Analitica secunda topica respingerile sofistice

Capitolul 5 tratează tot o chestiune generală, foarte însemnată pentru dialectică: dificultatea de a stabili şi de a respinge o problemă. Dintre cei patru predicabili, definiţia este mai greu de stabilit şi mai uşor de respins, căci pentru respingere este suficient un singur caz contrar sau o parte a acestui caz. Dimpotrivă, pentru a stabili o definiţie trebuie să dovedim toate momentele cuprinse în definiţie; de asemenea, trebuie să arătăm de ce definiţia se aplică la tot definitul, şi numai la acest definit. Aceeaşi regulă este valabilă pentru propriu şi gen: este mai uşor a le respinge decât a le stabili. La aceşti doi predicabili, dificultatea con­stă şi în dovada că ei aparţin lucrului ca propriu sau ca gen. în genere, este mai uşor a distruge decât a construi. Dimpotrivă, un accident particular este mai uşor de stabilit decât de respins, fiindcă el se limitează să enunţe numai că aparţine subiectului. Cu acest capitol se încheie partea privitoare la cei patru predicabili.

Cartea a VUI-a (14 capitole)

Despre practica dialecticii şi practica în dialectică

Cartea a VUI-a, care se pare că a fost redactată mai târziu, între­geşte expunerea .Jocurilor comune", care interesează şi pe filozofi, printr-o tehnică a discuţiei, a întrebării şi a răspunsului, în genere a argumentării, care interesează mai ales pe dialectician şi practica sa. în această tehnică, se analizează diferitele mijloace, uneori simple stratageme şi şiretenii de luptă, necesare pentru desfăşurarea cu succes a argumentării. Problema centrală a practicii dialectice este formularea întrebării şi atacarea răspunsului.

Capitolul 1 se ocupă de felul de a pune întrebările şi de ordinea lor, căci dialectica este, în primul rând, arta de a ridica probleme, teze,

285

MIRCEA FLORIAN

care sunt punctul de plecare al discuţiei. Premisele, în afară de cele nece­sare care nu lipsesc nici în dialectică, sunt de patru feluri, după cum ser­vesc: a) inducţiei; b) întăririi şi împodobirii argumentării; c) ascunderii concluziei, practică impusă şi de nevoia de a întreţine discuţia; d) lămu­ririi lor, cerută de argumentare. Nu trebuie să formulăm de-a dreptul premisele care duc la concluzie, ci trebuie să procedăm indirect. Aristotel subliniază importanţa inducţiei în dialectică. Principala stratagemă este de a lăsa în umbră intenţia întrebătorului pentru ca respondentul să expri­me în voie opinia sa. Uneori este util să ne face obiecţii nouă înşine, pentru a inspira încredere respondentului, să facem apel la autoritatea opiniilor în genere primite, să cerem sa ni se acorde propoziţii ale căror consecinţe nu se întrevăd uşor, sa prelungim discuţia provocând confuzii. în sfârşit. să arătăm în ce constă împodobirea şi clarificarea discuţiei. împodobirea constă în dezvoltări suplimentare, clarificarea — în exemplificare.

Capitolul 2 începe prin a declara că. în argumentare, silogismul va fi întrebuinţat mai mult faţă de dialecticienii formaţi, iar inducţia, faţă de cei mulţi, căci şi inducţia ne oferă propoziţii universale. Obiecţia sau instanţa, găsirea cazurilor contrare, este mijlocul cel mai bun de a verifica inducţia. în dialectică, vom evita demonstraţia indirectă prin ab­surd (imposibil), fiindcă respondentul poate contesta concluzia obţinută direct, şi se poate îndoi de imposibilitatea concluziei obţinute indirect. O propoziţie dialectică este o întrebare la care se răspunde afirmativ sau negativ. Dacă nu se răspunde, discuţia trebuie întreruptă ca inutilă.

Capitolul 3 examinează uşurinţa sau dificultatea de a stabili sau de a respinge o propoziţie dialectică. Astfel, propoziţiile prime (principiile) şi ultime sunt uşor de stabilit şi greu de atacat. Greu de respins, suni de asemenea, propoziţiile ce sunt apropiate de principii, ca şi cele care sunt exprimate confuz sau metaforic. Definirea principiilor înlesneşte primirea lor.

Capitolul 4 ne dezvăluie sarcinile respective ale celui ce, în acelaşi timp, întreabă, conduce discuţia şi atacă, precum şi ale celui ce răspunde printr-o teză şi-şi apăra teza. întrebătorul urmăreşte să facă pe respondent să susţină lucrurile cele mai neprobabile şi mai paradoxale, iar respon­dentul tinde să arate că şi susţinerile sale cele mai neprobabile nu vin de la el, ci de la problema pusă de întrebător.

Capitolul 5este un ghid în tehnica discuţiei ca exerciţiu şi examen critic. Este o deosebire între a preda o învăţătură şi a discuta o teză.

286

INTRODUCERE LA TOPICA

în predarea şi asimilarea învăţăturii, elevul primeşte ca adevărate cele spuse de profesor; în discuţie, întrebătorul vrea să domine adversarul, iar respondentul nu vrea să fie dominat, ci să reziste cu succes. Totuşi, Aristotel recunoaşte importanţa unei discuţii purtată în vederea cercetării şi examenului critic, pentru atingerea cărui scop nu s-au dat reguli până acum.

Capitolul 6 cercetează tehnica întrebării din două puncte de vedere: a) este ea probabilă, neprobabilă, sau nici una, nici alta?; b) face oare parte sau nu face parte din discuţie? Sarcina respondentului este să ia în consideraţie dacă întrebarea ce i se pune este sau nu admisibilă şi dacă el a prevăzut toate consecinţele admisibilităţii.

Capitolul 7analizează tehnica răspunsului. Răspunsul trebuie să aprecieze, întâi, claritatea întrebării. Dacă întrebarea nu a fost înţeleasă, respondentul poate spune: „n-am înţeles!", iar dacă cumva ea are mai multe înţelesuri, el poate să se abţină de a răspunde afirmativ sau negativ. Numai la întrebările clare se va răspunde prin da sau nu.

Capitolul 8 continuă să determine rolul respondentului. După ce s-a arătat că răspunsul depinde de admisibilitatea şi de claritatea între­bării, adaugă acum o a treia condiţie: natura întrebării şi importanţa ei în argumentare. Cu acest prilej ridică din nou problema: ce rol are în dialectică inducţia. Respondentul poate admite propoziţiile particulare care stau la baza inducţiei, dar poate ataca generalizarea cazurilor, in­vocând ca obiecţii cazurile contrare. Există însă şi propoziţii neprobabile care sunt greu de respins prin obiecţii, cum sunt, de exemplu, argumentele eleatului Zenon că nu există mişcare.

Capitolul 9 precizează că este bine ca, înainte de a răspunde printr-o teză, respondentul să-şi facă sieşi obiecţii, pentru ca să nu formuleze teze neprobabile, adică propoziţii cu consecinţe neprobabile şi cu un conţinut imoral.

Capitolul 10 notează pe scurt cum putem corecta un raţionament fals. în primul rând, atacând premisa care alimentează falsitatea, nu ori­care alt punct, cu o falsitatea mai mică. De asemenea, trebuie să dovedim de ce propoziţia este falsă. Există patru mijloace de a împiedica ajunge­rea la o concluzie: a) înlăturăm propoziţia falsă; b) facem obiecţii între­bătorului; c) facem obiecţii întrebării; d) facem o obiecţie fundată pe timpul limitat al discuţiei.

287

MIRCEA FLORIAN

Capitolul 11 continuă şi dezvoltă pe cel precedent. Uneori, este necesar să atacăm personal pe întrebător, nu întrebarea sau teza sa, dacă el este de rea-credinţă, fiindcă nu vrea să facă concesiile necesare discuţiei. Uneori, adevărul este ruinat de fals, dar şi falsul este ruinat tot de fals. Dialectica se deosebeşte de eristică prin scopul ei: este un schimb corect de opinii. Discuţia trebuie să fie opera comună a interlocutorilor. Argumentele, privite în sine, pot fi criticate din cinci puncte de vedere-

a) dacă din întrebările puse nu rezultă nici o concluzie; b) dacă din întrebări rezultă o concluzie, dar nu aceea opusă tezei; c) dacă adaosurile, pentru a obţine concluzia, sunt mai slabe decât concluzia şi întrebările puse; d) dacă putem elimina părţile care nu contribuie la concluzie; e) dacă premisele sunt mai slabe decât concluzia. Urmează, în sfârşit, definirea unor importanţi termeni dialectici: filozofema (raţionament strict demonstrativ), epicherema (raţionament dialectic); sofismul (raţionament eristic); aporema (raţionament dialectic prin contradicţie).

Capitolul 12 arată în ce condiţii o argumentare este clară sau adevărată şi în ce condiţii este falsă. Adevărată este argumentarea în trei condiţii: a) întrebarea iniţială nu are nevoie de întrebări suplimentare;

b) concluzia rezultă necesar din premisele date; c) sunt omise elemente foarte probabile, ca în entimemă sau raţionamentul prescurtat al moder­nilor. Falsă este argumentarea în patru condiţii: a) în argumentarea eris­tică (pare a fi concludentă, dar în realitate nu este); b) în argumentarea care este concludentă, dar nu în chestia propusă; c) în argumentarea care este concludentă în chestia propusă, dar nu după metoda corespunzătoare obiectului; d) în argumentarea concludentă datorită unor premise false.

Capitolul 13 se ocupă, întâi, de cele cinci feluri de argumentare prin petitio principii (cerc vicios) şi prin petitio de contrari, în dialectică, după ce ele au fost cercetate, pentru domeniul adevărului şi necesarului, în Analitica primă II, 16. Petitio principii se referă la concluzia care este postulată ca premisă; petitio de contrari se referă la cele două premise care stau în raport de contrarietate sau de contradicţie.

Capitolul 14 descrie calităţile unui bun dialectician. Cea dintâi calitate este deprinderea de a converti raţionamentele, conversiunea ra­ţionamentului fiind deosebită de cea a judecăţii; a doua calitate este cău­tarea, la orice teză. a argumentelor pentru şi contra, cu toate consecinţele lor, precum şi străduinţa de a le respinge faţă de un interlocutor real sau fictiv. Această calitate este utilă si filozofiei. Asemenea calităţi presupun

288

INTRODUCERE LA TOPICA

anumite dispoziţii naturale. O a treia calitate ne cere să stăpânim bine argumentele pentru principiile cele mai înalte care par uşor de înţeles şi de aceea sunt uşor trecute cu vederea; de asemenea, să stăpânim bine argumentele pentru noţiunile cele mai frecvente. O a patra calitate este folosirea promptă a celor mai obişnuite „locuri comune" în discuţie, mânuind astfel premisele cele mai generale luate din ştiinţe şi arte. Este bine să dispunem de o rezervă de principii şi ipoteze. Capacitatea dialectică constă în formularea de premise generale şi în construirea de obiecţii eficace. în sfârşit, un dialectician care se respectă nu trebuie să se angajeze în discuţie cu oricine, căci există oameni dispuşi să discute, dar nu să ajungă la o concluzie.

C. PRIVIRE GENERALA

Dialectica este a doua ramură a logicii şi ca atare este un „instru­ment", un organon al ştiinţei demonstrative. Prezenţa dialecticii este uni­versală. Aristotel apelează la serviciile dialecticii în situaţiile cele mai dificile şi mai delicate ale silogisticii şi apodicticii. în Analiticaprimăll, capitolele 15, 16, 17 şi, îndeosebi, 18, 19 şi 20 nu pot fi înţelese fără contribuţia dialecticii, fără ajutorul acelei discipline care pune accentul pe opoziţie, pe inducţie, pe concret. Dialectica este arta de a descoperi opoziţiile concrete cu ajutorul inducţiei. Către sfârşitul Topicii, Aristotel dă următoarea caracterizare a dialecticianului: „Pe scurt, dialectician este acel care ştie să formuleze premise şi să facă obiecţii. A formula o propoziţie înseamnă a face un singur lucru din mai multe lucruri (căci ceea ce duce la o concluzie trebuie să se prezinte ca un tot), în timp ce a face o obiecţie înseamnă a face dintr-un singur lucru mai multe. Căci în cazul din urmă, divizăm sau distrugem, parte admiţând, parte respin­gând propoziţiile date" (Topica VIII, 14, 164 b). Premisa (propoziţia) generalizează, fiindcă scopul formulării ei este obţinerea unei concluzii care întotdeauna urmăreşte ceva universal, fiindcă ea unifică o mulţime de lucruri. Dimpotrivă, obiecţia particularizează prin respingere, prin opoziţie.

Dialectica procedează de precădere inductiv. în lumina caracterului inductiv al dialecticii, se poate spune că Dialectica stă mai aproape decât

289

MIRCEA FLORIAN

Analitica şi Apodictica de ontologia aristotelică, de ştiinţa „fiinţei ca fiind"9, fiindcă pentru Aristotel fiinţa este constituită din substanţe indi­viduale, din „Tode tî', în care totodată se cuprind notele generale ca factorii constitutivi ai individualului, S-a subliniat adeseori, cu satisfacţie o adâncă nepotrivire în fundamentele concepţiei aristotelice, o fisură fatală doctrinei. Pe de o parte, Aristotei afirmă că indivizii concreţi sunt .,substanţele prime", iar universalii abstracţi sunt „substanţe secunde" (Categorii 5), pe de altă parte, el repetă, întemeiat pe distincţia importantă dintre „mai înainte în natură sau în sine" şi „mai înainte pentru noi'; că universalul este mai înainte în natură, iar individualul mai înainte faţă de noi, ceea ce ar însemna că în natură universalul precede individualul, interpretare contrară concepţiei că individul este „substanţa primă". Că opinia din urmă este o persistenţă a platonismului se constată uşor, date fiind condiţiile istorice în care s-a constituit aristotelismul.

Un Aristotel consecvent trebuia să recunoască întâietatea indivi­dualului nu numai „pentru noi", ci şi „în natură". Universalul care este în şi prin individual, constituindu-1, nu poate fi „mai înainte în natură". Individualul şi universalul nu pot fi despărţiţi; ei coincid în orice lucru, în orice fenomen. Nu este de conceput universalul independent de lucrul singular şi înaintea lui, nici real, nici logic, fiindcă logica reflectă rea­litatea. De aceea este şubredă şi o altă formulă, înrudită cu cea prece­dentă, pe care o întâlnim mai ales în Analiticii: „în ordinea naturii, silogismul este mai înainte şi mai cunoscut; pentru noi însă, silogismul prin inducţie este mai luminos" (Analitica primă II, 23, sfârşit). Formula este repetată cu o exemplificare deosebită în Topica: „Trebuie să ne folosim de exercitarea noastră în procedeul inductiv împotriva unui începător, iar de exercitatea noastră în silogisme — împotriva unui

9 în filozofie, termenul fiinţă apare în legătură cu orice este, in vreme ce limba noastră populară tinde să-) reţină numai în legătură cu cele vii, părăsind din ce în ce sensul etimologic care cere ca ceea ce este să se numească fiinţă, şi numai ceea ce există să poarte denumirea de existenţă. Cu ocazia tipăriri în româneşte a operei lui Hegel, Enciclopedia ştiinţelor filosofice. Logica, Editura Academiei a cerut avizul unora dintre cei mai bum specialişti în materie din ţară, cercetători filozofi sau filologi care s-au întrunit la cererea şi în prezenţa directorului editurii, acad. Al Graur el însuşi filolog reputat, şi au opinat in unanimitate că fiinţă e subiectul în legătură cu verbul a fi şi că are înţelesul general pe care îl redă acest verb. în acest sens, to ov grecesc trebuie tradus în mod evident prin fiinţă. (n.n. O. B.)

290

INTRODUCERE LA TOPICA

adversar mai expert" (Topica VIII, 14, 164 a). Desigur, inducţia este mai vulnerabilă, fiindcă un singur caz bine constatat poate ruina o generalizare inductivă. Să nu uităm însă că silogismul este tributar în premisele lui, în „principiile" lui, rezultatelor inductive. Opoziţia dintre silogism şi inducţie, aşa cum este instituită de obicei, pare a fi adâncă, fiindcă se trece prea uşor cu vederea că ele sunt forme deopotrivă de trebuitoare raţionamentului, dar situate pe planuri deosebite şi de aceea incomparabile. Dialectica este arta de a cerceta şi de a găsi idei noi, punând la contribuţie mai ales raportul de asemănare şi de opoziţie. Organon-ul aristotelic este dominat de următoarea convingere, care a fost clar exprimată la începutul Analiticii secunde (I, 1) şi mai complet în Respingerile sofistice (10, 171 a): dialectica se deosebeşte de apodictică, aşa cum se deosebeşte cercetarea dialectică (SiaXeyea8ai) de predarea ştiinţei (SiSaoKaXia). Dialectica explorează inductiv un domeniu nou. pleacă de la ignoranţă, ştiinţa demonstrativă expune silogistic (deductiv) cunoştinţele dobândite inductiv.

*

* *

Care este raportul dintre dialectica aristotelică şi dialectica hege­liană? Aristotel trebuie să admită că individualul, concretul are atribute contrare — el nu accentuează acest aspect dialectic fundamental al realităţii sensibile — dar el repetă totodată că atributele contrare nu pot să aparţină unul altuia. Un om poate fi bolnav sau sănătos, dar boala nu este sănătate şi invers. Dar şi prima afirmaţie suferă la Aristotel o îngrădire." atributele contrare nu aparţin individului în acelaşi timp şi sub acelaşi raport, ci în momente diferite sau sub raporturi diferite. Aristotel nu primeşte deci, judecând după polemica sa nu destul de înţelegătoare, teoria lui Heraclit a unităţii contrariilor. Totuşi unitatea contrariilor fun­dează noţiunea fundamentală a aristotelismului, noţiunea de potentă (Suvanic). Potenţialul înseamnă totodată şi posibilul, dar nu se confundă cu el. Potenţialul este capacitatea inerentă oricărui lucru de a se schimba, de a fi în proces, prin adoptarea dintr-un număr de posibilităţi a aceleia contrară atributului dat. Potenţialul este capacitatea de a primi şi de a uni atribute contrare, trecând de la unul la altul. Daca potenţialul este „ceea ce poate să fie şi poate să nu fie", dacă el se defineşte prin unitatea

291

MIRCEA FLORIAN

contrariilor şi dacă potenţialul (virtualul) este caracteristica materiei, se poate spune că, pentru Aristotel, lumea materiei este totodată lumea unităţii contrariilor şi deci lumea mişcării, a devenirii. în ordinea de­venirii, mişcarea circulară a aştrilor este prototipul inerţiei pe care ştiinţa modernă o va generaliza la toate mişcările ca o proprietate fundamentală a materiei.

Aristotel este neîntrecut în utilizarea contrariilor pentru a înţelege realitatea, în nuanţarea explicaţiilor, în mlădierea cercetării, după sinuo­zităţile lucrurilor şi proceselor, în sfârşit, în dezvăluirea aspectelor mul­tiple ale realităţii. Filozofia lui Aristotel este o reflecţie neobosită şi niciodată descurajată asupra împletirii opuşilor în structura concretă a lucrurilor.

*

* *

Cum au înţeles urmaşii lui Aristotel să valorifice prima încercare de a sistematiza legile dialecticii, a artei de a argumenta, acel procedeu atât de apreciat şi de cultivat în viaţa intelectuală a grecilor, mai cu seamă de la Socrate? Filozofia stoică conferă dialecticii funcţia pe care o îndeplineşte ceea ce noi numim logică în genere, iar ceea ce însuşi Aristotel numea Analitici (primă şi secundă). Dialectica ia locul Anali­ticii, devine logică, iar „logica" nu mai este un simplu „instrument", un organon, ci devine disciplina fundamentală a filozofiei, urmată de „fizică" şi „etică". Astfel, logica stoică se constituie, alături de logica Stagiritului şi uneori împotriva ei, ca a doua mare doctrină logică a anti­chităţii. Noul rol atribuit dialecticii de către stoici trebuia să imprime dialecticii o modificare profundă şi semnificativă în împrejurările isto-rico-sociale care deschid epoca elenistă prin expansiunea macedonea­na, prin aglutinarea cetăţilor greceşti şi a Orientului, pregătind astfel Imperiul Roman, care a supus apoi toate popoarele din jurul Mediteranei.

Cea mai importantă modificare adusă de logica stoică logicii aristotelice stă în transformarea dialecticii, din logica probabilului, în logica adevărului şi necesarului, care se adresează oricărui om cult, grec sau „barbar". Această primă modificare are două consecinţe. întâi, logica stoică nu este numai o logică a demonstraţiei cum era Analitica, ci este şi o logică a convingerii, ca şi dialectica aristotelică. Convingerea are ca fundament opiniile comune, acele „noţiuni comune", acele principi'

292

INTRODUCERE LA TOPICA

universale şi naturale de nezdruncinat, care sunt sădite sau împlântate (eu<î>viTai) de natură în fiecare om. Dialectica, prin caracterul ei mai mult ofensiv decât defensiv, cum era la Aristotel, punea pe adeptul stoicis­mului la adăpost de orice atac şi imprima convingerilor sale caracterul de âvekeyţia (= ceea ce nu poate fi respins). Stoicismul exprima nevoia unei lumi în plină criză de cosmopolitism, care pierduse încrederea în zeii municipali şi naţionali, de a avea o nouă doctrină „de nezdruncinat", în al doilea rând, dialectica stoică pune accentul pe inducţie, adică pe particular, pe singular şi de aceea W. Brochard consideră, poate cu prea mare bunăvoinţă, logica stoică drept o logică inductivă. Potrivit logicii stoice, cosmosul material este constituit din procese individuale, pe care le cunoaştem prin senzaţie; noţiunile nu sunt reale, ci sunt simple „exprimări" (Xeicra), simple cuvinte. Raţionamentul fundamental este raţionamentul ipotetic (auvT||i.u€vov), care oglindeşte relaţia de semn şi semnificat între două procese. „Dacă răsare soarele este lumină". Există o armonie necesară între natură şi gândire. Demonstraţia constă în a do­vedi consecventul prin antecedent, efectul prin cauză.

Dar dialectica aristotelică suferă încă o importantă modificare, de data aceasta nu departe de linia Stagiritului. Dialectica, asociată de la în­ceput cu retorica, devine treptat o parte integrantă a retoricii. Aşa o so­cotesc latinii Cicero şi Quintillian, care totuşi nu excelează printr-un stu­diu adâncit al Topicii aristotelice. Prin şcolile retorice, cele mai durabile instituţii de învăţământ ale lumii elenisto-romane, dialectica îşi continuă o existenţă ştearsă, scolasticizată. Nu este nici o mirare că scolastica va învia dialectica, înainte de a fi cunoscut întregul Organon aristotelic, prin învăţaţii arabi şi bizantini. în şcolile catolice se practica discuţia, argumentarea, o argumentare însă în care raţiunea era subordonată articolelor de credinţă, dogmelor. întemeietorul dialecticii medievale este considerat Pierre Abelard, mai ales prin opera Sic et non (Da şi nu)lQ. Abelard, aplicând metoda dialectică la teologie,urmăreşte să dea teologiei argumente „raţionale" pentru a face din credinţa subiectivă o convingere oarecum raţională, de nezdruncinat, aşa cum voiau odinioară stoicii, care erau însă cu totul străini de opoziţia creştină dintre credinţă şi ştiinţă.

10 Martin Grabmann, Die Geschichte cler scholasti^chen Metfiode, voi. II, 1911, p. 178 şi urm.

293

MIRCEA FLOR1AN

Scolastica s-a prăbuşit şi o dată cu neizbânda străduinţelor sale de aservire a ştiinţei greceşti faţă de credinţă. Acest rezultat era fatal, căci este un paradox istoric că filozofia veche cea mai ştiinţifică, filozofia aristotelică, a fost pusă în serviciul credinţei „raţionalizate". în realitate, aristotelismul a subminat din interior gândirea scolastică.

în vremea Renaşterii, dialectica reînviază, de asemenea, sub forma de logică nouă, asociată cu retorica (ars disserendf) la Petrus Ramus (1515-1572), care a creat o şcoală în Franţa şi Germania. Dialectica sa din 1543, publicată până la 1670 în 30 de ediţii, combate pe Aristotel al Analiticii scolasticizate prin Aristotel al Dialecticii vii. Dialectica lui Ramus avea două părţi: teoria invenţiei (de inventione), adică teoria noţiunii şi definiţiei, pe care el o numeşte şi Topica, şi teoria judecăţii (de iudicio), adică teoria raţionamentului şi metodei, numită de el şi Analitica.

* * *

Ce semnificaţie mai are pentru noi Topica? Un comentator aristo­telic contemporan, W. D. Ross. nu-i mai recunoaşte nici o semnificaţie actuală, fiindcă socoteşte „discuţia ca un mod de a gândi depăşit"11. Credem că Ross nu vizează discuţia ca atare, ci discuţia în sensul socratic de descoperire a adevărului prin dialog, deşi „dialogul" este propus şi astăzi ca o formă vie de cunoaştere. Pentru grecul de odinioară, dialectica presupune pe un „altul", un interlocutor, un adversar, un respondent. Dia­lectica antică avea caracter combativ, disputatoriu, agonistic (agon înseamnă luptă). Dar şi Analitica, logica ştiinţei, presupune la Aristoteî un raport între doi: elevul şi profesorul. Există însă o mare deosebire în comportarea faţă de „altul" recomandată de Dialectică şi aceea a Anali­ticii. „Filozoful", omul de ştiinţă, nu ascunde concluzia la care va ajunge prin expunere, ci, dimpotrivă, o face cât mai străvezie în chiar premisele şi axiomele de la care el porneşte, în timp ce dialecticianul, care urmăreş­te să-şi învingă adversarul, respondentul, va căuta să ascundă, pe cât posibil, premisele care vor face să triumfe argumentarea sa. Această concepţie a discuţiei, în care precumpănea intenţia doborârii advesarului. nu mai este, cel puţin făţiş, concepţia dialectică a modemului, cum nu era

11 W. D. Ross, Aristote, 1930,p. 86.