Analitica secunda topica respingerile sofistice

Dacă este probabil că ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi, atunci trebuie să pară probabil că şi percepţia contrariilor este una şi aceeaşi, şi dacă este probabil că sub raport numeric există numai o gramatică, atunci trebuie să pară probabil, de asemenea, că există numai o artă de a cânta din flaut, iar dacă este probabil că există mai multe ştiinţe ale gra­maticii, atunci trebuie să fie probabil că există mai multe arte de a cânta din flaut. Toate aceste probabilităţi par a fi asemănătoare şi înrudite63.

La fel vor apărea ca probabile premisele care neagă contrariile opiniilor probabile64. Este probabil deopotrivă că trebuie să facem bine

60 Premisa (propoziţia) dialectică este o întrebare care cuprinde o alternativă, o alegere între două soluţii, de exemplu, „există sau nu există Dumnezeu?" Aristotel a mai dat o definiţie premiseiriialectice, în afară de aceea din capitolul 4 al operei de faţă, în Despre interpretare, capitolul 11,20 b şi Analitica primă 1,1,24 b, unde se citează Topica. Simpla întrebare, fără alternative contradictorii, nu este o întrebare dialectică.

61 Aristotel repetă aici, ca şi mai înainte în Topica sau în Analitici, că propoziţia dialectică este probabilă şi arată în ce constă probabilitatea ei. Este probabilă numai opinia care este conformă simţului comun sau care este împărtăşită de oamenii competenţi, fie de toţi, fie de majoritatea lor, fie de cei mai de seamă. Opiniile paradoxale nu sunt obiectul dialecticii.

62 Aristotel îmbogăţeşte clasa propoziţiilor dialectice cu încă trei specii: a) premisele care au analogii cu propoziţiile probabile; b) opiniile care neagă tot ce este contrar propoziţiilor probabile; c) opiniile care sunt de acord cu principiile artelor sau ştiinţelor recunoscute. Această din urmă specie apropie dialectica de ştiinţă.

63 Toate exemplele privesc caracterul probabil al propoziţiilor care se aseamănă cu propoziţiile probabile. Pentru Aristotel, este iniţial probabilă sau dialectică propoziţia că „ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi" (tuv kvavrwv ciuottiuti aurn civai).

64 Urmează exemple de propoziţii probabile care neagă contrariile propoziţiilor probabile.

314

TOPICA 1,11 104 a, b

prietenilor şi că nu trebuie să le facem rău. Contrara acestei afirmaţii ar fi că trebuie să facem rău prietenilor, iar negaţia contradictorie a contrarei este că nu trebuie să le facem rău. Tot aşa, dacă trebuie să facem bine prietenilor, nu este necesar să facem bine duşmanilor. Şi în cazul de faţă avem o negaţie a unei opinii contrare probabilului — opinia contrară probabilului este că trebuie să facem bine duşmanilor. La fel va fi în celelalte cazuri asemănătoare. Şi în comparaţie ne va apărea probabil ca predicatul contrar să fie atribuit subiectului contrar: de exemplu, dacă trebuie să facem bine prietenilor, trebuie şi duşmanilor să le facem rău. S-ar putea să pară că a face bine prietenilor este contrarul lui a face rău duşmanilor65. Dacă este aşa în realitate, va fi lămurit când vom cerceta teoria contrariilor66.

Este de asemenea evident că toate opiniile care sunt conforme cu învăţăturile artelor ne oferă premise dialectice, căci vom urma acele vederi care sunt primite de oameni competenţi în specialitate, anume, vom urma pe medic în chestii de medicină, pe geometru în chestii de geometrie şi aşa mai departe67.

11

Problema dialectică este un obiect de cercetare, aî cărei scop este sau de a alege şi de a evita ceva, sau de a descoperi adevărul şi a cunoaşte68, aceasta fie direct, fie ca ajutor la o altă chestiune de acest

65 S-ar putea ca propoziţia: „trebuie să facem rău duşmanilor" să ne apară destul de probabilă. Pentru a-i evidenţia probabilitatea, o vom compara cu propoziţia contrară: „trebuie să facem bine prietenilor".

66 Potrivit comentatorului Alexandros, cercetarea ce va urma se referă la Topica II, 7, unde Aristotel se ocupă de locurile comune scoase din contrarii, şi la Despre interpretare, capitolul 14, a cărui temă este contrarietatea propoziţiilor. Aristotel cercetează totdeauna bucuros raportul de opoziţie prin contrarietate.

67 Pentru Aristotel, este un lucru de la sine înţeles că trebuie să considerăm ca probabilă opinia celor competenţi în orice artă sau ştiinţă, deci că trebuie să primim autoritatea celor specializaţi într-o disciplină, de exemplu, în medicină sau geometrie.

68 Problema dialectică poate fi practică sau teoretică; de asemenea, poate fi tratată pentru ea însăşi sau pentru a rezolva o altă problemă, de obicei logică.

315

104 b

fel, asupra căreia mulţimea nu are nici o opinie determinată sau are o opinie contrară celei a înţelepţilor, iar înţelepţii au o opinie contrară mulţimii, sau înţelepţii au opinia contrară între ei şi la fel oamenii din mulţime69. Căci cunoaşterea unora dintre probleme este de folos pentru alegere şi evitare, de exemplu, dacă plăcerea merită să fie sau să nu fie dorită. Dimpotrivă, la alte probleme cunoaşterea este utilă pentru cunoaşterea însăşi, de exemplu, dacă lume este eternă sau nu este eternă70, în sfârşit, la alte probleme, cunoaşterea nu este utilă nici pentru primul scop, nici pentru celălalt71, ci este utilă numai ca ajutor pentru soluţionarea altor probleme de acelaşi fel. Căci pe multe probleme vrem să le cunoaştem nu în ele însele şi pentru ele însele, ci pentru soluţio­narea altora care aşteaptă să fie luminate prin acelea.

Există de asemenea probleme cu soluţionări contrare — dificul­tatea fiind aici de a şti dacă lucrurile sunt aşa sau altfel, deoarece pentru amândouă există temeiuri probabile —, precum şi altele asupra cărora nu ne putem pronunţa, oricât de vaste şi importante ar fi, deoarece este greu să descoperim cauzele, de exemplu, dacă lumea este sau nu este eternă, căci putem prea bine să ne punem problema şi despre aceasta72.

Deci problemele şi premisele trebuie să fie determinate, aşa cum am făcut noi aici73. O teză este o opinie paradoxală, susţinută de un filozof cunoscut, de exemplu, că nu există contradicţie, cum spune Antistene, sau că totul este în mişcare, cum vrea Heraclit, sau că fiinţa74

69 Problema dialectică este o propoziţie care nu este nici probabilă, nici neprobabilă, fiindcă ea este o opinie nestabilă, îndoielnică, fie pentru că mulţimea nu are asupra unui obiect o opinie determinată, fie că are o opinie contrară celei susţinute de înţelepţi, fie că înţelepţii au o opinie contrară celei a mulţimii, fie că ei au opinii contrare, cum şi mulţimea poate avea opinii contrare.

70 Eternitatea lumii materiale este prezentată aici ca o problemă, deci ca o opinie îndoielnică. Convingerea lui Aristotel este că lumea materială are atributul eternităţii, fiindcă nu are început şi sfârşit.

71 Nici pentru scopul practic, moral, nici pentru scopul teoretic, speculativ.

72 Cum am spus într-o notă precedentă, Aristotel nu a împărtăşit totdeauna părerea că eternitatea lumii este o problemă greu de soluţionat. Aici el recunoaşte că problema, în ciuda greutăţilor, poate fi pusă.

73 Aristotel deosebeşte problema şi premisa (propoziţia). Premisa este probabilă în sensul acceptat de la început, în timp ce problema nu este încă probabilă, ci urmează să fie făcută probabilă prin discuţie.

74 în ce priveşte înţelesul filozofic al termenului fiinţă, a se vedea nota lămuritoare la Introducere /a „Topica", p. 290.

316

TOPICA I, 11, 104 b, 105 a

este una, cum declară Melisos. în adevăr, a lua în seamă părerea oricui, care se opune opiniei obişnuite, ar fi o nerozie75.

Teze mai pot fi şi afirmaţiile pentru care dispunem de argumente76, dar acestea sunt opuse opiniilor obişnuite; de exemplu, cum spun sofiştii, că nu tot ce fiinţează, sau a devenit aşa, sau a fost din eternitate aşa, căci, pretind ei, un muzicant care este gramatic esfe aşa, fără să fi devenit aşa şi fără să fi fost aşa din eternitate. Chiar dacă nu admitem aşa ceva, putem să o credem fiindcă invocă un argument.

Şi teza este o problemă, dar nu orice problemă este o teză77, fiindcă unele probleme sunt de aşa natură încât nu putem avea nici o opinie de­terminată într-un sens sau altul. Dar că o teză este o problemă este evi­dent. Căci, după cele spuse înainte, asupra tezei sau mulţimea este de altă părere decât filozofii, sau filozofii nu sunt de acord între ei şi nici mulţi­mea nu este de acord în sânul ei, deoarece teza este o opinie paradoxală, în prezent, sunt denumite teze toate problemele dialectice. Nu are însă nici o importanţă cum sunt numite ele. Căci noi le-am deosebit nu pentru a născoci nume noi, ci pentru a sublinia deosebirea dintre ele.

Nu suntem obligaţi să cercetăm fiecare teză şi fiecare problemă, ci numai pe acele care, din cauza dificultăţilor, au nevoie de raţionament, nu şi pe acele care au nevoie de pedeapsă sau de simpla percepere a lucrurilor78. Acei, bunăoară, care pun la îndoială ca trebuie să cinstim

75 Pe lângă problemă şi premisă, Topica cunoaşte o a treia noţiune: teza (9eou;). Teza este o „concepţie paradoxală" (iJTToXri4>ic irapâSo^oţ), adică este părerea unui mare filozof, nu orice părere ciudată. Ca exemplificare, citează tezele fundamentale a trei mari îndrumători ai reflexiei antice: Heraclit, eleatul Melisos şi ale fondatorului şcolii cinice, Antistene.

76 Argumentele sunt însă înşelătoare, sofistice.

77 Teza are deci şi înţelesul de problemă, fiindcă orice teză este o problemă, adică un subiect de discuţie. Şi în Evul Mediu termenul de teză se confunda cu acela de problemă discutabilă. Luther însuşi a numit teze problemele afişate la Wittenberg (1517) pentru discuţie. Problema pusă este o propoziţie asupra căreia nu putem avea nici o părere determinată într-un sens sau altul. Aristotel constată mai jos că în vremea sa toate problemele dialectice sunt numite teze. El ţine totuşi să diferenţieze nuanţele termenilor fundamentali ai dialecticii; problema formulează o alternativă, teza se pronunţă pentru una din alternative, ca fiind întemeiată.

78 Nu se va cerceta în dialectică orice teză şi orice problemă, ci numai pe acelea care, prin conţinutul lor mai dificil, merită să fie discutate. Nu merită să fie discutate problemele sau tezele care, fie prin imoralitatea lor, merită a fi blamate şi reprimat — Aristotel întrebuinţează termenul de pedepsire (no'Xaoic) — sau care, fie prin caracterul lor elementar, sunt soluţionate printr-o simplă percepţie.

105 a

317

ARISTOTEL

pe zei şi să iubim pe părinţi merită pedeapsă, iar acei care se îndoiesc că zăpada este albă nu au decât să-şi arunce privirile asupra ei. Nu se cuvine să tratăm dialectic probleme a căror dovadă este prea apropiată sau prea îndepărtată: în primul caz, nu există dificultate, în al doilea caz, dificultatea este prea mare pentru un simplu exerciţiu79.

12 «Raţionamentul dialectic. Inducţia dialectică>

După ce am stabilit acestea, trebuie să arătăm câte feluri de fundări dialectice există. Unul este inducţia, celălalt este raţionamentul80. Am explicat mai sus ce este un raţionament81. Inducţia însă este ridicarea de la individual la general; de exemplu, dacă cel mai bun pilot este cel mai priceput în profesiunea sa, şi dacă acelaşi lucru este valabil pentru vizitiu, atunci cel mai bun în genere este acel care se pricepe în profesiunea sa82. Inducţia este mai convingătoare, mai clară, mai uşor de cunoscut prin senzaţie şi deci mai familiară mulţimii; în schimb, raţionamentul este mai stringent şi mai puternic în respingerea adversarilor.

13

Felurile de lucruri asupra cărora se îndreaptă şi în care se for­mează argumentele dialectice se stabilesc cum am arătat mai

79 Dialectica nu se ocupă nici de problemele prea uşoare, nici de cele prea grele, prea „îndepărtate" de simplul exerciţiu intelectual. Nu trebuie să uităm că primul scop al dialecticii este exercitarea inteligenţei prin discutare pro şi contra.

80 Scurtul capitol 12 se ocupă de metodele de întemeiere a tezelor dialectice. Ca şi în Analitici, ele sunt două: inducţia, care este aşezată înainte, şi silogismul.

81 în capitolul 1, dar şi aici sumar. Aristotei presupune că natura silogismului este binecunoscută, ceea ce îndreptăţeşte opinia că cel puţin cartea 1 a fost redactată după ce descoperise silogismul şi-1 făcuse cunoscut şcolii sale, chiar dacă nu era încă dezvoltat în Analitica primă.

82 în acest capitol, inducţia nu este prezentată ca în Analitica primă II, 23 drept concluzia unui silogism fundat pe enumerarea tuturor cazurilor specifice, ci drept concluzia generalizatoare a unui număr limitat de cazuri (nu individuale, ci specifice).

318

TOPICA I, 14, 105 a

înainte83. Mijloacele care ne ajută să găsim, potrivit nevoilor, raţiona­mentele sunt în număr de patru: întâiul este formarea premiselor; al doilea este deosebirea multiplelor sensuri ale cuvintelor; al treilea, descoperirea deosebirilor dintre lucruri; al patrulea este căutarea asemănărilor84.

într-un anume sens, cele trei din urmă mijloace sunt şi ele premise; căci din fiecare din ele putem scoate o premisă; de exemplu, premisa „putem dori sau frumosul, sau plăcutul sau utilul"; „senzaţia se deosebeşte de ştiinţă prin aceea că pe cea din urmă o putem redobândi, dacă am pierdut-o, pe cea dintâi, nu"; „sănătosul se comportă faţă de sănătate ca vigurosul faţă de vigoare". Cea dintâi premisă pune în lumină mulţimea de semnificaţii ale aceluiaşi termen; cea de-a doua, deosebirile dintre lucruri; cea de-a treia, asemănările dintre lucruri.

14

în ce priveşte premisele, există atâtea chipuri de a le alege, câte feluri de premise am stabilit mai înainte85. Aşadar, putem să primim

83 Am cunoscut înainte materialele sau elementele din care se formează argu­mentele dialectice şi spre ce anume lucruri se îndreaptă argumentarea: a) premisele, pro­blemele şi tezele; b) cele patru predicabile (definiţia, propriul, genul, accidentul) cu lo­curile lor comune. Vom cunoaşte acum „mijloacle" (opyava) care ne ajută să argumentăm.

84 Din cele patru mijloace, cele trei din urmă sunt cele mai însemnate, deşi ele se reduc, în cele din urmă, la premise. Al doilea relevă marea importanţă acordată de Aristotel definirii termenilor. Cele mai multe dispute se alimentează din echivocul terminologiei. Celelalte două au fost relevate dinainte: dialectica va căuta să descopere deosebirile, ca şi asemănările lucrurilor. Numai după ce vor da rezultate aceste trei mijloace, vom putea alege şi propoziţiile. înseşi aceste trei mijloace sunt formulate în premise. Reducerea lor la premise nu le ştirbeşte importanţa mai mare.

85 Vezi mai înainte capitolul 10,104 a, unde s-a arătat ce este o premisă probabilă (dialectică): întrebare probabilă care nu este paradoxală. Propoziţiile (premisele) dialectice sunt de patru specii: a) premisele probabile pentru toată lumea, pentru majoritate sau pentru înţelepţi, iar, printre înţelepţi, pentru toţi, pentru majoritate sau pentru cei mai de seamă; b) premisele care sunt asemănătoare sau analoge celor sigur probabile; c) premisele ce neagă premisele contrare celor probabile; d) premisele de acord cu învăţăturile artelor (ştiinţelor) recunoscute. Premisele asemănătoare celor probabile sunt citate cele din urmă şi exemplificate printr-un principiu al gnoseologiei aristotelice: fiindcă ştiinţa contrariilor

319

AR1STOTEL

opiniile sau ale tuturor, sau ale majorităţii, sau ale celor înţelepţi, iar dintre înţelepţi, sau ale tuturor, sau ale majorităţii, sau ale celor mai de seamă; de asemenea, putem să primim opiniile care sunt contrare celor 105 b obişnuite sau, în sfârşit, cele scoase din învăţăturile artelor. Opiniile contrare celor obişnuite trebuie să fie primite în sensul arătat mai sus, adică negativ, contrazicându-le. Este de asemenea util ca opiniile alese să fie nu numai acele cu adevărat probabile, ci şi acele care se aseamănă cu ele, de exemplu: că percepţia contrariilor este una şi aceeaşi, întrucât şi ştiinţa contrariilor este valabilă pentru ambele părţi; tot aşa noi vedem nu emiţând din ochi o rază86, ci primind în ochi o rază luminoasă. Căci tot aşa se întâmplă şi la celelalte organe senzoriale. Auzim, nu emiţând ceva, ci receptând ceva; la fel pentru gust şi pentru celelalte simţuri.

Mai trebuie să primim ca principiu şi ca teză ceea ce pare adevărat în toate cazurile sau în majoritatea lor87. Căci adversarii care nu observă că într-un anumit caz lucrurile nu stau la fel le vor lua drept teze. De asemenea, trebuie să alegem premisele din argumente scrise, pe care le vom dispune separat pentru fiecare gen, de exemplu, despre Bine, despre Animal, şi anume despre orice Bine în genere, începând cu esenţa88. Tot aşa trebuie să notăm opiniile înţelepţilor, de exemplu că pentru Empedocle numărul elementelor corporale este patru89. Căci ceea ce a afirmat un om de seamă poate fi primit ca o teză temeinică.

Există, pentru a rezuma, trei clase de premise şi de probleme: pre­mise etice, premise fizice şi premise logice90. Un exemplu de premisă etică este: în caz de conflict între îndatoriri, vom da ascultare mai degra­bă părinţilor decât legilor? Un exemplu de premisă logică: ştiinţa

este una şi aceeaşi, tot una şi aceeaşi este şi percepţia contrariilor. Celelalte exemple sunt luate tot din sfera organelor senzoriale.

86 Această teorie a percepţiei a fost formulată de Platon (în Timaios). Şi în această privinţă, Aristotel se opune fostului său învăţător.

87 în propoziţia aceasta accentul cade pe „ceea ce pare adevărat". Vom lua ca principii propoziţiile ce par a fi adevărate, chiar dacă nu sunt, fiindcă adversarul nu observă excepţiile şi transformă propoziţiile în „teze".

88 Aristotel ne sfătuieşte să alegem propoziţiile şi din cele citite, din opere, ordonându-le după genul lor, începând cu definiţia, cu esenţa, pentru a ajunge la accidente. Dialecticianul trebuie să-şi facă fişe despre toate marile probleme. El va face fişe şi despre opiniile filozofilor.

89 Această referinţă la tema celor patru elemente a lui Empedocle fixează pater­nitatea unei teorii pe care o susţine şi Aristotel.

90 Aristotel rezumă felurile de propoziţii după diviziunea sumară devenită clasică, a disciplinelor filozofice. De remarcat este a treia clasă de propoziţii, cele logice. Termenul

320

TOPICA I, 15, 105 b, 106 a

contrariilor este sau nu este una şi aceeaşi? Un exemplu de premisă fizică: lumea este sau nu este eternă? Acelaşi lucru este valabil şi pentru probleme. Care anume premise aparţin unei clase sau alteia nu este uşor de arătat prin simplă definiţie, ci trebuie să încercăm să le cunoaştem pe fiecare în parte pe calea inducţiei, orientându-ne după exemplele de mai sus91.

Numai adevărul asupra premiselor şi problemelor satisface filo­zofia; dialectica se mulţumeşte cu opinia asupra lor92. Trebuie să luăm însă toate premisele în accepţia lor cea mai generală, pentru ca dintr-o singură premisă să scoatem cât mai multe. Aşa, de exemplu, trebuie să afirmăm că ştiinţa opuşilor este una şi aceeaşi, apoi că este aceeaşi pentru contrari şi pentru relativi93. De asemenea, trebuie să subdividem aceste premise din urmă, atât cât îngăduie subdivizarea; de exemplu, că este una şi aceeaşi ştiinţa binelui şi a răului, a albului şi a negrului, a recelui şi a caldului, şi tot aşa mai departe94.

15

Despre premise şi alegerea lor, cele spuse sunt de ajuns. în ce 106 a priveşte sensurile diferite ale cuvintelor, trebuie nu numai să le expunem, ci să le şi explicăm95. De exemplu, trebuie să spunem nu numai că

de logică are aici sensul favorabil rămas până astăzi. Se ştie că, la Aristotel, „logic" are şi un sens mai puţin favorabil: aspect general numai probabil, pur „dialectic". Aceasta se constată în exemplul care ilustrează logica: „ştiinţa contrariilor este sau nu este una şi aceeaşi?" Mai este de notat că exemplul de fizică ţine mai degrabă de metafizică şi, de asemenea, că lipseşte un exemplu de matematică, poate fiindcă domeniul matematicii rămâne străin dialecticii în accepţia aristotelică.

91 Adeseori, Aristotel înlocuieşte definiţia, când aceasta prezintă dificultăţi, prin exemplificare, adică printr-un început de inducţie. Aşa procedează la Categorii, capitolul 4.

9" Deosebirea dintre Filozofie şi Dialectică este în realitate deosebirea dintre ştiinţe cu un obiect special şi disciplina general-umană, care se mulţumeşte cu opinii şi proba­bilităţi. S-ar putea interpreta diferenţa ca două trepte de cercetare a aceloraşi probleme.

93 în Categorii, cercetând opuşii, Aristotel a arătat că opoziţia contrară este numai una din formele de opoziţie, alături de alte trei: a) opoziţia contradictorie; b) opoziţia privaţiei şi posesiei; c) opoziţia relativilor sau corelativilor. Se constată încă o dată importanţa acordată de Aristotel principiului că „ştiinţa contrariilor este una şi aceeaşi".

94 Acest pasaj pare că dă sfaturi contradictorii: întâi cere să pornim de la propoziţii cât mai generale; apoi, recomandă să subdividem o propoziţie în cazuri speciale.

321

ARISTOTEL

dreptatea şi curajul sunt un bine într-un sens, iar vigurosul şi sănătosul sunt un bine într-alt sens, ci şi că sensurile sunt deosebite fiindcă primul sens exprimă o calitate inerentă lucrurilor, iar al doilea sens exprimă un efect, nu o anumită calitate inerentă, şi tot aşa mai departe.

Dacă un cuvânt este luat sub raportul speciei96, în mai multe sensuri sau într-unui singur, vom căuta să cunoaştem în chipul următor, întâi, trebuie să vedem dacă contrarul termenului dat are mai multe sensuri, şi anume dacă le are noţional sau numai nominal97. în adevăr, de multe ori deosebirea se vede îndată chiar în cuvinte, de exemplu, ascuţit în voce se opune contrar gravului, iar la corp tocitului98. Este limpede deci că vorbim despre contrarul ascuţitului în sensuri diferite. Căci nu acelaşi ascuţit este contrarul gravului şi tocitului, deşi ascuţitul este contrarul amândurora. Mai mult. Dacă gravului la voce i se opune contrar ascuţitul, la corpuri i se opune contrar uşorul, aşa încât şi gravul este luat în mai multe sensuri. Acelaşi este cazul pentru frumos, căruia la animal i se opune urâtul, iar la casă i se opune dărăpănat; deci frumosul este un termen omonim99.

La multe lucruri iese la iveală îndată diferenţa nu nominală, ci noţională, ca de exemplu, la alb şi la negru100. Spunem deopotrivă despre o voce şi despre o culoare că este albă (clară) sau neagră (întunecată). La

Sfaturile se completează şi dialectica va aplica un precept sau altul după trebuinţele argumentării.

95 Un important mijloc dialectic este cunoaşterea diferitelor sensuri ale cuvintelor. Această preocupare domină întreaga operă aristotelică; ea se regăseşte în Topica II, 3 şi în Metafizica, toată cartea a V-a, care este un mic vocabular filozofic. Aici, ca şi în alte părţi, scopul lui Aristotel este nu numai să înşire diferitele accepţii ale termenilor, ci şi să le explice, să le discute pentru a descoperi originea lor.

96 Sub raportul speciei (tiJ dSci), înseamnă, potrivit comentatorului Alexandros, sub raportul definiţiei, cum se va vedea mai jos, adică sub raportul obiectului desemnat de termen.

97 Pentru a descoperi sensurile diferite ale unui termen filozofic, vom cerceta sensurile termenului contrar celui dat, şi anume sensurile reale, definitorii, nu cele pur nominale.

98 Termenii de ascuţit (6ţv) şi grav (|3paxTl) au sensuri diferite în limba greacă, pentru care nu este uşor să găsim echivalentele funcţionale în limba noastră.

99 Aristotel începe Organon-u\ (vezi Categorii, cap. 1) cu cercetarea sinonimelor şi omonimelor.

100 Aceeaşi greutate, semnalată mai sus, de a traduce sensurile lui alb (Xeucric) şi negru (ne'Xac) corespunzătoare celor din limba greacă. „Alb", în limba noastră, nu înseamnă „clar", „luminos".

322

TOPICA 1, 15, 106 a, b

amândouă acestea, diferenţa nu stă în nume, ci în noţiune. Căci culoarea nu este numită clară în acelaşi sens ca vocea. însăşi senzaţia ne învederează aceasta. Lucrurile care posedă aceeaşi esenţă sunt cunoscute prin acelaşi organ senzorial, în timp ce claritatea în voce şi în culoare nu este apreciată prin acelaşi organ senzorial, ci a doua prin văz, iar prima prin auz. Tot aşa, despre ascuţit şi tocit la gusturi şi la corpuri, la acestea din urmă aprecierea se face prin pipăit, la cele dintâi prin gust. Şi în aceste cazuri nu există diferenţă de nume, nici la lucrurile însele, nici la contrarii lor. Căci şi contrarii amândurora poartă numele de tocit.