Analitica secunda topica respingerile sofistice

Numai pe calea diviziunii avem o garanţie că nu s-a omis nici o determinare a esenţei176. Căci, dacă am ales ca început genul potrivit, dar am recurs la diviziuni prea îndepărtate177, atunci nu totul va cădea sub această diviziune, cum, de exemplu, nu orice animal are aripi pline sau despicate, ci numai animalul înaripat, întrucât această diferenţă178 aparţine numai animalului înaripat. La animal însă, prima diferenţă este

174 în Analitica secundăII, 5,91b s-a arătat că diviziunea nu este o demonstraţie a definiţiei, fiindcă valoarea ei probantă este slabă. Totuşi, diviziunea este utilă în căutarea genurilor şi speciilor, adică a compunerii notelor generale. Pentru căutarea şi găsirea esenţei (notelor generale), Aristotel întrebuinţează totuşi termenul de „conchidere (ouXXoYi£eo6ai), deşi nu poate fi vorba de un silogism propriu-zis. Diviziunea este incapabilă de a înlocui silogismul, cum se ştie din polemica lui Aristotel împotriva Platon în Analitica primă 1,31.

175 Nu am putea avea notele generice ale definiţiei nemijlocit, fără a mai recurge la diviziune? Utilitatea diviziunii ca metodă logică nu stă în demonstraţie, trecerea ordonată de la general la particular, în aşezarea atributelor, în ordinea gen ^ lor. Nu este totuna a spune: „animal înblânzit cu două picioare" şi „animal cu aou p îmblânzit". Trebuie să aflăm din diviziune care este unitatea originară la care diferenţa specifică. Căci, spune Aristotel, orice definiţie este alcătuită de doua e

gen şi specie. „aranW

176 Capacitatea divizunii de a trece de la general la particular es

că nu s-a omis nici un element necesar definiţiei. . j^epă1'

177 Adică s-a sărit o subdiviziune intermediară, oprindu-ne la una m ^ ^ tată. Rezultatul va fi că nu toate lucrurile de definit intră în unitatea logic' defectuos. Nu orice animal are aripi, ci un anumit animal. ■ ■ ■ nii

178 „Diferenţa" (8iaopa) desemnează treapta respectivă a diviziu

216

ANALITICA SECUNDA II, 13, 96 b, 97 a

ai aceea care se aplică la orice animal. Tot aşa vom spune despre 97 a celelalte genuri, fie coordonate, fie subordonate termenului de animal, prima diferenţă, de exemplu, a păsărilor, este aceea care este valabilă uentru orice pasăre, a peştilor, aceea care este valabilă pentru orice peste. Aplicând această metodă, putem şti că nu a fost omis nimic179, altminteri vom face inevitabil omisiuni şi nu vom avea siguranţa că diviziunea este completă.

Dimpotrivă, nu avem nevoie, la definiţii şi diviziuni, să cu­noaştem toate lucrurile care există. Totuşi, unii susţin că este imposibil să cunoaştem deosebirile unui lucru faţă de celelalte, dacă nu cunoaştem toate aceste lucruri. Ei mai spun că fără totalitatea deosebirilor unui lucru nu am avea cunoaşterea lucrului dat. Căci laturile în care lucrurile nu se deosebesc sunt identice, iar cele în care se deosebesc le fac să fie altele180.

Dar, în primul rând, această ultimă afirmaţie este falsă. Căci nu orice deosebire face ca lucrurile deosebite să fie altele. Lucrurile ce aparţin aceleiaşi specii au multe deosebiri, dar ele nu sunt esenţiale şi nu aparţin substanţei181.

în al doilea rând, dacă luăm subdiviziuni ce se exclud şi diferenţele lor, şi ne-am încredinţat că totul trebuie să intre în conţinutul uneia sau alteia, dacă apoi am admis că lucrul căutat intră într-una din ele, nu mai are nici o însemnătate dacă ştim sau nu despre câte alte lucruri sunt valabile diferenţele. Căci este evident că vom obţine esenţa, îndată ce, continuând diviziunea, vom ajunge la determinări care nu mai duie alte diferenţieri182. Că totul intră în diviziuni care se exclud

179 Din ceea ce este necesar pentru o bună definiţie.

180 Aristotel discută o obiecţie pe care comentatorii vechi o atribuie lui Speusippos, Pnniul urmaş al lui Platon la conducerea Academiei. Obiecţia putea să fie adusă mai degrabă 'kun sofist, care vrea să reducă la absurd metoda socratic-platonică a diviziunii. Obiecţia susţine: nu putem cunoaşte un lucru dacă nu cunoaştem toate diferenţele acelui lucru, şi Ju putem cunoaşte aceste diferenţe dacă nu cunoaştem toate celelalte lucruri, faţă de care "•ciul dat se deosebeşte într-un chip sau altul. Obiecţia pretinde că înainte de a divide, trebuie

cunoaştem toate diferenţele lucrurilor, deci să avem diviziunea ca şi făcută.

181 Aristotel dă un prim răspuns obiecţiei: nu este nevoie să cunoaştem toate sebirile, fiindcă nu toate sunt esenţiale, specifice, ci pot fi accidentale, şi de aceea fac lucrurile să fie altfel decât sunt.

182 în al doilea răspuns adus obiecţiei, Aristotel relevă că diviziunea în doi opuşi Olr|ia), împreună cu diferenţele lor, ne oferă cadrul pentru a determina orice lucru:

217

ARISTOTEL

contradictoriu, fiindcă ele nu îngăduie termeni intermediari n simplă presupunere neîntemeiată, ci este o necesitate ca totul să' C °

într-una sau în cealaltă parte a diviziunii, dacă diferenţa este

,. . . „iot '

pentru diviziunea respectiva1 .

Dacă vrem să stabilim definiţia unui lucru, trebuie să ti seama de trei puncte de vedere: întâi, să scoatem la lumină numai esenţiale; al doilea, să le seriem în ordine după locul pe care-1 ocu S-al treilea, să le enumerăm fără nici o omisiune184.

Satisfacem primul punct de vedere, dacă suntem în stare cum izbutim să o facem la accidente, să stabilim prin raţionament genul şi diferenţa185. Al doilea, obţinem ordinea potrivită, dacă pornim de la primul atribut; şi este atribut prim acela care urmează logic tuturor celorlalte, dar el nu urmează celorlalte, căci trebuie să existe un asemenea atribut. O dată stabilit acest prim termen, vom continua să trecem la atributele imediat inferioare, deoarece al doilea va fi cel dintâi pentru celelalte, şi tot aşa, al treilea va fi primul pentru celelalte. Dacă eliminăm un termen de sus, atunci cel ce urmează este cel dintâi pentru celelalte. Şi tot aşa mai departe186. în sfârşit, enumerarea este fără nici o omisiune, dacă plecăm de la prima diferenţă a diviziunii şi arătăm că, de exemplu, orice animal trebuie să fie sau una sau alta, şi că, de fapt, îi aparţine aceasta. După aceea, luăm diferenţa acestui nou întreg şi procedăm aşa până ajungem la un întreg care nu mai permite o

dacă ştim că lucrul intră într-unui din cei doi membri ai divizunii, nu mai are nici o importanţă dacă ştim sau nu ştim despre câte alte lucruri sunt valabile acele diferenţe. Este de ajuns să continuăm diviziunea până ce ajungem la diferenţe ultime, la speciile infime.

183 Dacă diviziunea este dihotomică pe baza contradicţiei, de exemplu, orice lucru este A sau non-A, se înţelege că este necesar ca orice obiect să aparţină unuia din cei doi termeni fără intermediari, fără un al treilea termen.

184 Toate aceste condiţii ale definiţiei, adică ale găsirii genului şi diferenţei, au fost stabilite mai înainte (vezi cap. 5). Urmează precizări pentru realizarea celor condiţii.

185 Constituim definiţia, întâi, dacă suntem în stare să stabilim, ca o conc uzi^ ■ că genul şi notele sale esenţiale aparţin unui lucru, aşa cum stabilim apar accidentelor. .,utul

186 în al doilea rând, respectăm ordinea lucrurilor, dacă pornim de la a|n^te cel mai general, care — potrivit expresiei lui Aristotel — „urmează" (dtoXouBa) c ^g Aşa, de exemplu, lui „biped" îi urmează „animal", pe când lui „animal nu-i (^ altceva mai general. Deci, „animal" este termenul cel mai cuprinzător, deci

Al doilea termen este acela căruia îi urmează numai cel dintâi, şi tot aşa mai

218

ANALITICA SECUNDA II, 13, 97 a, b

/»iferenţiere- Cu alte cuvinte, îndată ce am ajuns la ultima diferenţă, tatregul nu mai permite diferenţierea în specii187.

Putem fi siguri că nu am introdus în definiţie prea mult, 97 b deoarece toate notele găsite aparţin esenţei, dar şi că nu am omis nici una căci nota omisă ar trebui să fie sau gen, sau diferenţă specifică, {n adevăr, am pornit de la gen şi prin subdivizarea lui i-am adăugat diferenţele specifice, fiindcă n-a mai rămas nici o diferenţă188. Dacă ar fi rămas vreuna, ar fi trebuit ca întregurile ultime să se diferenţieze din nou după specii, ceea ce nu mai este cazul.

Aşadar189, când pornim să căutăm notele definitorii ale lucrurilor, trebuie să avem în vedere lucruri ce se aseamănă şi se deosebesc, pentru a descoperi la acestea ceea ce ele au în comun. După aceea, vom cerceta alte lucruri care, ce e drept, aparţin aceluiaşi gen, dar care, deşi sunt de aceeaşi specie, sunt deosebite de cele care aparţin altei specii. După ce am găsit la această a doua grupă ceea ce au comun, procedăm la fel cu celelalte lucruri. Şi tot aşa, vom căuta la obiectele astfel grupate ceea ce este comun în ele, până ce ajungem la o singură noţiune. Aceasta este definiţia lucrului190. Dacă însă ajungem nu la o

187 în al treilea rând, garanţia că enumerarea s-a făcut fără omisiune este divizarea primei diferenţe în două alternative, în doi opuşi, aşa încât, de exemplu, animal tebuie să intre în una sau în alta. Continuăm divizarea până ce se ajunge la un întreg care «se mai diferenţia/ă, care este dar specia infimă, căreia îi urmează genul propriu.

188 Definiţia nu este abundentă, dacă notele găsite sunt esenţiale, nu este nici fcficitară, dacă ceea ce este omis nu este nici genul, nici diferenţa specifică, sigurele °presii adecvate ale definitului. Nu este genul, fiindcă de la el porneşte diviziunea; nu "tediferenţa specifică- fiindcă la ea se opreşte diferenţierea prin diviziune.

189 Aristotel reia discuţia asupra diferenţei prin compoziţie, după ce a terminat •fisiunea asupra diviziunii.

190 Procedura formării definiţiei prin compoziţie are ca scop găsirea unei noţiuni care îmbrăţişează toate speciile, iar ca mijloc căutarea notelor comune

e la lucrurile particulare care aparţin diferitelor specii. Se caută întâi speciile, ** ce este comun într-o specie, apoi în alte specii înrudite, pentru a se ajunge la notele ^■ e diferitelor specii Metoda este empirică, ea formează definiţia, cercetând a ri notele comune, nu hotărând a priori. Dacă nu se ajunge la o singură noţiune ţ, ci la două sau chiar mai multe, aceasta este dovada că definitul nu este unitar, * nu se cuprinde în acelaşi gen. Desigur, prima metodă a definiţiei prin diviziune

iază oarecum a priori, ca şi cum am cunoaşte toate speciile sau diferenţele unui •Metoda compoziţiei, dimpotrivă, are ca punct de plecare lucrurile particulare şi se "") note comune cu sfera restrânsă la note comune cu sferă tot mai largă.

219

ARISTOTEL

singură noţiune, ci la două sau chiar mai multe, atunci este evid ceea ce căutăm să definim nu poate să fie unul, ci trebuie să fie h •Ca

Voi ilustra expunerea printr-un exemplu191. Dacă ne într K" ce este mândria, trebuie să căutăm ce au comun unii oameni nr h*-pe care îi cunoaştem, bunăoară, ce au comun Alcibiade, Ahile si Ar ca oameni mândri? în comun au că nu pot îndura o jignire. Unul a do război din pricina aceasta, al doilea s-a retras mânios, iar al treilea sinucis. Dar vom cerceta şi alte cazuri, de exemplu, pe Lisandru s' Socrate. Dacă constat la aceştia impasibilitate faţă de binefacerile loviturile soartei, examinez cele două note descoperite şi mă întreb-ce au comun impasibilitatea faţă de soartă şi iritabilitatea faţă de orice jignire? Dacă nu au nimic comun, există două feluri de mândrii.

Orice definiţie (noţiune) este totdeauna universală. Căci mediul nu stabileşte ceea ce este şi nu este sănătos pentru un singur ochi ci pentru toţi ochii, sau după speciile de boli192. Este mai uşor a defini specia particulară decât generalul. De aceea, trebuie să procedăm de la particular la general. De asemenea, omonimia este mai greu de descoperit la general decât la particular193.

Cum raţionamentele trebuie să fie concludente, tot aşa defi­niţiile trebuie să fie clare. Aceasta înseamnă că, la o noţiune cu aplicaţii deosebite, se va defini fiecare aplicaţie specifică în ceea ce are ea propriu, de exemplu, se va defini „asemănarea" nu în toată generalitatea

191 Exemplul ce urmează ilustrează procedeul de a căuta definiţia de jos în sus. Exemplul nu este totuşi concludent. Aristotel vorbeşte numai de speciile diferite ale mândriei (ncyaXcxJsitxîa), dar nu ne arată de ce amândouă se cheamă mândrie, deci el nu cercetează şi ceea ce au în comun cele două specii atât de diferite ale mândriei Exemplul este mai degrabă de diviziunea genului în specii. Dacă însă genul nu are o definiţie unică, mai putem vorbi de specile lui?

192 Constatarea că orice noţiune (opo?) sau definiţie dSpiouo?) este generala, nu individuală, nu avea nevoie să fie repetată. Aristotel o face, pentru a cerceta care cele două metode de a găsi definiţia este cea mai potrivită. Alineatele ce urmează clan ic această chestiune.

193 Metoda cea mai potrivită este aceea de a porni de la specia particulară, este mai uşor de definit decât genul. De asemenea, echivocurile, adică aceleaşi cuvin ^ sensuri diferite (omonimele), se descoperă mai uşor la specii, la diferenţele speci î

la „particular" (to KoSeicaoTov), cum spune Aristotel — decât la general (to t& Termenul de Ka6ti;aaTov înseamnă de obicei individualul. Cum individualul, de e _ Socrate, nu poate fi definit, acest termen are aici sensul de particularitate a unui g diferenţă specifică

220

ANALITICA SECUNDA II, 14, 97 b, 98 a

ci separat, la culori şi figuri, şi tot aşa, „ascuţit" la voce. Astfel vom ^.QCTesa spre universal, fiind cu băgare de seamă să nu fim înşelaţi de 0inonime!94.

Adăugăm că, dacă în discuţiile dialectice nu trebuie să vorbim figurat, este de la sine înţeles că nici în definiţii nu trebuie să ne folosim je termeni figuraţi. Altminteri, va trebui să ne folosim de termeni figuraţi şi în dialectică195.

14

Pentru a rezolva problemele196, trebuie să ne folosim de analize şi de subdivizuni197. Alegerea acestora constă în a lua ca punct de plecare un gen comun, de exemplu, genul animalelor, dacă acesta este obiectul cercetării, şi apoi să ne întrebăm ce însuşiri aparţin oricărui animal. După ce am stabilit aceasta, trebuie să cercetăm ce însuşiri urmează logic din cea dintâi din subdiviziunile restante198. Dacă, de exemplu,

98 a

194 Pentru a defini „asemănarea", este util să cunoaştem diferitele ei aplicaţii 1»culori sau figuri, însă nu credem că această cercetare particulară ar putea modifica apreciabil definiţia „asemănării". Cu totul altul este cazul noţiunii de „ascuţit", care este anonimă sau echivocă. Un sunet „ascuţit" nu este o figură „ascuţită" sau un cuţit „ascuţit".

195 Este importantă este această ultimă regulă a definiţiei, de a nu folosi termeni figuraţi, metafore (ueTo.opaî) nici în definiţii, nici în dialectică, în discuţii. Metafora este explicarea unui termen prin altul, mai sensibil, în orice caz din alt gen decât al celui definit. Metafora poate ft utilă, în lipsă de termeni proprii, ea este periculoasă în logică, îndeosebi o dialectică, unde definiţia are un rol principal, adică este un loc comun (topos) necesar, cum arată Topic».

I% „Problemele" au o însemnătate deosebită în dialectică (vezi Topica, 1,11). ■* reprezintă teze în discuţie, fiindcă nu s-a ajuns la o opinie universal recunoscută. în •^t capitol, problema, întrebarea se referă îndeosebi la cauză („pentru ce").

197 „Analize" (Biaipc'oci?) şi „subdiviziuni" (dvarouai) par a fi sinonime. otuŞi, trebuie să fie o deosebire între ele: „analiza" împarte un întreg în părţile lui,

" lvKiunea" împarte termenii generali în genuri şi specii. După exemplele ce urmează, '"''viziunea este preocuparea principală. Ea este în acelaşi timp şi o „analiză".

198 „însuşiri ce urmează logic" sunt însuşirile esenţiale; „subdiviziunile e" sunt subdiviziunile genului ales iniţial. După ce am stabilit însuşirile genului (ale

221

ARISTOTEL

subdiviziunea este clasa păsărilor, vom căuta ce î

în

1"

pentru orice pasăre. Şi tot aşa ne vom întreba despre1 următoare Se înţelege de la sine că atunci f

următoare. Se înţelege de la sine, că atunci vom fi

m st

Valab'le Viziunile

p C°mu«,

m s

ce temei aparţin animalelor, care sunt cuprinse îm anumite însuşiri, de exemplu, pe ce temei aceste însuşiri sau calului. Să luăm A pentru „animal", B pentru în VT° °mu'"i animal", iar C, D, E pentru „anumite specii de animal" v"^ Oricănii de ce lui D îi aparţine B: din cauza lui A. Acelaşi ratio ^ valabil pentru celelalte specii'99 ' name

enteste

Până aici am ales exemple în care numele date comune sunt cele obişnuite200. Dar nu trebuie să avem în ved° nUn'Or acestea, ci şi altele, în care, o dată găsită nota comună unei "^

ă î lf ă

Or

ei gni^

trebuie să o scoatem în relief şi să vedem căror animale le aparti şi ce proprietăţi mai are. De exemplu, dacă am constatat că animalele cu coarne rumegă şi nu au dinţi decât la maxilarul inferior, vom cerceta care animale au coame. Atunci vom înţelege de ce acele note comune aparţin numitelor animale: anume, fiindcă au coarne202.

„animalului"), vom stabili însuşirile subdiviziunilor care rezultă din împărţirea genului. Exemplul următor explică de ajuns.

1S9 Exemplul ne arată în ce condiţii „anumite însuşiri" sau atribute (B, adică termenul major) aparţin diferitelor specii de animale (C, D, E, termenul minor). Exemplul se referă numai la specia D. Explicaţia este următoarea: atributele aparţin speciilor, fiindcă acestea sunt cuprinse în termenul mediu (A), care este genul lor, deci speciile posedă atributele fiindcă sunt „animale" (A).

200 Exemplele alese până acum aparţin unor genuri care au un nume bine cunoscut. Putem căuta speciile şi la genurile care nu au un nume recunoscut sau au un nume compus, nu unic.

201 Este destul să găsim o însuşire sau notă comună, pentru ca să începem a căuta căror specii le aparţine nota comună, caracteristică pentru un gen fără un nume obişnuit. - 5 un

202 După ce am descoperit că animalele cornute rumegă, adică ain ^ stomac, dar şi o dentitie numai la un maxilar, vom căuta să aflăm ce anima e ^^ caractere (rumegă şi cu un singur rând de dinţi). Vom şti atunci ca ele po Silogismul va fi următorul:

Toate animalele comute rumegă Boul, oaia, capra au coarne

p110

- ;n aC

est cap110 N

Boul, oaia, capra rumegă. ;n a

Comentatorul din epoca Renaşterii, Zabarella face f*^™'^ un „tribut. orba de cauză, ci numai de procedeul de a alege subiectu

. Nu

nu este vorba de cauză

222

ANALITICA SECUNDĂ II, 15, 98 a

Ită cale este aceea de a pune în lumină organe cu funcţii 03 P ate că nu găsim o determinare comună, unitară pentru osul e" ' , ^ştelui şi osul altor animale, şi totuşi există proprietăţi S° acestor organe, ca şi cum ele ar avea aceeaşi natură204.

15205

Există probleme care intră în aceeaşi grupă, fiindcă sunt

lvate prin acelaşi termen mediu, de exemplu, acela care se referă la

schimb de acţiune şi reacţiune206. Dintre aceste probleme, unele

anartin, ce e drept, aceluiaşi gen, dar se deosebesc prin aceea că sunt

formate din alt material şi că se manifestă diferit. Aşa, de exemplu, ne

întrebăm: de ce răsună ecoul, de ce se reflectă imaginile şi de ce se

e vorba dar de cauza care face ca unele animale să aibă coarne — aceasta ar putea fi lipsa unei părţi de dentiţie, a cărei substanţă a trecut la coarne — ci numai în ce condiţii, în ce măsură un animal are anumite caractere. înirucăi sunt animale cornute, numitele specii ramegă şi au un singur rând de dinţi. De aceeaşi opinie sunt J, Barthelmy, Saint Hilaire, lopqued'Aristote, t. III.p. 268 şi J. Tricot, Organon, IV, p. 227. Exemplul dat de Aristotel revine de mai multe ori în operele sale biologice: Istoria animalelor, 1!, 1 şi 17 şi Despre firţikanimalelor, III, 2 şi 14.

" Un alt procedeu de a găsi speciile cărora li se aplică anumite atribute este i. amestecul de asemănări şi deosebiri. Organele cu funcţii analoge aparţin aceluiaşi ■'nu găsim un nume comun, unitar pentru acesta, în care intră osul sepiei, scheletul lo' şi oasele altor animale. Aceste trei organe au funcţii analoge şi de aceea pot fi ^«ferate ca având aceeaşi „natură" (physis).

204

*muiui.

.Natura" poate însemna şi „origine", ceea ce este o presimţire a transfor-

205,

Capitolele 15-18 au ca temă descoperirea cauzei, a termenului mediu. M 201"'16

206

'16' 6Ste Părisită din nou pentru a se adînci problema cauzalităţii.

p p ţ

icelasj ^unt probleme care formează aceeaşi grupă, fiindcă toate se rezolvă prin

" speci me""i, prin aceeaşi cauză. Primul caz este identitatea problemelor în gen ivTll|fpio nStOlel aratâ numai cauza comună, fără a da exemple. Cauza este numită ^exe °l?' Care 'nseamnă acţiune contrară alteia, reacţie. Comentatorul Filopon ^^ - igestia mai bună în timpul iernii, respiraţia mai puternică în somn, locurile mai caMe iarna şi au drept cauză concentrarea căldurii contra frigului.

223

■

formează curcubeul? Toate aceste probleme sunt identice în op toate sunt o reflectare, dar diferă ca speciezu/.

Alte probleme se deosebesc prin aceea că termenii lor m h sunt subordonaţi208. Să luam un exemplu, de ce cursul Nilului este puternic către sfârşitul lunii? Fiindcă luna este mai furtunoasă cat sfârşitul ei. De ce acum luna este mai furtunoasă către sfârşit? Fiind s astrul Luna se micşorează. între aceşti doi termeni medii există raportul arătat.

16

lacauză?>

în ce priveşte raportul dintre cauza şi efect, ne putem întreba

dacă trebuie să fie dată şi cauza când este dat efectul209. De exemplu,

dacă frunzele cad sau Luna suferă eclipsă, trebuie să fie date şi cauzele

lor, care constau în faptul că frunzele sunt late la căderea frunzelor şi

98 b în interpunerea Pământului la eclipsa de Lună210.

207 Cazul al doilea este identitatea problemelor numai în gen, nu şi în specie. Cele trei feomene identice în gen (ecoul, reflectarea imaginii din oglindă, formarea curcubeului), au aceeaşi cauză; „reflexia", întoarcerea înapoi, repercutarea (dvaicKooi?) a sunetului sau luminii.

208 Cazul al treilea: sunt mai mulţi termeni medii, dar sunt subordonaţi unul altuia. Exemplul lui Aristotel preocupa ştiinţa greacă: creşterea periodică şi revărsarea Nilului. Nilul creşte, fiindcă plouă (fiindcă luna, ca fracţiune de timp, este „furtunoasa"). iar ploaia este provocată de scăderea Lunii ca astru, adică de dispariţia Lunii. Aristote avea dreptate, deoarece cauza adevărată este topirea zăpezii în munţi la solstiţiul ae Micşorarea Lunii nu are nici un efect, fiindcă acest fenomen este acelaşi pe in Pământul. (iăin

209 Problema este dacă putem demonstra cauza prin efect, aşa cum demon efectul prin cauză. Aristotel admite la început, prin argumentare dialectica, afirmativă şi sfârşeşte, după ce înşiră obiecţiile şi trece un moment prin soluţia n s

tot cu soluţia afirmativă. lunii-

210 Cele două exemple: căderea frunzelor, fiindcă sunt late, şi ecllpsavaloare fiindcă se interpune Pământul, au mai fost utilizate de Aristotel, deşi ele au ^g demonstrativă inegală. Demonstraţia de la efect la cauză nu are aceeaşi putere p

ca aceea de la cauză la efect. Raţionamentul este dialectic.

224

ANALITICA SECUNDA 11,16,98 b

în adevăr, dacă aceste cauze nu sunt prezente, trebuie să fie uZă altceva, iar dacă această cauză este prezentă, trebuie să fie dat «.jefectul. De exemplu, dacă Pământul se interpune, este eclipsă, iar ,jacă sunt late, frunzele cad. Dacă este aşa, cauza şi efectul sunt legate

prin

simultaneitate şi pot fi dovedite una prin alta. Să admitem că A

înseamnă „căderea frunzelor", B „frunze late", iar C „viţa de vie". Dacă a aparţine lui B, căci toate plantele cu frunză lată pierd frunzele, şi dacă B aparţine lui C, căci viţa de vie are frunze late, atunci A aparţine lui C si deci, orice viţă de vie va pierde frunzele. Cauza este B, termenul mediu.