Analitica secunda topica respingerile sofistice

304

TOPICA 1,5, 101 b

propriu, dat de obicei acestor noţiuni26. Din cele spuse se învederează că, pe temeiul deosebirilor făcute, patru sunt elementele: definiţia, propriul, genul şi accidentul. Să nu se înţeleagă însă că fiecare dintre aceste elemente, luat în sine, exprimă o premisă sau o problemă, ci vrem să spunem că problemele şi propoziţiile rezultă din acestea. Diferenţa dintre o problemă şi o premisă stă în felul de exprimare. Dacă spunem: „nu este oare «animal care merge pe două picioare» însăşi definiţia omului?" şi „nu este oare animal genul omului?" ia naştere o premisă. Dimpotrivă, dacă spunem: „este oare sau nu este animalul care merge pe două picioare definiţia omului?" sau „este oare sau nu este animalul genul omului?" obţinem o problemă. Tot aşa despre celelalte noţiuni27. Se înţelege că problemele şi premisele sunt numeric egale, căci din orice propoziţie putem face şi o problemă, schimbând felul de exprimare28.

Trebuie acum să arătăm ce este definiţia, propriul, genul şi acci­dentul.

26 „Propriul", în sensul cel mai general, primeşte acum două sensuri care vor fi respectate în cursul lucrării: esenţa (quidditatea) exprimată de definiţie (opoc sau opiouo'c) şi propriul (ÎSiov) în sensul restrâns, adică ceea ce este propriu numai unui lucru, fără a fi esenţa lui. Rezultă deci patru predicabiie, fiecare cu mai multe puncte de vedere sau „locuri comune", materialele din care vor izvorî problemele sau propoziţiile dialectice. Nu înseşi predicabilele constituie probleme, ci din ele rezultă problemele, propoziţiile dialectice. Aşadar, dialectica nu se ocupă de subiecte, ci de predicabiie, adică de atribute sub cele patru forme ale lor.

27 Adică despre propriu şi accident.

28 Se confirmă că deosebirea dintre premisă şi problemă stă în felul exprimării. Propoziţia este o întrebare fără alternativă; problema este o propoziţie cu alternativă. Trecerea de la prima la a doua este uşoară în exprimare. Privite în sine, propoziţia şi problema se deosebesc: propoziţia este o declaraţie, o luare de atitudine, o decizie; problema este nedecisă, fiindcă poate primi ca răspuns o alternativă sau alta, de exemplu: „este oare sau nu este animalul genul omului?" Potrivit comentatorului Alexandros din Afrodisias. problema cuprinde o contradicţie; premisa este o pronunţare pentru una dintre cele două alternative contradictorii, chiar când ea este formulată interogativ. Forma interogativă la premisă este cerută de spiritul dialecticii.

305

ARISTOTEL

Definiţia este o vorbire29 care exprimă esenţa unui lucru. Ea între-

102 a buinţează sau o vorbire în locul unui nume sau o vorbire în locul unei alte

vorbiri, căci unele lucruri exprimate printr-o vorbire pot fi şi ele definite30.

Când însă cineva explică, într-un chip sau altul, un lucru printr-un singur cuvânt, evident că el nu oferă o definiţie, deoarece definiţia este o anumită vorbire. Totuşi, trebuie să recunoaştem că ne apropiem de definiţie, când, de exemplu, spunem: „ceea ce se cuvine este frumos"31. Tot aşa daca punem întrebarea: „senzaţia şi ştiinţa sunt acelaşi lucru sau sunt lucruri deosebite?" Căci în definiţii marea greutate este să hotărâm dacă există identitate sau deosebire32. Prin urmare, vom numi defi­nitoriu33 tot ce cade sub procedeul definiţiei. Este însă evident că toate cazurile citate aici posedă acest caracter. Deoarece suntem îndreptăţiţi să purtăm o discuţie asupra chestiunii dacă ceva este identic cu altceva sau dacă este deosebit de el, putem proceda la fel şi la definiţii. O dată ce am arătat că lucrurile nu sunt identice, prin aceasta am făcut imposibilă definiţia34. Desigur, regula formulată nu poate fi convertită. Căci pentru stabilirea unei definiţii, dovada identităţii nu este de ajuns; dar pentru respingerea ei este de ajuns dovada că nu există identitate.

Propriul este acel predicat care nu exprimă esenţa lucrului, dar care aparţine numai acestui lucru şi de aceea poate fi substituit lui35. Astfel, este o proprietate a omului de a fi capabil să înveţe gramatica, căci dacă

29 Aristotel continuă să denumească definiţia prin opoc, care înseamnă şi noţiune, şi să considere definiţia o vorbire, o enunţare (Xo'yoc).

10 Definiţia este totdeauna o vorbire, o înşiruire de mai multe cuvinte. Definitul poate fi un singur cuvânt (nume) sau tot o vorbire, o propoziţie explicată printr-o altă propoziţie. De obicei, definiţia este o propoziţie care explică un singur cuvânt.

31 Nu putem defini un termen printr-un singur termen. Totuşi, uneori ne apropiem de definiţie printr-un singur termen, de exemplu, dacă spunem în loc de frumos (sau bine) „ceea ce se cuvinte".

32 Chiar simpla întrebare: ştiinţa şi senzaţia sunt sau nu acelaşi lucru? ne apropie de definiţie, fiindcă stă în natura definiţiei de a scoate la lumină identitatea şi diferenţa. Stă în legătură cu definiţia tot ceea ce tinde să stabilească o identitate între definiţie şi definit.

33 Termenul grec este adjectivul opiKov, de la opoc (definiţie).

34 Dacă definiţia şi definitul nu sunt identice, nu se constituie definiţia. Dar nu putem converti regula, adică nu putem spune că identitatea este suficientă pentru stabilirea unei definiţii.

35 Propriul (iSiof) nu exprimă esenţa (to tî fjv elvai), cum face definiţia, dar este legat, ca şi definiţia, de un singur lucru şi de aceea se poate substitui lui, de exemplu, numai omul este „animal care râde" (propriu), fiindcă este „animal raţional" (definiţie).

306

el este un om, este capabil de a învăţa gramatica, iar dacă este capabil de a învăţa gramatica, el este un om. Căci nu putem numi propriu ceva care poate să aparţină şi altcuiva, de exemplu a dormi ca proprietate a omului, chiar dacă întâmplător, pentru câtva timp, i-ar aparţine numai lui. Deci, dacă o astfel de însuşire ar fi numită un propriu, denumirea ar fi valabilă nu în sens absolut, ci în sens temporar şi relativ. De exemplu, a sta la dreapta este un propriu temporar, în timp ce biped poate fi atribuit ca propriu în sens relativ, anume omului în raport cu calul sau cu câinele. Este evident însă că nimic care aparţine şi altcuiva decât unui subiect anumit nu poate fi substituit lui într-o enunţare, întrucât nu este necesar ca fiinţa care doarme să fie un om36.

Gen este ceea ce se enunţă ca esenţă a mai multor lucruri care se deosebesc din punctul de vedere al speciei37. înţelegem prin enunţare ca esenţă acel termen care trebuie să răspundă la întrebarea: „ce este lucrul care se află în faţa noastră?" Astfel, de exemplu, la întrebarea: „ce este omul?", trebuie să răspundem: „el este un animal". Se raportă de asemenea la căutarea genului întrebarea: „un lucru intră împreună cu altul în acelaşi gen sau într-un gen diferit?" O astfel de întrebare face parte din cercetarea ştiinţifică a genului38. în adevăr, dacă am arătat că „animal" este deopotrivă genul omului şi al boului, prin aceasta am arătat 102 b că şi unul şi altul cad sub acelaşi gen. Dimpotrivă, dacă am arătat că un gen aparţine unui lucru, dar nu aparţine altuia, am arătat că cele două lucruri nu stau sub acelaşi gen.

Accident este ceea ce, fără a fi nici unul din aceşti termeni, adică fără a fi definiţie, propriu, gen, aparţine totuşi lucrului, şi anume ceea ce poate să aparţină şi să nu aparţină unuia şi aceluiaşi lucru, oricare ar fi eP9, cum, de exemplu, unuia şi aceluiaşi lucru poate să-i aparţină şi să nu-i aparţină faptul că el sade. Acelaşi lucru este valabil despre

3fi Dacă facultatea de a dormi ar fi proprie omului, cum este capacitatea de a râde sau de a învăţa gramatica, ar trebui să existe reciprocitate între „om" şi „facultatea de a dormi", adică ar trebui ca numai omul să doarmă, cum numai omul învaţă gramatica.

37 Aristotel deosebeşte specia şi genul, dar nu le separă: specia face parte din gen.

38 Această întrebare este numai indirect legată de gen; ea aparţine în primul rând căutării identităţii şi deosebirii.

39 Accidentul (ovu|3€f!r|i;oc) este definit mai întâi negativ; el este altceva decât ceilalţi trei termeni care se arată a fi strâns legaţi, apoi este definit pozitiv: ceea ce poate să aparţină şi să nu aparţină unuia şi aceluiaşi lucru, deci ceea ce nu este necesar şi, ca

307

AR1STOTEL

calitatea de alb. Nimic nu se opune ca acelaşi lucru să fie când alb, când nealb.

Din definiţiile date accidentului, a doua este cea mai bună. Căci, pentru a o înţelege pe cea dintâi, trebuie să ştim mai întâi ce sunt definiţia, propriul şi genul, în timp ce a doua este îndestulătoare sieşi pentru a ne face să cunoaştem ceea ce este accidentul în sine. Vom considera printre accidente comparaţiile dintre lucruri, care într-un chip sau altul primesc numele de la ele40. Astfel de comparaţii sunt acele care răspund la întrebările: „este preferabil binele sau utilul?", „este mai plăcută o viaţă virtuoasă sau o viaţă voluptoasă?", sau oricare altele de acelaşi fel. în toate aceste întrebări vrem să ştim căruia din cele două lucruri îi revine mai mult, în chip accidental, atributul respectiv. Din aceste întrebări iese în evidenţă că nimic nu stă în cale ca accidentul să devină, la anumite lucruri, un propriu. Astfel, a şedea, care este un accident, devine un propriu temporar când numai unul singur este aşezat, iar când nu este singurul, devine un propriu relativ, adică faţă de cei care nu sunt aşezaţi. în acest chip, accidentul poate deveni un propriu temporar sau relativ, dar el nu va fi un propriu absolut.

predicabilo

Este bine să ţinem seama că tot ce este valabil pentru propriu, gen şi accident este aplicabil deopotrivă definiţiei41. în adevăr, dacă am arătat că un atribut nu aparţine numai obiectului unei definiţii (ceea ce este

atare, nu este obiect de ştiinţă sau de demonstraţie. (Vezi Analitica secundă 1,2,4, 8,30). Necesarul este, dimpotrivă, ceea ce nu poate să fie altfel decât este.

40 Comentatorul Alexandros crede că comparaţiile se raportă mai ales la accidente. Vom vedea că Aristotel recomandă comparaţia, în scopul de a găsi asemănările, şi la definiţie.

41 începutul capitolului ne arată că definiţia este tema centrală a Topicii Celelalte trei predicabile, chiar şi accidentul care a fost opus esenţei definitorii, sunt subordonate definiţiei. Accidentul este şi el cuprins în definiţie, într-un chip sau altul. Ceva mai jos, centrarea predicabilelor în jurul definiţiei nu înseamnă că Topica se va ocupa numai de definiţie.

308

valabil şi pentru propriu), sau că genul cuprins în definiţie nu este cel just, sau că o notă primită în definiţie nu este potrivită numai definitului (ceea ce este valabil şi despre accident), prin toate acestea este suprimată definiţia. Astfel, pe temeiurile arătate mai sus, toate noţiunile enumerate ţin, într-un anumit sens, de natura definiţiei.

Dar sa nu ne aşteptăm că vom găsi o metodă comună care să se aplice fără deosebire la toate aceste noţiuni. O astfel de metodă nu este uşor de găsit, şi chiar dacă ar fi găsită, ea ar fi cu totul nedeterminată şi neaplicabilă în lucrarea de faţă42. Dimpotrivă, dacă vom stabili o metodă proprie pentru fiecare dintre genurile deosebite de noi, oricare din noţiunile arătate va fi mai uşor de cercetat după regulile potrivite ei. Astfel, cum am spus mai sus43, trebuie să ne mulţumim numai cu o diviziune în linii generale, iar în ce priveşte celelalte aspecte să le raportăm la una sau alta din chestiuni care îi este mai apropiată. Vom arăta astfel că cutare aspect aparţine definiţiei, cutare genului, şi aşa mai departe. în chipul acesta, problemele discutate aici au şi fost aşezate la locul cuvenit fiecăreia.

103 a

înainte de toate trebuie să definim identicul şi să arătăm în câte înţelesuri este luat44. Considerat schematic, identicul pare că are trei

42 Definiţia este problema centrală a Topicii, dar nu există o singură metodă dialectică, aceea potrivită definiţiei. Dialectica va cerceta fiecare din cele patru predicabile, fiindcă fiecare are locuri comune, puncte de vedere deosebite. Aplicarea unei metode unice, cel puţin la trei din predicabile (definiţia, propriul şi genul), cum a încercat Teofrast, are dezavantajul obscurităţii, impreciziei.

4:î în capitolul 1, 101 a, la sfârşit, unde se vorbeşte de diviziunea silogismelor şi de cercetarea numai sumară a fiecărei specii de silogism în legătură cu cele patru predicabile. Celelalte aspecte, de exemplu, diferenţa şi comparaţia, vor fi puse în legătură cu principalele predicabile, diferenţa cu genul, comparaţia cu accidentul. Aşadar, Aristotel recunoaşte că diviziunea în patru predicabile nu este perfectă, deci că pot exista şi alte predicabile. Acestea vor fi cercetate împreună cu cele patru.

44 Identicul (TauToV) este un loc comun de mare însemnătate în Topica. Problema lui a fost ridicată în această carte, capitolul 5, 102 a şi tratată pe larg în Metafizica V, 9,

309

ARISTOTEL

înţelesuri diferite. Numim ceva identic, fie sub raport numeric, fie sub raport specific, fie sub raport generic. Este sub raport numeric, identic ceea ce are mai multe nume, dar este numai un lucru, de exemplu, haină şi manta. Sub raport specific este identic ceea ce constituie mai mult decât un lucru, dar nu prezintă nici o diferenţă din punctul de vedere al speciei, de exemplu, omul este identic cu omul şi calul cu calul. Deci, numim identic sub raport specific ceea ce cade sub aceeaşi specie. Tot aşa, numim identic, sub raport generic, ceea ce cade sub acelaşi gen, ca de exemplu, om şi cal. S-ar părea că apa din acelaşi izvor este numită identică în alt înţeles decât cele numite înainte. Totuşi apa poate fi aşezată printre lucrurile care, oricum, sunt numite identice, fiindcă ţin de aceeaşi specie. Toate acestea par a fi înrudite şi asemănătoare. în adevăr, orice apă este identică sub raport specific cu orice altă apă, fiindcă între ele se constată o anumită asemănare, iar apa din acelaşi izvor se deosebeşte numai prin aceea că la ea asemănarea este mai puternic accentuată. De aceea nu o vom despărţi de lucrurile care, într-un chip sau altul, sunt numite identice, fiindcă ţin de aceeaşi specie45.

Se crede în genere că identicul este luat, în cele mai multe cazuri, sub raport numeric46. Dar şi acesta este atribuit lucrurilor de obicei în mai mult sensuri: în sens propriu şi prim, când este atribuit numelui sau definiţiei; de exemplu, haină şi manta, animal care merge pe două picioare şi om sunt identici; al doilea, când identitatea este atribuită propriului, de exemplu, capabil de ştiinţă şi om, sau elementul care de la natură se mişcă în sus si foc sunt identici; al treilea, când este atribuit

împreună cu „altul", „diferitul", „asemănătorul". Aristotel dă termenului „identic" un sens mai cuprinzător decât în terminologia modernă. Noi nu numim identice lucrurile ce aparţin aceleiaşi specii sau aceluiaşi xn. Aristotel vorbeşte însă de lucrurile „identice în specie, în gen, în număr". Astfel, pentru el, omonimele sunt identice în obiectul lor, adică numeric. Nimeni nu mai spune că doi oameni sunt identici, fiindcă sunt oameni, deci, fiindcă aparţin aceleiaşi specii.

45 Aristotel identifică nu numai toate apele, ci şi apa unui râu care porneşte de ia acelaşi izvor. Heraclit declarase însă că nu ne putem scălda de două ori în acelaşi râu, iar elevul său, Cratylos, adăuga că nu ne putem scălda nici măcar o dată.

46 Aristotel este îndreptăţit să pună înainte identitatea sub raport numeric. Identitatea presupune unul şi acelaşi, deci o unitate care nu se diversifică prin sine, încetând atunci de a fi unitate, ci prin contextul în care se află. De exemplu, „a fi om" este unul şi acelaşi cu tot ce este general, deşi pare a se multiplica cu indivizii. Multiplicitatea stă în determinările celelalte care coexistă cu identicul.

310

TOPICA I, 8, 103 a, b

unui lucru pe temeiul unui accident; cum, de exemplu, a fi aşezat sau a fi muzical este identificat cu Socrate47. în toate aceste întrebuinţări se subliniază unitatea numerică.

Că cele spuse înainte sunt reale, se poate vedea mai bine dacă schimbăm unele cu altele denumirile lucrurilor. Dacă dintr-un număr de oameni care sunt aşezaţi vrem să chemăm pe unul, numindu-1, schimbăm denumirea dacă cel chemat nu a înţeles, în speranţa că el va înţelege mai bine pe temeiul unui accident. Astfel, ordonăm să cheme pe cel care sade sau care vorbeşte, presupunând, desigur, că desemnăm acelaşi lucru prin nume sau printr-un accident.

8

Cum am spus, identicul este luat în trei sensuri. Că elementele48 numite înainte sunt acele din care, prin care şi asupra cărora obţinem argumentele, o primă dovadă este dobândită cu ajutorul inducţiei49. în adevăr, dacă considerăm premisele şi problemele, constatăm că fiecare dintre ele provine fie din definiţia lucrului, fie din propriu, fie din gen, fie din accident.

O a doua dovadă este dobândită cu ajutorul silogismului (raţio­namentului)50. Tot ceea ce este enunţat ca predicat despre altceva, cu

103 b

47 Aristotel distinge şi Ia identitatea numerică trei sensuri sau specii după intensitatea lor: cea mai puternică este identitatea definiţiei, a esenţei, apoi identitatea propriului, şi cea mai slabă identitatea accidentului; de exemplu, Socrate este acelaşi numeric cu cel care sade sau face muzică la un moment dat.

4S Elementele dialectice din care se constituie argumentele (Xdyoi) sunt cele patru predicabile cu locurile lor comune: definiţia, propriul, genul şi accidentul.

49 Dovada că elementele dialectice, predicabilele sunt numai patru se obţine prin metoda inductivă, deci plecând de la faptele „particulare". Constatăm astfel ce rol impor­tant îşi asumă metoda inductivă în Dialectică. întreaga Topică este o pledoarie pentru inducţie.

50 Că există numai patru locuri comune se poate dovedi şi silogistic sau „deductiv", plecând de la raportul de convertibilitate dintre predicat şi subiect. Argumentarea Stagi-ritului este ingenioasă. Predicatul, sau atributul, poate avea aceeaşi sferă ca şi subiectul sau are o sferă mai largă. Dacă sunt convertibili, predicatul este sau definiţie, sau propriu, după cum exprimă esenţa sau numai o determinare proprie. Dacă subiectul şi predicatul

311

ARISTOTEL

necesitate, sau admite sau nu admite convertirea lui cu subiectul. Dacă este convertibil, predicatul este sau definiţia sau propriul: este definiţia dacă exprimă esenţa subiectului; dacă nu, este propriul, căci s-a văzut că propriul se substituie subiectului, dar nu exprimă esenţa lui. Dacă nu admite convertibilitatea, predicatul sau este, sau nu este un element al definiţiei. Dacă este un element al ei, el trebuie să fie gen sau diferenţă, căci definiţia se formează din gen şi diferenţă. Dacă nu este un element al definiţiei, se înţelege de la sine că va fi un accident, căci denumim accident ceea ce nu este nici definiţie, nici gen, nici propriu, dar aparţine lucrului de care vorbim.

După cele spuse, trebuie să arătăm căror genuri de categorii aparţin cele patru predicabile51. Categoriile sunt zece la număr: esenţa, canti­tatea, calitatea, relaţia, locul, timpul, poziţia, posesia, acţiunea, pasi­unea52. Accidentul, genul, propriul şi definiţia trebuie să aparţină uneia din aceste categorii. Căci toate premisele formate prin cele patru noţiuni enunţă sau o esenţă, sau o calitate, sau o cantitate, sau o altă categorie.

Este de la sine înţeles că ceea ce exprimă esenţa53, exprimă fie substanţa, fie calitatea, fie orice altă categorie. Căci, dacă, de exemplu,

nu sunt convertibili, sunt posibile două cazuri, după cum predicatul este sau nu este un element al definiţiei: dacă este un element al definiţiei, obţinem genul sau diferenţa; dacă nu este element, obţinem accidentul.

51 Aristotel ridică aici întrebarea foarte însemnată pentru logica sa, a raportului dintre categorii (predicamente) şi predicabile. Se vede clar că Topica şi Categoriile sunt strâns elegate. în acest capitol cele patru predicabile sunt şi subordonate şi supraordonate predicamentelor (categoriilor).

52 Ca şi în Categorii, lista prezentă a categoriilor cuprinde zece termeni, în ordinea cunoscută. în alte opere aristotelice, numărul categoriilor este redus la opt, la trei (substanţă, calitate, relaţie) şi chiar la două (substanţă, relaţie).

5) Termenul grec este tî tem, care ţine loc în genere de substanţă (ovoia). Aici avem un sens mai larg, înţelesul de esenţă sau natură nu numai a substanţei, ci şi a celorlalte categorii subordonate substanţei.

312

TOPICA 1,10, 103b, 104 a

este vorba de om, enunţăm că acela este un om sau un animal, şi prin aceasta spunem ce este el şi exprimăm o substanţă. Dacă însă este vorba de culoarea albă, enunţăm că lucrul pe care îl avem înainte este alb sau colorat şi prin aceasta spunem ceea ce este el şi exprimăm o calitate. Iar dacă este vorba de o mărime de un cot, enunţăm că lucrul este o mărime de un cot, şi prin aceasta spunem ceea ce este el şi exprimăm o cantitate. La fel se prezintă celelalte categorii: pentru fiecare din aceste predicate, dacă despre un lucru care cade sub ele enunţăm sau lucru însuşi sau genul său, exprimăm esenţa lui54. Dimpotrivă, dacă enunţăm despre un lucru altceva decât lucrul însuşi, exprimăm nu ceea este el, ci o cantitate, o calitate sau orice altă categorie55. Acestea sunt categoriile, în numărul arătat56, în jurul cărora se mişcă argumentele dialectice57 şi elementele58 din care acestea se constituie. Cum le vom dobândi şi prin ce mijloace vom dispune de ele din belşug trebuie să arătăm de acum înainte.

104 a

10

înainte de poate, vom defini ce este o premisă dialectică şi ce este o problemă dialectică59. Nu trebuie să credem că orice premisă şi orice

14 Dacă subiectul şi predicatul cad sub aceeaşi categorie, fie că predicatul este definiţia lucrului, adică lucrul însuşi, fie că este genul, predicatul exprimă esenţa.

55 Dacă subiectul şi predicatul nu cad sub aceeaşi categorie, predicatul nu exprimă esenţa, ceea ce este el în sine, ci o altă categorie inferioară. Aici „esenţa" are sens de substanţă.

56 Aristotel ţine să sublinieze că numărul categoriilor este numai acesta: zece, dar nu justifică silogistic acest număr. Desigur, numărul de zece este găsit pe calea inducţiei. Raportarea celor patru predicabile la categorii dovedeşte nu numai legătura celor două opere, ci şi autenticitatea Categoriilor, uneori supusă îndoielii, mai ales de exegeţi moderni.

57 Problemele dialectice, punctul de plecare al argumentării dialectice.

58 Propoziţiile sau premisele strâns legate de probleme. în capitolul următor se vor cerceta amănunţii problema şi premisa dialectică.

59 Deosebirea dintre premisa dialectică şi problema dialectică a fost schiţată mai înainte, în capitolul 4. Urmează aici dezvoltarea. In primul rând, Aristotel ţine să se ştie că nu orice fel de propoziţie este dialectică, de exemplu, o premisă unanim respinsă, şi de asemenea nu orice problemă merită să figureze în cercetarea dialectică- Ceea ce este evident pentru toţi sau pentru majoritate nu este obiect de discuţie.

313

ARISTOTEL

problemă sunt de natură dialectică. Nici un om competent nu va formula o premisă care este respinsă ca falsă de toţi şi nu va face o problemă din ceea ce este evident pentru toţi sau pentru majoritate. Cea din urmă nu ridică nici o dificultate; cea dintâi nu va fi susţinută de nimeni.

Premisa dialectică este o întrebare60 care apare probabilă61 sau tuturor, sau majorităţii, sau înţelepţilor, iar dintre aceştia, sau tuturor sau majorităţii sau celor mai de seamă, cu condiţia să nu fie un paradox. Căci vom lua drept adevărat ceea ce este admis de înţelepţi, dacă însă nu este contrar vederilor celor mulţi. Sunt de asemenea premise dialectice ceea ce se aseamănă cu premisele probabile, ca şi ceea ce neagă tot ce este contrar opiniilor probabile, în sfârşit, ceea ce este de acord cu învăţăturile artelor recunoscute62.