Analitica secunda topica respingerile sofistice



Yüklə 3,07 Mb.
səhifə34/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3,07 Mb.
#43918
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   68

Mai departe, trebuie să luăm seama dacă un sens al termenului are contrar, în timp ce celălalt nu are deloc101. De exemplu, plăcerea de a bea are drept contrar neplăcerea de a avea sete, în timp ce plăcerea de a vedea că diagonala este incomensurabilă cu latura nu are contrar102. 106 b De aici urmează că plăcerea este luată în mai multe sensuri. Astfel, cu un alt exemplu, iubirea spirituală are contrarul în ură, în timp ce actul fizic nu are nici unul. Este clar că a iubi este un termen omonim103.

De asemenea, trebuie să luăm seama la intermediari, anume dacă unii termeni contrari au intermediar, iar alţii nu au, sau dacă în amândouă cazurile există intermediari, dar nu aceiaşi104. De exemplu, între alb (clar) şi negru (întunecat) la culoare intermediarul este cenuşiul, în timp ce la voce nu există intermediari, iar dacă cumva există, este vocea răguşită105, căci unii susţin că vocea răguşită sta oarecum la mijloc. De aici urmează că alb (clar) şi negru (întunecat) sunt omonimi. Mai departe, trebuie să luăm în seamă dacă unii contrari au mai mulţi

101 Se poate întâmpla la un termen cu mai multe sensuri, ca unul din sensuri să aibă un contrar, dar celălalt să nu aibă.

102 Desigur, nu există o neplăcere de a vedea că diagonala este incomensurabilă cu latura. Dar există o asemenea plăcere?

103 Aristotel opune iubirea (4>iX€iv) spirituală sau intelectuală (ica-rd ttiv Sidvoiav) şi actul (Jvt'pyeia), erotic, corporal (ica-rd ttii' awuaTiicn'f). Că numai prima are contrar în ură, nu şi al doilea, este discutabil. însuşi Aristotel recunoaşte că „a iubi" este un termen cu două înţelesuri.

104 Pentru a descoperi şi explica omonimele, vom căuta la termenii contrari dacă au sau nu au intermediari, de exemplu, alb (clar) are la culoare un intermediar, nu şi la voce, cel puţin în sensul adevărat al cuvântului, căci răguşit nu stă la mijloc între voce clară şi voce întunecată („neagră").

105 Termenul grec (to oou

323

ARISTOTEL



intermediari, iar alţii, numai unul, ca la alb şi negru. La culori există mai mulţi intermediari, la voce, numai unul, vocea răguşită.

De asemenea, la opoziţia contradictorie106 trebuie să observăm dacă este luată în mai multe sensuri; dacă este luată în m,i n>ulte sensuri, şi opusul va avea mai multe sensuri. Astfel, „a nu vedea" este luat în mai multe sensuri: într-un caz, când ,,nu are vederea", într-altul, când vederea „nu este exercitată actual". Dacă este aşa, şi ,,a vedea" va fi luat în mai multe sensuri; anume, opusul lui „a nu avea vederea" este „a avea vederea", iar opusul lui „a nu fi exercitată actual vederea", „a fi exerci­tată actual vederea".

Tot aşa trebuie sa ţinem seama de sensurile termenilor de privaţie şi posesie107. Daca unul dintre ei este luat în mai multe sensuri, şi celălalt va fi luat la fel. Astfel, daca „a simţi" are mai multe sensuri, după cum se raportează la suflet sau la corp108, tot aşa „a nu simţi" are mai multe sensuri, după cum se raportează la suflet sau la corp. Că termenii pomeniţi aici se opun ca privaţie şi posesie este clar, deoarece animalele posedă de la natură amândouă felurile de simţire, cel sufletesc şi cel corporal.

Mai departe, trebuie să ţinem seama de formele flexionare ale cuvintelor109. Când, de exemplu, „în chip just" este luat în mai multe sensuri, şi „just" va fi luat în mai multe sensuri. După cum înţelegem „în chip just", tot aşa vom înţelege şi „just". De exemplu, dacă „în chip just" e luat în sensul de a aprecia potrivit cu propria convingere sau după natura lucrurilor, tot aşa vom lua şi „just". Mai departe, daca „sănătosul" este luat în mai multe sensuri, tot aşa „în chip sănătos" va avea mai multe

106 Opoziţia contradictorie este negaţia care poate avea mai multe sensuri. în cazul de faţă cele două sensuri sunt: actual şi virtual.

107 Pentru Aristotel, privaţia-posesia este una dintre cele patru opoziţii, alături de opoziţia contradictorie, opoziţia contrară şi opoziţia relativă (vezi Categorii, cap. 10). De notat este că Aristotel nu se ocupă aici şi de opoziţia relativilor pentru descoperirea omonimelor. Este o lacună pe care o resimţim, dată fiind importanţa noţiunii de relaţie.

108 Aristotel recunoaşte aici că „a simţi" se aplică deopotrivă la corp, ca şi la suflet, ceea ce înseamnă o apropiere a sufletului de corp.

109 Omonimia se constată prin contrarii şi dacă cercetăm formele flexionare ale cuvintelor, cunoscute gramaticii: substantiv, adjectiv, verb, adverb. Formele flexionare se apropie de paronime (Categorii, cap. 1). ca şi de cele înrudite, de care Aristotel se va ocupa aici în cartea II, cap. 9. Cum este adverbul, tot aşa va fi şi adjectivul, de exemplu, „în chip sănătos" şi „sănătos", şi invers.

324

TOPICA I, 15, 106 b, 107 a



sensuri. De exemplu, dacă „sănătos" înseamnă ceea ce produce sănă­tatea, ceea ce o întreţine şi ceea ce o manifestă, tot aşa „în chip sănătos" va însemna „în chip de producere a sănătăţii", „în chip de întreţinere a sănătăţii" şi „în chip de manifestare a sănătăţii". Tot aşa în celelalte cazuri în care termenul respectiv este luat în mai multe sensuri, şi formele flexionare derivate din el vor avea mai multe sensuri110, şi

invers.


De asemenea, trebuie să ţinem seama de genurile de categorii cărora le poate aparţine un termen şi să observăm dacă totdeauna sunt aceleaşi111. Dacă nu sunt aceleaşi, fără îndoială că termenul este omonim. Aşa, de exemplu, binele la mâncare este ceea ce produce plăcere, iar în medicină, ceea ce întreţine sănătatea. în ce priveşte su­fletul, binele este o calitate, cum sunt cumpătarea, curajul sau dreptatea, şi tot aşa în ce priveşte omul. Uneori binele se raportă la timp, ca, de exemplu, dacă facem binele la timpul potrivit, căci ceea ce se întâmplă aşa, se spune că este un bine. Adeseori binele se raportă la cantitate, când înseamnă măsura, deoarece şi măsura înseamnă bine. Urmează că binele este omonim. La fel, clarul (albul) la corp este o culoare112, iar la sunet este ceea ce se aude cu uşurinţă. Acelaşi lucru este valabil pentru ascuţit; el nu are acelaşi sens în toate cazurile. Un sunet ascuţit este sunetul repede113, cum ne învaţă teoria matematică a Armoniei114, un unghi ascuţit este un unghi mai mic decât unghiul drept115, iar un cuţit ascuţit este acel care sfârşeşte cu un vârf ascuţit116.

110 Dacă cuvântul simbolizează reprezentarea şi reprezentarea reflectă obiectul (vezi: Despre interpretare, cap. 1), flexiunile cuvântului ne ajută să descoperim diferitele reprezentări corespunzătoare, aşa încât omonimia cuvintelor se transpune şi în formele lor flexionare.

111 Un alt mijloc de a descoperi omonimele este cercetarea dacă un termen aparţine mai multor genuri şi categorii. Dacă se constată această apartenenţă diferită, se dovedeşte astfel omonimia lui. Aristotel ilustrează concepţia sa prin cuvântul „bine", care este un termen „transcendental", adică de cea mai înaltă generalitate. Binele ţine de cel puţin patru categorii: a) acţiune (ceea ce produce plăcere şi întreţine sănătatea); b) calitate (de exemplu, morală, curaj, dreptate, cumpătare); c) timpul (timpul potrivit, în greceşte icaipoc; d) cantitate (măsura este un bine).

112 La corp, albul (clarul) este o calitate, la sunet este o acţiune.

113 Deci sunetul aparţine categoriei de acţiune.

114 Pitagoricienii erau consideraţi întemeietorii „Armoniei" sau teoriei matematice a muzicii.

115 Unghi ascuţit ţine de categoria relaţiei.

116 Vârful ascuţit al cuţitului ţine de categoria calităţii.

107 a

325


ARISTOTEL

Trebuie să luăm în seamă şi genurile lucrurilor care au acelaşi nume117 şi să vedem dacă ele sunt deosebite, fără să fie subordonate, cum de exemplu „măgar" înseamnă totodată un animal şi maşină118. Aici noţiunea care corespunde cuvântului este deosebită; una va exprima un anumit animal, cealaltă o anumită maşină. Dacă genurile sunt deosebite, dar subordonate, nu este nevoie ca noţiunile să fie diferite. Astfel şi animal şi pasăre sunt genurile corbului. Dacă acum spun despre corb că este o pasăre şi, de asemenea, că este un anumit animal, enunţ despre el amândouă genurile. Tot aşa, când numesc corbul un animal — înaripat — cu două picioare, spun despre el că este o pasăre. Dimpotrivă, această situaţie nu este valabilă pentru genurile nesubordonate unele altora. Dacă, de exemplu, numesc ceva o maşină, nu spun că este un animal, iar dacă îl numesc animal, nu spun că este o maşină.

Trebuie să avem în vedere însă, în cazul că genurile sunt deosebite fără a fi subordonate, nu numai termenul respectiv, ci şi contrarul său119. Daca contrarul este luat în mai multe înţelesuri, este evident că şi termenul în discuţie va fi luat în mai mult sensuri.

Este de asemenea util să avem în vedere şi definiţia termenilor compuşi, cum sunt de exemplu corp clar (alb) şi voce clară (albă). în acest caz, când eliminăm ceea ce este propriu, trebuie să rămână aceeaşi definiţie120. Aşa ceva nu se întâmplă la termenii omonimi, adică la cei 107 b de care vorbeam mai înainte. într-un caz este vorba de un corp de cutare sau cutare culoare, într-altul — de o voce care se aude uşor. Dacă eliminăm „corp" şi „sunet", ceea ce rămâne nu este acelaşi lucru în


117 Aristotel cercetează cazul termenilor care, deşi au acelaşi „nume", adică aceeaşi categorie, aparţin unor genuri diferite, fie că sunt subordonate, fie că nu sunt.

"' în limba greacă, cuvântul măgar (ovoc) are aceste două sensuri, adică el aparţine Ia două genuri deosebite, deşi ambele ţin de categoria substanţei. Genurile nu sunt însă subordonate, ci disparate. Dacă genurile sunt subordonate, cum va arăta un exemplu de mai jos, omonimia nu este necesară.

119 Este un ultim loc comun scos din raportarea unor termeni la aceeaşi categorie: cercetarea termenilor contrari; diversitatea de sensuri ale contrarului dă la lumină diversitatea de sensuri ale termenului dat.

120 Să examinăm acum sensurile termenilor compuşi (« toO ouimOenevov), adică a expresiilor formate din două cuvinte, dintre care unul este comun. în acest caz, dacă se înlătură ceea ce este propriu fiecărei expresii (de exemplu, culoare şi voce) ar trebui să rămână aceeaşi definiţie (albul, adică clarul), ceea ce nu se întâmplă; termenul este omonim, findcă el are sensuri diferite, după cum se aplică la culoare sau la voce. Există deci două definiţii, nu una singură, cum se întâmplă la sinonime.

326

TOPICA I, 15, 107 b



amândouă cazurile. Ar trebui să fie aşa, dacă termenul clar (alb) enunţat despre amândoi ar fi sinonim121, aşadar, dacă ar avea acelaşi sens.

Adeseori, fără să observăm, omonimia se strecoară în definiţiile însele, de aceea trebuie să considerăm cu atenţie şi definiţiile. Dacă, de exemplu, ceea ce manifestă şi ceea ce produce sănătatea stă într-o proporţie măsurată cu însăşi sănătatea, nu trebuie să fim mulţumiţi cu această definiţie, ci trebuie să cercetăm în ce sens a fost luat termenul „într-o proporţie măsurată" în ambele cazuri, anume dacă într-un caz „proporţie măsurată" nu înseamnă cantitatea ce produce sănătatea, iar în celălalt caz, calitatea ce se manifestă ca stare de sănătate a unui subiect122.

Mai departe, să avem în vedere dacă termenii daţi sunt comparabili din punctul de vedere al mai multului şi mai puţinului sau al egalităţii în gradaţie, ca, de exemplu, voce clară şi haină clară (albă), gust ascuţit (înţepător) şi voce ascuţită123. în adevăr, c/arşi ascuţit nu pot fi spuse despre fiecare grupă de două obiecte nici în grad egal, nici în grad mai mare sau mai mic. Urmează de aici că clar şi ascuţit sunt termeni omonimi, căci sinonimele sunt totdeauna comparabile, adică ele sunt atribuite lucrurilor în acelaşi grad sau în grad mai mare sau mai mic.

Deoarece genurile diferite şi nesubordonate au alte diferenţe specifice, ca, de exemplu, animal şi ştiinţă — în adevăr, aceste noţiuni au alte diferenţe —, trebuie să cercetăm dacă însuşirile numite prin acelaşi termen sunt diferenţe ale unor genuri diferite, dar nesubordonate unul altuia, ca, de exemplu, ascuţit la voce şi la corp. în adevăr, o voce se deosebeşte de altă voce prin aceea că este mai ascuţită; tot aşa un corp se deosebeşte de altul prin aceea că este mai ascuţit. Urmează deci că ascuţit este un termen omonim, fiindcă el desemnează diferenţe ale unor genuri diferite nesubordonate unul altuia124.

121 Dacă ar fi sinonim termenului identic nu numai prin nume, ci şi prin definiţie.

122 în cazul de faţă este omonimie, fiindcă „într-o proporţie măsurată" are două sensuri, după cum se raportează la cantitate sau la calitate.

123 Un termen, care este aplicat la două lucruri, ca, de exemplu, alb (clar) la culoare şi voce, este omonim dacă culoarea şi vocea nu pot fi comparate nici din punctul de vedere al mai multului şi mai puţinului, nici din punctul de vedere al egalităţii. Sinonimele sunt totdeauna comparabile şi ca atare aparţin lucrurilor în acelaşi grad sau în grad diferit.

Este omonim termenul care, aparţinând unor genuri diferite nesubordonate, se raportează Ia diferenţe specifice, de exemplu, „ascuţit" la voce şi la corp exprimă fiecare o altă diferenţă, potrivită fiecăruia din genurile nesubordonate.

327

ARISTOTEL



Mai departe este de văzut dacă lucrurile cuprinse sub acelaşi nume au diferenţe distincte, ca, de exemplu, culoare la corp şi culoare la muzică125. Culoarea la corpuri are diferenţa de a împrăştia sau de a restrânge vederea, în timp ce, în mu/ică, culoarea nu are aceeaşi diferenţă126. Şi în cazul de faţă urmează că culoarea este un termen omonim, întrucât aceleaşi lucruri au aceleaşi diferenţe.

Deoarece specia nu este niciodată diferenţa a nimic, trebuie să cercetăm dacă lucrurile cuprinse sub acelaşi nume semnifică, unele, o specie, altele, o diferenţă, ca, de exemplu, clarul (albul) este la corp o specie a culorii, iar la voce o diferenţă127. Căci o voce se deosebeşte de alta prin claritatea ei.

16

Ori de câte ori un termen are mai multe sensuri, trebuie să recurgem la aceste mijloace, precum şi la altele la fel. în ce priveşte 108 a diferenţele dintre lucruri, ele trebuie să fie cercetate în cadrul aceloraşi genuri, întrebându-ne, bunăoară, prin ce se deosebeşte dreptatea de curaj şi prudenţa de cumpătare (toate făcând parte din acelaşi gen), precum şi în cadrul altor genuri, care însă nu sunt prea îndepărtate unele de altele, ca, bunăoară, diferenţa dintre senzaţie şi ştiinţă. La genurile mult îndepărtate unele de altele, diferenţele sunt cât se poate de evidente128.

125 Este omonim („acelaşi nume") termenul care exprimă diferenţe specifice, după cum se aplică la o grupă de lucruri sau la altă grupă, de exemplu, culoare, la corp, şi culoare, la muzică (cromatică).

126 La corpuri, albul apare ochiului ca mai întins, iar negrul ca mai restrâns; la muzică, diferenţele între clar şi întunecat sunt altele decât acele ale corpului. De aceea este un omonim cuvântul care marchează diferenţele variabile după genul lucrurilor. Cuvântul este acelaşi, dar lucrurile sunt deosebite. Dacă diferenţele sunt aceleaşi, şi lucrurile sunt aceleaşi, adică nu se află în faţa unui omonim.

127 Deoarece specia nu este o diferenţă, cum albul (clarul) este o specie la culoare şi o diferenţă la voce, urmează că termenul alb, care este, după împrejurări, specie şi diferenţă, nu poate fi decât omonim.

128 Al treilea mijloc sau instrument al argumentării este căutarea diferenţelor dintre lucruri. Capitolul este scurt, fiindcă nu formulează şi nu exemplifică regulile descoperirii diferenţelor. Aristotel se mulţumeşte să fixeze cadrul în care căutarea diferenţelor este fecundă. Nu vom căuta diferenţele dintre genurile prea îndepărtate, fiindcă

328

TOPICA 1,18, 108 a



17

Asemănările trebuie să fie căutate. în primul rând, în lucrurile care sunt clasate în genuri deosebite129, prin procedeul următor: A şi B se comportă unul faţă de altul, cum se comportă unul faţă de altul Cşi D, de exemplu, ştiinţa este faţă de ştiut, ca senzaţia faţă de sensibil; sau A se află în B, tot aşa cum Cse află în D; de exemplu, cum vederea se află în ochi, tot aşa intelectul intuitiv (vouc) se află în suflet, şi cum liniştea se află în mare, tot aşa vântul se află în aer.

Trebuie să ne exercităm în căutarea asemănărilor, îndeosebi la ge­nurile mai îndepărtate unele de altele, căci atunci asemănările celelalte vor fi găsite mai uşor. în al doilea rând, trebuie să căutăm asemănările lucrurilor care sunt clasate sub acelaşi gen, şi să vedem dacă ele au un element identic, de exemplu, om, cal şi câine; căci prin elementul identic ele se aseamănă.

18

Cercetarea numărului de înţelesuri pe care le are un cuvânt este de două ori utilă130: atât pentru claritatea ce rezultă (căci vom cunoaşte mai

aceste diferenţe sunt evidente. Vom căuta însă diferenţele în acelaşi gen sau în genurile înrudite, fiindcă în aceste cazuri ele sunt mai greu de găsit. Asemănările umbresc diferenţele. îndeosebi, merită să fie subliniată apropierea, nu şi identitatea, dintre ştiinţă şi senzaţie (percepţie). Greutatea constă în descoperirea diferenţelor dintre ştiinţă şi senzaţie. In ce priveşte regulile pentru dezvăluirea diferenţelor, indicaţiile capitolului precedent pentru evitarea echivocurilor pot aduce preţioase servicii. Cunoaşterea diferenţelor face imposibil echivocul omonimiei.

Aristotel cercetează la sfârşit, ca al patrulea instrument, căutarea asemănărilor. In timp ce diferenţele sunt căutate în genurile cele mai apropiate sau chiar în acelaşi gen, asemănările trebuie să fie descoperite mai ales în genurile cele mai îndepărtate, fiindcă în, genurile înrudite sunt evidente. în puţinele indicaţii asupra regulilor pentru dezvăluirea asemănărilor, Aristotel ţine seama şi de relaţii (primul exemplu) şi de genuri şi specii, de ridicarea de la specii la genul comun (al doilea exemplu).

Acest capitol evidenţia/ă utilitatea a trei din cele patru „instrumente" ale argumentării. Primul, referitor la alegerea premiselor, este de o utilitate indiscutabilă, fiindcă nu există argumentare dialectică fără premise (propoziţii).

329

ARISTOTEL


bine semnificaţia unei aserţiuni, dacă am arătat care sunt înţelesurile ei), cât şi pentru a ne asigura că raţionamentele se desfăşoară în concordanţă cu lucrurile înseşi, nu cu termenul ce-1 exprimă131. Câtă vreme nu am clarificat în câte înţelesuri este întrebuinţat un termen, este posibil ca respondentul şi întrebătorul să nu se gândească la acelaşi lucru. Dacă, dimpotrivă, s-au clarificat diferitele înţelesuri ale unui cuvânt şi s-a arătat la ce lucru ne gândim când se formulează o întrebare, întrebătorul se va face de râs dacă nu-şi potriveşte argumentarea cu acest înţeles.

Cercetarea aceasta mai este utilă atât pentru a nu ne înşela prin paralogisme pe noi înşine, cât şi pentru a nu înşela prin paralogisme pe alţii132. Căci, cunoscând diferitele înţelesuri ale unui cuvânt, nu vom fi niciodată înşelaţi prin paralogisme, în schimb, suntem făcuţi atenţi dacă întrebătorul argumentează asupra aceluiaşi punct. Dacă noi înşine punem întrebarea, vom fi în stare să inducem în eroare pe altul prin para­logisme, în cazul că respondentul nu cunoaşte toate înţelesurile cuvân­tului. Totuşi aceasta nu este posibil totdeauna, ci numai dacă, din diferite înţelesuri, unele sunt adevărate, iar altele false. în orice caz, acest fel de a argumenta nu ţine de dialectică. De aceea dialecticienii trebuie să evite prin toate mijloacele aceste discuţii verbale, afara numai dacă nu suntem cu totul incapabili de a discuta altminteri asupra obiectului dat.

Descoperirea deosebirilor dintre lucruri ne ajută să raţionăm asupra

108 b identicului şi diferenţei din lucruri şi apoi pentru a cunoaşte ce este

fiecare lucru particular133. Că ea ne ajută să raţionăm asupra identicului

şi diferenţei din lucruri, este de la sine înţeles. Căci dacă am descoperi

131 Aristotel arată primele două utilităţi ale celui de-al doilea instrument: căutarea diferitelor sensuri ale termenilor în discuţie. Prima utilitate este că ştim mai bine ceea ce susţinem; a doua, că argumentarea se desfăşoară în concordanţă cu lucrurile însele, nu cu termenii întrebuinţaţi. Ne pândeşte primejdia de a discuta despre lucruri deosebite mascate de acelaşi termen.

"2 A treia utilitate: precizarea termenilor evită paralogismele, sofismele. Disputa dialectică se deosebeşte de discuţia sofistică prin intenţia de a evita sofismele şi para­logismele, în timp ce sofistica urmăreşte intenţionat inducerea în eroare prin echivocuri, atunci când unul din sensuri este adevărat şi celelalte false. Dialecticianul va evita pe cât posibil discuţiile pur verbale. Aristotel condamnă stratagemele sofistice, dar ştie să se folosească şi el de ele, cel puţin pentru a arăta virtuozitatea sa dialectică.

133 Utilitatea celui de-al treilea instrument este dublă: a) descoperind diferenţele dintre lucruri, excludem, prin chiar aceasta, identificarea — utilitate evidentă; b) des­coperind diferenţele, ajungem să cunoaştem ce este un lucru, esenţa lui. Definiţia se fundează pe cunoaşterea diferenţelor de gen şi specie.

330


TOPICA I, 18, 108 b

o diferenţă de orice fel în lucrurile asupra cărora se discută, prin chiar aceasta am arăta că ele nu sunt identice. în ce priveşte ajutorul dat pentru a cunoaşte ce este un lucru, noi determinăm noţiunea definitorie proprie fiecărei substanţe, cu ajutorul diferenţelor ce-i sunt caracteristice.

Cunoaşterea asemănărilor ne este de ajutor atât pentru dovezile inductive, cât şi pentru raţionamentele ipotetice; de asemenea, ea ne ajută să formulăm definiţii134. Ea ne este de ajutor pentru dovezile inductive, fiindcă noi urmărim să găsim generalul prin adunarea de cazuri individuale asemănătoare. Căci nu este uşor să facem inducţii fără să cunoaştem asemănările dintre cazurile individuale135. De asemenea, ea este de ajutor pentru raţionamentele ipotetice, fiindcă este probabil136 că, în cazurile ce se aseamănă, ceea ce se constată într-un caz este valabil pentru toate cazurile. Astfel, dacă într-unui din cazurile înrudite, dis­punem din belşug de argumente, vom cădea de acord în prealabil că ceea ce este adevărat pentru un caz este adevărat şi pentru celelalte. Ceea ce am dovedit la primul, prin chiar aceasta am dovedit, pe temeiul ipotezei, şi la cazul de faţă. Căci, pentru a face demonstraţia137, am admis de la început ipoteza că tot ce este adevărat pentru acel caz este adevărat şi pentru cazul de faţă.

în sfârşit, cunoaşterea asemănărilor este de ajutor pentru formularea definiţiilor, fiindcă dacă suntem capabili de a vedea dintr-o dată ceea ce este identic în fiecare caz individual, nu vom şovăi să găsim genul sub care cade lucrul de faţă pe care îl definim. Căci genul trebuie să fie, printre predicatele comune, acel care exprimă mai deplin esenţa138.

134 Utilitatea celui de-al patrulea instrument este triplă: a) ajuta la formarea unei dovezi inductive; b) face posibil „un raţionament din ipoteză"; c) ajută şi definiţia, care pune la contribuţie nu numai diferenţele, ci şi asemănările. Prin „raţionament ipotetic" sau „din ipoteză" (iţ uiroOc'accoc), Aristotel nu înţelege ceea ce noi numim aşa, ci un raţionament fundat pe o premisă majoră acceptată de acel cu care se discută. Concesia este făcută, cum vom vedea mai jos, pe temeiul analogiei, adică pe temeiul ipotezei că ceea ce este adevărat pentru unele cazuri este adevărat şi pentru cazurile asemănătoare.

1 5 Nu numai că este greu să facem o inducţie fără găsirea asemănărilor, ci este de-a dreptul imposibil. Inducţia urmăreşte să descopere generalul, identicul în cazurile individuale.

136 Probabilul este exprimat prin termenul cvSo^ov.

137 Demonstraţia (dTTo'Sci^ic) este luată aici în sensul Dialecticii (Topicii), nu al Analiticii.

Definiţia se serveşte de căutarea asemănărilor, în primul rând, pentru găsirea genului care exprimă mai deplin esenţa.


Yüklə 3,07 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   30   31   32   33   34   35   36   37   ...   68




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin