la cauza hi, discutat dacă atributele înşirate de Aristotel aparţin numai accidental

*"** citate.

197

ARISTOTEL

nu în realitate. A căuta o esenţă, fără a şti că există, înseamnă a nimic. Dimpotrivă, dacă cunoaştem ceva dintr-un lucru, căutare

este mai uşoară. Urmează de aici că ne apropiem de esenţă cu at- ' ' 1 .... aiat mai

mult, cu cat cunoaştem mai bine existenţa.

Să luăm un exemplu de lucruri la care cunoaştem o part esenţa lor. A este eclipsa, C este Luna, iar B interpunerea Pământ A întrebarea dacă Luna suferă o eclipsă sau nu, se reduce la întreb' dacă B are loc sau nu are loc98. Dar această întrebare este totuna întrebarea dacă A are sau nu o cauză. Şi dacă are loc B, adică inte punerea Pământului, susţinem că are loc şi celălalt lucru, eclipsa de Lună. Să luăm un alt exemplu: care parte dintr-o opoziţie contradictorie este oare explicată cauzal", aceea că unghiurile unui triunghi sunt e^ale cu două unghiuri drepte sau aceea că nu sunt egale? Dacă am găsit „pentru ce" este aşa, cunoaştem atunci şi existenţa şi „pentru ce", deoarece am găsit aceasta printr-un termen mediu100. Dacă nu se întâmplă aşa, cunoaştem faptul, dar fără „pentru ce": să luăm C=Luna, A=eclipsa, 93 b B=Lună plină, fără nici o umbră asupra ei, când ea este vizibilă şi nici un corp nu se interpune între ea şi noi. Dacă acum lui C îi aparţine B, aşadar, când Luna plină este fără umbră, când este vizibilă, şi nici un corp nu se interpune între ea şi noi, iar acestuia (B) îi aparţine A — eclipsa, este evident că Luna suferă o eclipsă, dar nu este evident „pentru ce". Ştim sigur atunci că există eclipsă, dar nu cunoaştem esenţa ei. Când se constată lămurit că A aparţine lui C, şi când ne întrebăm apoi „pentru ce", aceasta înseamnă să căutăm pe B, care poate fi: 'nter" punerea Pământului, rotaţia Lunii sau stingerea luminii ei. Dar aces