Analitica secunda topica respingerile sofistice

Ceea ce am spus înainte, nu însă destul de lămurit, trebuie sa 1 expunem încă o dată253.

Când un fenomen individual, care încă nu este distinct în specia sa, persistă, atunci sufletul are un prim caracter general. Căci deşi percepem individualul, percepţia însăşi se îndreaptă spre general de exemplu spre om, nu spre omul Callias. Apoi are loc printre aceste caractere generale prime o nouă persistenţă, până ce se ajunge la indivizibil şi general (universal); de exemplu, ne oprim la noţiunea de cutare sau cutare specie de animal, până ce obţinem noţiunea de animal şi tot aşa mai departe254. Este deci evident că trebuie să cunoaştem primele principii cu ajutorul inducţiei. Căci în acest chip senzaţia ne dezvăluie generalul255.

(dpxtj te'xvtK koî fcitiarriuTie); prima se referă la devenire (yţveoic), ia producerea lucrurilor prin artă, a doua la ştiinţa care cunoaşte existenţa (to tiv).

251 Facultăţile (4'Ceic) de a cunoaşte principiile.

252 Aristotel este deci partizanul experienţei: orcât de generale ar fi cunoştin­ţele, originea lor este experienţa cea mai umilă, senzaţia, findcă în senzaţie se exercită facultatea de a discrimina, „deprinderea critică".

253 Deşi expunerea de până aici a fost destul de clară, Aristotel crede ca e necesar să aducă lumini noi despre geneza cunoaşterii universale din cunoaşterea particularului (individualului).

254 Cunoaşterea are ca punct de plecare perceperea indistinctă a individualu ui. Din această indistincţie, se desprinde un prim general, o primă notă generală. Ansto e făcut deosebirea, în cartea I, 31 a operei de faţă, între senzaţia care se îndreaptă sp ceea ce este strict individual, şi de aceea ştiinţa nu se fundează pe senzaţie (per r>

şi conţinutul intern al senzaţiei, conţinutul general (universal, noţional). Deşi per F1 individualul, percepţia se îndreaptă spre conţinutul individualului, spre general, e ^ Callias, dar gândesc în el „omul". în individual, universalii formează o ierarhie duce la universalul ultim, „indivizibil". e

255 Cum vedem. Aristotel socoteşte drept o evidenţă că metoda p cunoaşterea „primelor principii", care servesc demonstraţiei, este inducţia Generalul este dezvăluit prin percepţia individualului.

234

ANALITICA SECUNDA II, 19, 100 a

Deoarece printre facultăţile intelectului256, cu ajutorul cărora cu-oastem adevărul, unele sunt totdeauna adevărate, iar altele sunt expuse erorii, de exemplu opinia şi raţionamentul, în timp ce ştiinţa şi intelectul intuitiv sunt totdeauna adevărate, deoarece nici o altă facultate, în afară de intelectul intuitiv, nu este mai exactă decât ştiinţa, urmează că nu există o ştiinţă a principiilor257. De asemenea, trebuie să avem în vedere că principiile sunt mai sigure decât concluziile demonstraţiei şi că orice ştiinţă se fundează pe principii. Deoarece totuşi numai intelectul intuitiv este mai adevărat decât ştiinţa, principiile sunt obiectul intelectului intuitiv. Aceasta este adevărat şi din motivul că demonstraţia nu este principiul demonstraţiei, deci nici ştiinţa nu este principiul ştiinţei. Dacă, în afară de ştiinţă, nu posedăm nici o altă facultate de a cunoaşte adevărul, intelectul intuitiv trebuie să fie principiul ştiinţei258. Astfel, intelectul intuitiv este principiul pricipiului ştiinţei, întocmai cum totalitatea ştiinţei este într-un raport asemănător cu totalitatea lucrurilor259.

256 „Intelectul" sau „inteligenţa" traduce termenul grec de vovc, aproape identic ca înţeles cu experienţa. Aristote! vorbeşte de „facultăţile" (e^€ic) intelectului. Printre aceste facultăţi el distinge două grupe: 1) unele, deşi în genere ne oferă adevăruri, sunt totuşi expuse erorii, „ignoranţei", aşa sunt „opinia" (Soia) şi „raţionamentul" (Xoyioudc); 2) altele sunt totdeauna adevărate: „ştiinţa" (eniaTtjuil) şi „intelectul intuitiv" (voOc). Că „opinia" se deosebeşte de „ştiinţă" în Analitica secundă a fost subliniat adesea, mai ales în cartea 1, 30; că şi raţionamentul este expus erorii s-a cercetat în capitolele 16-18. Că „ştiinţa" nu se înşală niciodată este, de asemenea, o convingere a lui Aristotel, ca doctrinar al demonstraţiei, al „apodicticii" El nu împărtăşeşte totdeauna o asemenea concepţie rigidă despre ştiinţă. Mate­matica, nu biologia, i-a inspirat convingerea apodicticităţii. Adăugarea, alături de ştiinţă, a intelectului intuitiv sau a intuiţiei intelectuale (voOc) ne dezvăluie un reziduu al platonismului iniţial din formarea filozofică a lui Aristotel. Intelectul intuitiv este chiar mai sigur decât ştiinţa.

257 Dacă nimic nu este mai exact decât intelectul intuitiv, dacă ştiinţa este numai demonstraţie, nu intuiţie, ştiinţa nu este intuitivă, dar principiile demonstraţiei sunt cunoscute intuitiv, nu demonstrativ, şi de aceea nu există o ştiinţă a principiilor.

258 Dacă principiile sunt cunoscute numai prin intelectul intuitiv, nu există nici demonstraţie, nici ştiinţă a principiilor. Intelectul intuitiv (voîk) este principiul ştiinţei, ^"„principiul principiului".

259 Dacă ştiinţa presupune principii şi dacă aceste principii sunt cunoscute "ţcertitudine de intelectul intuitiv, acesta este „principiul principiului ştiinţei", aşa cum Sninţa în genere este principiul (uturor cunoştinţelor ştiinţifice.

Ca observaţie finală, trebuie subliniat că Aristotel, pentru a sprijini inducţia, me-

r(ade a descoperi universalul, principiul, recurge la o nouă metodă, superioară inducţiei,

■Btelectul intuitiv Inducţia nu prezintă suficiente garanţii de a furniza ştiinţelor principii

, 'Mente prin ele însele, superioare demonstraţiei. în acest capitol se întreţes motivul empirist,

Uctiv, al lui Aristotel cu motivul raţionalist,deductiv şi intuiţionist al lui Platon. Asupra

_V°>J<; Aristotel se pronunţă mai puţin avar în De anima, ca şi în alte locuri. Noţiunea de

"* este poate cea mai importantă, dar şi cea mai obscură din filozofia aristotelică.

235
TOPICA
A. ORIGINEA SI STRUCTURA TOPICII

I. Gândirea antică cunoaşte două logici: analitica şi dialectica

':■

Cele două Analitici — Analitica primă (teoria silogismului) şi Analitica secundă (teoria silogismului demonstrativ) — pregătite de Categorii (teoria noţiunilor celor mai generale) şi de Despre interpretare (teoria judecăţii) nu reprezintă întreaga logică aristotelică. Reamintim C2 Aristotel nu întrebuinţează termenul de „logică" pentru a desemna teoria gândirii discursive (dianoetice) în genere, aşa cum obişnuieşte vocabularul modern, ci pe cel de „instrument" (organon) al ştiinţei. El rezervă termenul de „logică" pentru a defini a doua latură a Organonului, a doua parte a gândirii dianoetice, pe care Stagiritul o numeşte Topica, termen care nouă nu ne mai spune aproape nimic, sau Dialectica, termen care, dimpotrivă, şi nouă ne spune mult, fiindcă încă "e-atunci el s-a impus ca expresia unei a doua logici, întregitoare necesară a silogisticii, a „logicii formale".

239

MIRCEA FLORIAN

Aristotel a denumit Analitică şi Dialectică cele două fete al dirii discursive şi astfel a consacrat o distincţie fundamentală a î t gândiri antice. Logica antică este mai complexă decât se admite î nere. Ea are un câmp de cercetare mai vast decât cel al Analiticii sau \ gisticii, fiindcă cuprinde toate formele care fac inteligibilă, raţională f forme exprimate prin termenul de dialectică. Logica antică trebuie s^ f înţeleasă în fizionomia sa complexă, în legăturile complicate dint Analitică („logică formală") şi Dialectică. Acestea se dezvoltă în Antich' tate şi, în parte, chiar şi în Evul Mediu în cea mai strânsă legătură una c alta. Aristotel codifică cele două mari funcţii ale logicii antice şi, de acee istoria logicii antice este istoria logicii aristotelice. El a realizat primul tratat de logică, diferenţiind Analitica şi Dialectica şi dând precădere Analiticii în ce priveşte puterea concludentă. înaintaşul şi multă vreme îndrumătorul său, Platon, confundă încă Analitica cu Dialectica, dând întâietate acesteia din urmă, iar ulterior lui Aristotel; şcoala stoică procedează la fel, adică reduce logica la dialectică, cu deosebirea con­siderabilă că elementele dialecticii nu mai sunt ideile platonice, ci indivizii aristotelici. Logica aristotelică şi logica stoică sunt cele două logici rivale ale gândirii vechi şi apoi ale întregii gândiri europene.

Fără Dialectică şi fără opoziţia ei faţă de Analitică nu putem recon­stitui istoric logica antică, întocmai cum nu putem înţelege întreaga filo­zofie veche fără opoziţia dintre Parmenide şi Heraclit. Analitica s-a născut din Dialectică, din discuţie, controversă, din arta de a argumenta, din acea supleţe a gândirii care se mlădiază după natura complexă a lucrurilor. Ea reprezintă exigenţa mai stringentă a ştiinţei demonstrative, a adevărului necesar, recunoscând Dialecticii un rol pe care îl vom vedea îndată. Dacă Analitica este doctrina ştiinţei, a necesarului, Dialectica (Topica) este doctrina probabilului, a plauzibilului, a unei gândiri mai puţin rigide şi mai puţin inflexibile, mai aproape de mişcarea concreta a lucrurilor. Interpreţi mai vechi sau mai noi ai gândirii antice au con­statat ca un fapt, existenţa în filozofia lui Aristotel a celor două logici-Dar interpretarea faptului poate fi diferită. Dacă prin a doua logică, adie prin dialectică, se înţelege o logică paralelă celeilalte şi fără legătura ea, Aristotel nu admite o astfel de dialectică. Analitica şi Dialectica su solidare şi interdependente. Dialectica este şi sistematic, nu numai ric, o pregătire a Analiticii şi un auxiliar al acesteia, ori de câte ori litica nu poate ajunge până la necesar şi demonstrativ. Too

240

INTRODUCERE LA TOPICA

njalectica corectează, îndulceşte intransigenţa demonstraţiei şi a ecesarului; ea face gândirea mai corespunzătoare bogăţiei lucrurilor şi, je aceea, cum vom vedea pe larg, ea se serveşte mai ales de inducţie, ca si celelalte ştiinţe ale naturii.

Analitica oferă o cunoaştere adecvată şi necesară a realului, dar ea nu exclude o altă cunoaştere care o pregăteşte şi, la nevoie, îi ţine locul. Astfel, cunoaşterea este un efort de a atinge, printr-o etapă pregătitoare, compensatorie şi relativă, absolutul, realitatea însăşi. Probabilitatea dia­lecticii deschide calea Necesarului, Adevărului imutabil, şi chiar îi ţine locul acolo unde Necesarul nu a fost încă atins. Aristotel, în opoziţie cu platon, face să iasă ştiinţa din „opinie" şi „experienţă", pe scurt, din inducţie şi dialectică, cum vom cunoaşte explicit în Topica. Dialectica este, la Aristotel, înrudită cu Retorica, fiindcă amândouă renunţă la strin­genţa şi necesitatea apodicticii, al cărei model este geometria. Retorica este arta triplei oratorii: deliberative, judiciare şi epidictice (de elogiu şi blam) şi ca atare este corelativa, un fel de revers — Aristotel o numeşte „antistrofa" — Dialecticii (Retorica I, 1, 1354 a). Dialectica este arta controversei, a argumentării pentru şi contra în chestii generale. De aceea, Aristotel încorporează logicii numai Dialectica, nu şi Retorica. Mai târziu însă şcolile de retorică, cele mai durabile şcoli ale antichităţii, vor anexa Dialectica sau Topica.

Topica se prezintă ca un rezumat al întregii logici aristotelice. Ea tratează despre toate formele de gândire: noţiune, judecată, silogism, in­ducţie, într-o lumină noua, dezvoltând totodată probleme cercetate pa­ralel în Analitică, mai ales problema definiţiei şi a inducţiei. Definiţia ocupă aproape întreaga Carte a Ii-a a Analiticii secunde, iar inducţia se întâlneşte şi în Analitica primă (II, 23) şi în Analitica secundă (II, 19). Problema definiţiei, dezvoltată pe larg în Topica, este implicată în ce­lelalte trei predic abile, în afară de definiţie, în noţiunile de propriu, gen (inclusiv diferenţa producătoare de specie) şi accident, iar problema "iducţiei, din nefericire, tratată şi aici cu zgârcenie, este pusă de scopul ?! utilitatea dialecticii. Termenul de Topica, de mult ieşit din uz, a dat Mul operei, fiindcă el desemnează „locurile" (topoi) sau aspectele ge­nerale şi comune, acele „cuiburi de columbar", cum le numeşte isto-n°graful aristotelic W. D. Ross1, sub care se diferenţiază, în

' W. D. Ros s, Aristote, Paris, Payot, 1930, p. 86.

241
MIRCEA FLORIAN

argumentare, cei patru predicabili. Noi vom folosi termenul „loc com [locus communis\ cum de altminteri s-a tradus uneori în limba W cuvântul de to'ttoc. Determinarea locului ca fiind „comun"' nu est banalizare, o trivializare, cum se înţelege astăzi „locul comun" ei o precizare necesară, pe care însuşi Aristotel o recunoaşte, de exemnl în Cartea a Vil-a, 4, unde vorbeşte de „loc comun şi puternic" (ic0lv -icai evcpyo'c toitoc).

Dacă autenticitatea Topicii nu a fost pusă la îndoială. în schimb compoziţia ei constituie şi astăzi o problemă filologică şi filozofică Judecând după conţinutul ei, opera (în opt cărţi variabile ca dimensiune) a suferit remanieri şi dezvoltări, aşa încât se poate vorbi de cele două părţi ale ei. Partea cea mai veche se ocupă de „locurile comune" (cănile II—VII) : sunt adăugate începutul şi sfârşitul (cărţile I şi a VIII-a), pre­cum şi capitolele din cartea a Vil-a, ca şi alte pasaje mai scurte din alte cărţi. Semnificativ este că în cărţile II-VII nu se folosesc termenii de raţionament (mjXXoyiauo'c) şi rationare (auXXoyi£«a6cu) în sensul tehnic întrebuinţat în Analitici, ci în sensul general, popular, de rationare. Se admite astăzi că această parte este originară şi că a fost redactată de tim­puriu, poate chiar în cadrul Academiei platonice, pentru a servi ca scurt manual de argumentare, cum ne arată şi folosirea frecventa a termenului platonic de „participaţie" (uc9e£i.c), respins mai târziu de Aristotel. în schimb, cartea I, care este o introducere, se ocupă de chestiuni principiale şi, între altele, dă silogismului o definiţie identică cu aceea din Analitica primă I. 1, 24 b, iar cartea a VIII-a este un fel de concluzie, având ca temă regulile practice ale artei de a argumenta.

Topica ne face să cunoaştem un alt Aristotel decât acel pe care l-am cunoscut în Categorii, Despre interpretare şi mai ales în cele doua Analitici — un Aristotel mai puţin riguros şi exigent, mai variat şi chiar mai îndrăzneţ, un Aristotel care îndrumă mai mult în aplicarea practic a Ştiinţei, în descoperirea faptelor, în adaptarea gândirii la realitatea schimbătoare. Impresia generală a Topicii este nu numai supleţea e cepţională a autorului în mânuirea dialecticii, ci nu mai puţin, ceea se trece cu vederea în genere, victoria de timpuriu a AsclepiaduW » omului de ştiinţă asupra filozofului platonic. Este vrednică de tu seamă declaraţia sa, asupra căreia vom reveni, că „universalul es ţinut de cele mai multe ori prin inducţie sau prin similitudine ( r^Z VIII, 8, 160 a, la sfârşit). în Topica domină metoda inductiva

242

jjbuiclile şi căutările ei, şi în acest sens avea dreptate marele comentator aj operei aristotelice, mai ales al Organon-ului, Alexandros din Afrodisias, câscrie: „dialecticianul procedează inductiv" (o enaKTiKoc 6ia\eKTiKoc).

Scopul Topicii este formulat răspicat la începutul operei: „Scopul tratatului nostai este de a găsi o metodă prin care putem argumenta despre orice problemă propusă, pornind de la propoziţii probabile, şi prin care putem evita de a cădea în contradicţie, când trebuie să apărăm o argu­mentare". Fraza aceasta relevă, în primul rând, că tratatul urmăreşte să determine metoda dialecticii, a doua mare metodă logică, alături de metoda demonstrativă, de apodictică. Aristotel, în ultima carte, declară că nu numai apodictica sau silogistica demonstrativă, ci şi dialectica au fost constituite metodic printr-o îndelungă şi instovitoare cercetare, fiindcă în elaborarea sa nu a fost ajutat de modele, de alte încercări. „Aşadar, deoarece. în ce priveşte această artă, nu ni s-a transmis nimic de la înaintaşi, vom încerca noi înşine să dezvoltăm unele consideraţii" (Topica VIII. 5. 159 a). O declaraţie asemănătoare este consemnată la sfârşitul Respingerilor sofistice: în ce priveşte Retorica, Aristotel recunoaşte că nu iau lipsit modele, că predecesorii au elaborat sistematic problemele unui domeniu atât de preţuit de greci, dar în ce priveşte apodictica şi dialectica (topica), el declară câ l-au costat „multă osteneală" {Respingerile sofistice 34. 184 a-185 b).

Aristotel asociază Retorica cu Dialectica, cum asociază Dialectica Oi Apodictici,.,Retorica este reversul (dvTiaTpo4>oc) dialecticii, căci amândouă se referă la chestiuni comune tuturor oamenilor, fără să pre­supună vreo ştiinţă specială" (Retorica 1,1, începutul). Retorica este „teh­nica discursurilor" uexi-'n t<3u Xdyuv); dialectica este tehnica discu­ţiilor, este un ghid în arta controversei, a argumentării. (Th. Gomperz numeşte Topica ,.un manual de dialectică militantă"2.) Retorica are trei

, şi numai trei genuri, după cum se referă la viitor, dând un sfat —

deliberativ, sau la trecut, apărând sau acuzând un învinovăţit — Senul judiciar, sau la prezent, elogiind sau blamând o persoană şi faptele ^e — genul epidiclic. Retorica este o „ramură", o „secţie" a dialecticii, "■odcă amândouă urmăresc să obţină prin cuvânt o convingere (mttavo'v), ^..persuadeze", fiecare însă cu alte mijloace. Retorica apelează la

auditorului, dialectica — la silogism şi inducţie, independent

Th. Gomperz, Lcspenseurs de la Grece. voi. III, 1910, p. 58.

243

MIRCEA FLORIAN

de pasiuni, fiindcă ţinta ei este să facă să triumfe o convingere discuţie.

Prin

II. Dialectica la Socrate, Platon, Euclid din Megara şi Aristotel

Dialectica nu poate fi despărţită de apodictică, de ştiinţă. Probab litatea dialecticii presupune adevărul, necesitatea ştiinţei. Geneza dia lecticii ne demonstrează constituirea dialecticii în strânsă legătura c ştiinţa specială. Până la Aristotel, titlul de dialectician era revendicat în sensuri diametral opuse, de o parte, de Platon, de altă parte, de megarici adică de acei discipoli ai lui Socrate adunaţi în jurul lui Euclid din Megara. celebri prin capacitatea lor „eristică", combativă până la sofistică. Dar câtă deosebire între dialectica platonică şi dialectica megarică, cu toate că amândouă purcedeau din izvorul socratic. Aristotel în Metafizica (cartea I, 6, 987 b 32 şi XIII, 4, 1078 b, 25j, afirmă că înainte de Socrate şi Platon, dialectica era necunoscută, deşi tot el, după spusele lui Diogenes Laertios (Vieţile şi doctrinele filozofilor VIU, 57, IX, 25), afirmă că eleatul Zenon este făuritorul metodei dialectice. în cele din urmă, el îşi atribuise sieşi adevărata fundare a dialecticii, cea ce este în bună parte un adevăr istoric, fiindcă, pe cât se pare, n-a existat anainte de el un tratat despre metoda dialectică.

Pentru Platon dialectica este totuna cu metoda „ştiinţifică", deci şi „filozofică", singura cale spre adevărul absolut. Dialecticianul este gân­ditorul „sinoptic", atotcuprinzător, fiindcă prin întrebare şi răspuns, prin dialogare (SidXe^ic), el ajunge să cunoască articulaţiile ierarhice ale Ideilor, ordinea suitoare şi coborâtoare a universalului, de la universa­lii supremi până la universalii concreţi, speciile, cele mai aproape de indivizii sensibili. Dialecticianul a străbătut continentul suprasensibil al Ideilor. Aşadar, Platon denumeşte „dialecticieni" şi „filozofi" numai pe adepţii doctrinei sale. în opoziţie cu şcoala platonică se formează în jurul lui Euclid din Megara o gnipare care vrea să menţină sensul orginar al dialecticii socratice: dialectica este metoda de discuţie combativa, ele eristică (epioriicoc = iubitor de luptă verbală, de controversă), de aceea adepţii lui Euclid s-au numit nu numai megarici, ci şi eristici şi dialec­ticieni. Diogenes Laertios (II, 106) susţine că megaricul Dionysios din Halcedon a dat cel dintâi megaricilor numele de „dialecticieni şi însuşi este cunoscut sub acest nume. Când mai târziu Ariston din C ' ' apoi Epicur şi elevul său Metrodor au redactat scrieri Contra dtf e cienilor, ei au cuprins sub acest nume pe megarici. După dispariţia ş

244

INTRODUCERE LA TOPICA

piegaiice, denumirea de .,dialectică" trece asupra a două alte şcoli care cUjtivau subtilităţile ..dialectice": a) şcoala stoică, datorită lui Crisip care denumeşte „dialectică" ceea ce noi numim logică şi teoria cunoaşterii; t>) şcoala nouă academică a lui Arcesilau, Carneade şi mai ales a elevului lor Clitomach (aceştia sunt numiţi „dialecticieni" de Cicero şi Sextus jjmpincus)3.

întie dialectica, metodă riguroasă, cel puţin în intenţie, a lui Platon, si dialectica, metodă eristică, pur combativă, rareori cu profunzime, a megancilor, Aristotel, „omul măsurat până la exces", face din dialectică o disciplină intermediară între metoda ştiinţifică riguroasă şi rigidă, „de­monstraţia" silogistică a Analiticilor, sistematizată mai întâi de el, şi me­toda eristică, pur combativă a megaricilor. Aristotel ştie să deosebească eristica de sofistică. Silogismul eristic este un adevărat silogism, dar un silogism care are premise numai aparent probabile (Topica I, 1, 100 b); „silogismul" sofistic nu este un silogism, fiindcă nu respectă regulile silogismului. Prin stricta deosebire a dialecticii de eristică, Aristotel se apropie de învăţătorul său, Platon, dar nu este în acord cu el în ce priveşte caracterul ştiinţific al dialecticii. Metoda dialectică, după Aristotel, nu este deci ştiinţifică, dar ea ajută ştiinţa în operaţiile ei pentru a ajunge la rezultate riguroase. în lunga sa ucenicie în sânul Academiei platonice, Aristotel s-a familiarizat cu dialectica şi, cum scrie Werner Jaeger, a manifestat în dialogurile scrise în acea vreme, dar pierdute cu excepţia câtorva frânturi, o „predilecţie pentru aşa-numita dialectică"4.
Hi. Apodictica şi dialectica lui Aristotel

Deosebirea dintre dialectică şi eristică va reieşi mai pronunţat, după ce vom cunoaşte deosebirea pe care o face Aristotel între dialectică şi apodictică (ştiinţa demonstrativă). în ce priveşte metodologia cea mai generală, nu există nici o deosebire între ele: amândouă pun la contribuţie cele două mari procedee de cunoaştere: silogismul (raţionamentul deductiv) şi inducţia (Topica I, 12). Există deci un silogism apodictic (Analitica secundă) şi inducţia apodictică (îndeosebi,

3 P a u 1 y — W i s s o w a, Real-Eocyclopădie, Bd. V, 1905, pp. 320-321, articolul P'alektiker.

4 Werner Jaeger, Aristoteles, Grundlegung einer Geschkbts seiner Entwicklung, I923, p. 45.

245

MIRCEA FLORIAN

Analitica primă îl, 23) şi un silogism dialectic şi o inducţie diale r (Topica). Acestea completează pe cele dintâi — între ele se tes a interdependenţă continuă spre folosul şi propăşirea cunoaşterii unia O notă proprie dialecticii se întâlneşte la judecată, la „premisă". Prem' sau propoziţia dialectică este o propoziţie interogativă (Topica I in 104 a), o întrebare (epwTTicnc) care aşteaptă un răspuns. în cartea a Vin se cercetează regulile interogării, ale anchetei, în care Aristotel recunoaşte posibilitatea de a primi în dialectică şi premise necesare obţinute fie prin silogism, fie prin inducţie, dar el nu se sfieşte de a recomanda şi întrebuinţarea stratagemelor, a tertipurilor, a argutiilor pentru ca respondentul să nu observe temeiul necesităţii silogistice sau inductive. Dar nu orice propoziţie interogativă este o propoziţie dialectică. Aşa, de exemplu, nu este dialectică întrebarea: „ce este omul?" sau „în câte sensuri este luat binele?" (Topica 1,10 şi VIII, 2 158 a). întrebarea dialectică este o alternativă la care se răspunde prin da sau nu, este deci o propoziţie în care răspunsul constă într-o argu­mentare pentru sau contra uneia sau alteia din alternative. „Propoziţia dialectică este aceea la care se poate răspunde printr-un da sau nu. ceea ce nu este cazul cu propoziţiile citate mai sus" (Topica VIII, 2,158 a). Aşadar, propoziţia dialectică cuprinde o opoziţie contradictorie, o alter­nativă, din care trebuie să alegem una din ceîe două părţi.

Răspunsul, adică alegerea alternativei, constituie o problemă dia­lectică, căreia îi urmează dezbaterea discuţiei. Propoziţia este aceea „din care" (ef u v) se argumentează, iar problema este aceea „despre care" (irepi wv) se argumentează. „Problema dialectică este un obiect de cer­cetare, al cărei scop este sau de a alege şi de a evita ceva, sau de a des­coperi adevărul şi a cunoaşte, aceasta fie direct, fie ca ajutor la o_altă chestiune de acest fel" (Topica 1,11, începutul). Aşadar, problemele îm­brăţişează toate domeniile practice şi teoretice, fie pentru soluţionarea problemei însăşi, fie pentru a ajuta soluţionarea altei probleme. Aristotei întrebuinţează şi expresia de „teză" (Oeoic) pentru a desemna o „opinie paradoxală" (tiiTo\-ni|nc napaSofoc), adică o propoziţie împotriva opi­niei comune, dar „susţinută de un filozof cunoscut", de exemplu, c „totul este mişcare" (Heraclit). Teza însăşi este şi o problemă, dar orice problemă este şi o teză, o luare hotărâtă de poziţie, iiindca e» probleme care nu exprimă o opinie într-un sens sau altul. în cei urmă, Aristotel recunoaşte uzul din vremea sa de a confunda tez