Analitica secunda topica respingerile sofistice

Capitolul 3 se ocupă de contrarii şi derivaţii genului în discuţie. Obiectul participă la genuri contrarii numai virtual, cum. de exemplu, opinia poate fi adevărată sau falsă. Genul şi specia nu pot fi omonime, dar pot fi sinonime. Contrarul speciei date poate fi sau în acelaşi gen, sau în alt gen, sau este el însuşi un gen. Mai este de văzut dacă există un contrar şi al speciei şi al genului, şi dacă contrarii au intermediari. O obiecţie este că genul poate avea un contrar (boală şi sănătate), în timp , ce o boală singulară (de exemplu, durerea de dinţi) nu are un contrar. Toate aceste „locuri comune" se referă la respingerea tezei. Pentru sta­bilirea tezei, vom recurge la consideraţia următoare: dacă contrarul spe­ciei se află în acelaşi gen, dar genul nu are contrar, se înţelege că şi specia se află în gen. Dacă genul dat posedă un contrar şi dacă specia contrară celei date se află în acel gen contrar, atunci specia dată se află în genul contrar dat. în sfârşit, formele înrudite şi derivate se comportă ca şi lucrurile date iniţial, fie că stabilim, fie că respingem teza

275

MIRCEA FLORIAN

(de exemplu, dacă dreptatea este o ştiinţă, şi „în chip drept" este „în chip ştiinţific", iar „om drept" este „om de ştiinţă").

Capitolul 4 cercetează „locurile comune" ale genului, întâi, din punctul de vedere al asemănării pe baza proporţiei (precum plăcutul este cauza plăcerii, tot aşa utilul este cauza binelui), apoi din punctul de vedere al naşterii şi distrugerii (a fi născut este a fi creat, iar a fi distrus este a fi dizolvat). După aceea, ia în consideraţie opoziţia privativă pentru a găsi genul unei specii, la stabilire ca şi la respingere. Urmează căutarea genului la relativ: cum este specia, tot aşa este şi genul (de exemplu, dublul este specia, multiplul este genul), dar nu şi invers (de exemplu, ştiinţa, ca gen, este un relativ, dar gramatica, specia, nu este) Există şi excepţii la această regulă. Se caută la relativ şi variaţia cazurilor declinării (genitiv, dativ), ca şi opoziţia lor: opusul relativ al speciei are ca gen opusul genului relativ (de exemplu, dacă multiplul este genul dublului, submultiplu] este genul jumătăţii).

Capitolul 5 examinează „locurile comune" ale genului referitoare la stare, capacitate şi afecţiune. Starea şi actul nu sunt în raport de specie şi gen. Starea nu are ca gen nici capacitatea, de exemplu, blândeţea nu este stăpânirea mâniei. Nu tot ce este legat de o specie este genul ei (de exemplu, neplăcerea nu este genul mâniei, şi nici credinţa, genul con­cepţiei). Mai este de văzut dacă specia şi genul se află de la natură în acelaşi subiect (de exemplu, culoarea se află unde se află albul, şi ştiinţa, unde se află gramatica). Dacă o stare sufletească se află într-o parte a sufletului (de exemplu, în partea raţională), iar altă stare, în altă parte (în partea irascibilă), una nu poate fi genul celeilalte. De asemenea, o specie nu aparţine genului numai „parţial", într-o anumită privinţă. Mai departe, partea nu poate fi genul întregului. Capacitatea, posibilitatea de a fi ceva, nu este de condamnat, chiar dacă este capacitatea de a face rău, căci simpla capacitate de a face rău o presupune şi pe aceea de a face bine. Nu vom considera excesul sau gradul cel mai înalt al unui lucru ca genul lui, ci numai ca o „diferenţă". Subiectul unei modificări nu este genul ei.

Capitolul 6 se ocupă îndeosebi de genurile cele mai înalte, numite transcendentale. Termenul transcendental (de exemplu, fiinţă, unul) "u poate fi luat ca gen sau „diferenţă" care este cuprinsă în gen. Genul nu este în specie, ci este enunţat despre specie, cum s-a susţinut in Categorii 2. Urmează „locurile comune" ale „mai multului" şi ,,maI puţinului", aplicate la gen. întâi la respingere, apoi la stabilire. Ne vom întreba: permite sau nu genul o gradaţie o dată cu specia? Dacă genul

276

INTRODUCERE LA TOPICA

permite gradaţie, dar nu şi specia, acel gen nu este cel potrivit speciei. Nu este destul ca specia (de exemplu, alb) şi genul (de exemplu, frumos) să admită gradaţie, pentru ca prima să-i aparţină celuilalt. Este de văzut dacă genul enunţat despre o specie este enunţat şi despre celelalte specii. Nu trebuie să facem din „diferenţă" un gen. In sfârşit, nefiinţa nu este un gen, fiindcă nu cunoaştem specii de nefiinţă. Genul este consecventul constant al subiectului, fără să-i fie reciprocabil, ca propriul şi definiţia.

Cartea a V-a (9 capitole)

„Locurile comune" ale propriului

Cartea a V-a are drept obiect „propriul" ca predicabil al unei teze dialectice. Propriul este caracteristica unui obiect, deosebită de definiţia lui. Rolul lui este să facă cunoscut un obiect în afara definiţiei. Acest predicabil îndeplineşte o funcţie importantă în logica aristotelică. El a dispărut din logica modernă, fiind confundat cu definiţia. în logica aris­totelică, situaţia este răsturnată: definiţia este o diferenţiere a propriului, este propriul ca esenţa obiectului. Propriul exprimă o anumită nuanţă a naturii unui obiect. Definiţia unui obiect este unică, propriul poate fi multiplu. Astfel, definiţia omului ca „animal raţional" nu se confundă cu multipla caracterizare a propriului, de exemplu, omul: „animalul care râde", „animal blând de la natură", „capabil de ştiinţă", „de gramatică" etc. Propriul dă posibilitatea unei caracterizări mai largi şi mai suple a naturii lucrurilor. El exprimă „proprietatea" unui lucru.

Capitolul 1 prezintă cele patru specii ale propriului: a) propriul în sine sau absolut, propriul care aparţine unui lucru privit independent de celelalte; b) propriul relativ sau „faţă de altul"; c) propriul permanent, etern, caracterul care aparţine totdeauna lucrului; d) propriul temporar, înrudit cu cel relativ. Bogat în posibilităţi, ca şi accidentul, este propriul relativ, fiindcă el poate fi afirmat în raport cu un obiect şi negat în raport cu altul, de exemplu, „a fi biped" este afirmat despre om, şi negat despre cal. Proprii dialectici în cel mai înalt grad sunt propriul în sine şi propriul etern, care au însă neajunsul că sunt cel mai uşor de respins şi cel mai greu de stabilit, fiindcă ele oferă cele mai puţine argumente. Cel mai

277

MIRCEA FLORIAN

slab este propriul temporar, de exemplu, un cetăţean atenian este în agora la un moment dat.

Capitolul 2 studiază în ce fel este exprimat corect propriul. Propriu] trebuie să fie exprimat prin termeni mai cunoscuţi, când este vorba de stabilirea tezei sau, mai puţin cunoscuţi, când este vorba de respingerea tezei. Să nu uităm că exprimarea propriului are menirea să ne facă cunoscut un lucru. De asemenea, apartenenţa propriului la un lucru trebuie să fie clară. Cine nu ştie bine că un propriu aparţine unui subiect, nu ştie bine nici dacă îi aparţine numai lui. „Mai cunoscut" are două sensuri: mai cunoscut în sine şi mai cunoscut decât subiectul dat. Să ne ferim de a exprima propriul prin termeni echivoci şi să observăm dacă subiectul propriului are el însuşi mai multe sensuri. Să ne ferim, în determinarea propriului, de a întrebuinţa de două ori acelaşi termen. Să nu ne folosim de un termen care se aplică la orice lucru.

Capitolul 3 continuă a cerceta exprimarea propriului. în propriu nu trebuie să fie exprimat lucrul însuşi sau o specie a lui, ambele fiind mai puţin cunoscute decât propriul. Regula propriului este de a fi mai cunoscut decât subiectul dat, adică să fie anterior acestuia sub raportul cunoaşterii, nu simultan sau posterior lui. Propriul temporar sau „actual" trebuie să fie desemnat ca atare, altminteri nu este formulat corect. De obicei, propriul este caracterul pe care un lucru îl posedă totdeauna. Propriul exprimat corect nu este cunoscut numai prin percepţie. în sfârşit, propriul exprimat corect, deşi deosebit de esenţă, trebuie să fie aşezat în esenţa lucrului.

Capitolul 4. Până acum s-a vorbit de „locurile comune" care se re­feră la denumirea propriului. Se va cerceta dacă propriul a fost raportat corect sau nu la lucrul discutat, şi aceasta în chip absolut, nu „în anumită privinţă". Aceste „locuri comune" sunt aceleaşi ca la exprimarea corectă a propriului. în primul rând, la respingere trebuie să examinăm fiecare specie a subiectului dat; după aceea trebuie să vedem dacă numele se e-nunţă şi despre ceea ce enunţă noţiunea, sau invers. Altminteri, propriul nu este exprimat corect. Propriul nu poate fi exprimat „prin participaţie", ca la esenţă. Daca două lucruri sunt identice, propriul unuia este şi pro­priul celuilalt. Fiindcă „acelaşi" şi „altul" au sensuri felurite, sunt po­sibile sofisme.

Capitolul 5 cercetează mai departe „locurile comune" referitoare la corecta raportare a propriului la subiectul său. Un atribut care aparţine

278

de la natură subiectului său, adică unei specii, nu este prin chiar aceasta propriul acesteia. Partea cea mai interesantă a acestui capitol cuprinde o clasificare amănunţită şi complicată a propriilor şi „locurilor lor comune". Un exemplu tipic este acel al focului, ale cărui subspecii „în diferite grade" sunt: cărbunele, flacăra, lumina. Trebuie să fie precizat cărei subspecii îi aparţine enunţarea propriului. Să ne ferim de a formula ca propriul unui lucru, însuşi lucrul. în orice caz, propriul trebuie să fie reciprocabil cu subiectul căruia îi aparţine. Propriul unui lucru poate să aparţină şi tuturor părţilor sale, de exemplu, este propriul oricărei porţiuni de pământ de a se mişca „în jos".

Capitolul 6 cercetează importanta temă a rolului pe care îl are la propriu raportul de opoziţie, luând ca punct de plecare contrarietatea pe care Aristotel o are totdeauna în vedere. Contrarul propriului dat trebuie să aibă ca subiect contrarul subiectului dat. De la propriul contrar celui dat derivă subiectul contrar subiectului dat. După aceea se trece la opoziţia relativilor, adică la corelativi. A treia specie de opuşi este posesia-privaţia: aici propriul posesiei corespunde ia negativ propriului privaţiei, de exemplu, dacă propriul surdităţii este lipsa de senzaţie, propriul auzului este posesia de senzaţie, şi tot aşa din punct de vedere negativ. A patra specie de opoziţie este contradicţia (afirmaţia şi negaţia). Acest „loc comun" serveşte respingerii: dacă termenul pozitiv este pro­priul unui lucru, termenul negativ nu este propriul lui; de asemenea, dacă predicatul pozitiv este propriul subiectului pozitiv, predicatul negativ este propriul subiectului negativ. în al treilea rând, acelaşi atribut poate fi afirmat sau negat despre subiecte diferite, de exemplu, dacă „însufleţit" este propriul animalului, el nu esle propriul non-animaluîui.

Capitolul 7 examinează „locurile comune" ale propriului, întâi la termenii derivaţi sau „cazuri": termenul derivat al propriului este propriul subiectului derivat. Aşadar, şi la derivaţie se aplică raportul de opoziţie. Cercetarea trece la lucrurile care se aseamănă sau care se află în relaţie de analogie: proprii ce se aseamănă sunt proprii subiectelor ce se aseamănă sau sunt analoge, de exemplu, opera arhitectului şi a medicului. La lucrurile identice, predicatul este identic. Nu există însă un predicat identic pentru două subiecte deosebite: fiecare lucru are propriul său. Totuşi, prudenţa este ştiinţa şi a binelui şi a răului. Propriul lui „a fi" este paralel cu propriul lui „a deveni" şi „a se distruge", precum şi invers. Acest „loc comun" se aplică şi la teoria Ideilor: ceea ce nu aparţine Ideii

279

MIRCEA FLORIAN

nu aparţine nici lucrului care participă la Idee, dar ceea ce aparţine Ideii ca Idee poate să nu aparţină lucrului care participă la Idee.

Capitolul 8 ia în cercetare „locurile comune" ale propriului din punctul de vedere al „mai multului", „mai puţinului" şi „egalului", con­siderând concomitent variaţia predicatului şi variaţia subiectului, fie la respingere, adică la neconcordanţă, fie la stabilire, adică la concordanţa. De asemenea, se poate trage concluzie de la pozitiv la comparativ şi su­perlativ. Se pot compara, sub raportul pozitivului, al comparativului şi al superlativului două atribute şi două subiecte, de exemplu, caracterul de „a percepe" la animal şi de „a şti" la om. De subliniat este că nu se poate ca acelaşi atribut să fie propriul mai multor lucruri. în sfârşit, Aristotel se ocupă de proprii care aparţin în chip egal lucrurilor, tot în trei cazuri se compară: a) doua subiecte şi două atribute; b) două atribute şi un subiect; c) două subiecte şi un atribut, fie pentru stabilire, fie pentru respingere.

Capitolul 9 ia în consideraţie „locurile comune" ale propriului din punctul de vedere al potenţialului şi superlativului. Propriul potenţial aparţine unui lucru real, dar numai în anumite condiţii, de exemplu, aerul are ca propriu caracterul de a fi respirabil numai dacă există animale, afirmaţie care nu este exactă. Potenţialitatea nu poate fi răpită, adică nu este relativă. în sfârşit, superlativul nu poate fi propriul unui lucru, căci, în eventualitatea că acel lucru este distrus, propriul superlativ trece asupra altui lucru.

Cartea a Vi-a (14 capitole)

„Locurile comune" ale definiţiei

Cartea a Vi-a, care cercetează „locurile comune" ale definiţiei, este cea mai însemnată, atât prin rolul central pe care îl deţine definiţia printre predicabili, cât şi prin rezultatele cercetării, rezultate care îmbogăţesc cunoştinţele noastre de logică. Definiţia este şi principala metodă a dialecticii.

Capitolul 1 are caracter preliminar: el se ocupă de cele cinci „părţi", adică de cele cinci reguli ale definiţiei, pe care însă le cercetează în latura lor negativă, în defectele sau viciile lor: a) definiţia este valabilă

280

INTRODUCERE LA TOPICA

pentru toate lucrurile care au acelaşi nume, dar nu totdeauna; b) definiţia cuprinde genul cel mai apropiat şi diferenţa specifică, deci exprimă esen­ţa lucrului; c) definiţia trebuie să convină numai definitului; d) definiţia trebuie să exprime esenţa definitului, excluzând accidentul; e) definiţia trebuie făcută într-o formă corectă, excluzând expresii neclare şi de prisos. Pentru fiecare regulă există „locuri comune" aparte. A cincea regulă, deci al cincilea viciu, este cercetată în următoarele două capitole.

Capitolul 2 se ocupă de evitarea neclarităţii în definiţie. Obscuri­tatea definiţiei este produsă de trei defecte: a) echivocul termenilor cu două sau mai multe înţelesuri, ori de câte ori nu se precizează sensul luat, fie în definiţie, fie în definit; b) vorbirea metaforică — aceasta face ca un definit să participe la două genuri deosebite, ceea ce este contrar esenţei definiţiei; c) folosirea de termeni neobişnuiţi, care fiind obscuri sunt mai condamnabili decât termenii metaforici.

Capitolul 3 denunţă celălalt viciu formal al definiţiei: întrebuinţarea în definiţie a cuvintelor de prisos, ceea ce face ca ea să fie prea largă, sau să fie tautologică, deci să nu se potrivească numai definitului.

Capitolul 4 arată în ce condiţii definiţia exprimă corect esenţa unui lucru. Prima condiţie este ca definiţia să fie făcută cu ajutorul unor noţiuni anterioare noţiunii definite şi mai bine cunoscute. Orice lucru are o singură definiţie, fiindcă are o singură esenţă. Ce sunt factorii „mai cunoscuţi"? Termenul de „mai cunoscut" are două sensuri: în sine mai cunoscut şi faţă de noi mai cunoscut. în sine mai cunoscute sunt genul şi diferenţa care sunt înseşi elementele definiţiei. Eroarea de a nu defini prin termeni anteriori este de trei feluri: a) a defini prin opuşi, care sunt totdeauna simultani — opuşii nu se definesc unul prin altul; b) tauto­logia, adică întrebuinţarea definitului în definiţie; c) definirea a două specii coordonate una prin alta, ele fiind simultane, sau definirea unui termen supraordonat printr-unul subordonat.

Capitolul 5înregistrează „locurile comune" referitoare la gen, care trebuie să fie arătat cel dintâi pentru a constitui o definiţie şi a dezvălui astfel esenţa lucrului. De asemenea, trebuie să aşezăm lucrul în genul just, adică în genul cel mai apropiat, şi deci să nu sărim peste acest gen.

Capitolul 6 se ocupă, după gen, de „locurile comune" ale „dife­renţei" specifice. Fiecare gen are cel puţin două diferenţe opuse, core­lative. Nici o diferenţă nu poate fi exprimată printr-o negaţie. Condiţia importantă ca orice gen să aibă două diferenţe opuse ruinează teoria

281

MIRCEA FLORI AN

Ideilor. Nu poate exista o Lungime în sine care nu poate nici să aibă, nici să nu aibă lărgime. Sunt cazuri în care este permisă definiţia nega­tivă, de exemplu, la privaţie, care este o lipsă „de la natură". Specia şi genul nu trebuie să fie luate ca diferenţe. Dacă această eroare nu este gravă la confundarea speciei cu diferenţa, ea este gravă la confundarea genului şi diferenţei. Diferenţa nu este niciodată un accident, fiindcă ea aparţine esenţei lucrului. Genul nu este atribuit diferenţei, ci lucrurilor care au diferenţa, deci speciilor şi indivizilor. Diferenţa are o sferă mai largă decât specia, deci ea este anterioară speciei, dar posterioară genului. Nici o diferenţă nu aparţine la două genuri diferite, afară numai dacă genurile nu se subordonează unui gen superior. Este greşită definiţia în care diferenţa este desemnată printr-o determinare de loc. Nici deter­minările de timp nu dau o diferenţă valabilă. O atenţie deosebită reclamă diferenţele la relativi.

Capitolul 7 începe prin a preciza că uneori un lucru este mai bine definit printr-o altă expresie decât prin aceea acceptată de obicei (de exemplu, dreptatea nu este o simplă capacitate, ci este o realizare). Urmează cercetarea diferenţei sub raportul lui „ jnai mult" şi a lui „mai puţin", în conformitate cu natura obiectului definit. Definiţia unui gen nu trebuie să fie valabilă mai mult pentru una din speciile lui decât pentru alta. în sfârşit, să vedem dacă se iveşte o nepotrivire.

Capitolul 8 se ocupă de „locurile comune" care definesc relativi. în orice definiţie a relativului trebuie să se cuprindă lucrai faţă de care el este relativ, de exemplu, ştiinţa se defineşte prin obiectul ei, prin ceea ce este ştiut. De asemenea, în definiţie, trebuie să se indice cantitatea, calitatea şi alte aspecte categoriale ale lucrului de definit.

Capitolul 9 subliniază că în definirea posesiei trebuie să se cuprin­dă şi posesorul, ca şi invers. La relativi, relaţia genului este valabilă şi pentru speciile sale. Definiţia unui contrar este contrară definiţiei celuilalt contrar (de exemplu, dacă utilul este ceea ce produce binele, dăunătorul este ceea ce produce răul sau ceea ce distruge binele). în genere, la toţi opuşii, definiţia unuia postulează definiţia celuilalt (de exemplu, definiţia ştiinţei corespunde definiţiei ignoranţei). Privaţia este definită prin con­trarul posesiei, dar nu şi invers (de exemplu, orbirea este privaţia de vedere, dar vederea nu este o privaţie de orbire). Să nu credem însă ca un contrar poate servi pentru a defini contrarul său. Nimic nu este definit prin contrarul său (de exemplu, binele prin rău şi invers), căci ar însemna sa

282

INTRODUCERE LA TOPICA

recurgem la tautologie: dacă binele este contrarul răului şi răul — contrarul binelui, atunci binele este contrarul contrarului binelui. Ca şi la posesie, definiţia privaţiei trebuie să cuprindă şi subiectul ei.

Capitolul 10 constată, la început, că termenilor derivaţi ai defini­tului le corespund termenii derivaţi ai definiţiei. Apoi aduce o importantă obiecţie teoriei platonice: definiţia unui lucru nu se potriveşte totdeauna cu Ideea lucrului (de exemplu, omul este muritor; Ideea omului nu este, după Platon, muritoare). La omonime, spre deosebire de sinonime, de­finiţia nu poate fi unică, fiindcă aceleaşi nume exprimă lucruri deosebite.

Capitolul 11 se ocupă de definiţia termenilor compuşi. Regula este aceasta: în cazul că toate părţile sunt necesare termenului compus, definiţia va avea tot atâtea părţi câte are obiectul definit (termenul compus).

Capitolul 12 cercetează, ca şi cele precedente, începând cu capi­tolul 6, tot definiţia diferenţei. în primul rând, să avem grijă ca definiţia să nu fie prea generală, cum este, de exemplu, definiţia numărului nepereche ca numărul ce are un mijloc, deoarece şi linia are un mijloc. Mai departe, să nu definim ca real ceea ce nu este real, sau să definim relativul fără a arăta faţă de ce este relativ. La lucrurile care au diferite grade, definiţia nu trebuie să considere lucrul în gradul său cel mai înalt. Definiţia unui lucru dorit ca scop nu trebuie să-1 prezinte ca mijloc.

Capitolul 13 vorbeşte de „locurile comune" care reprezintă în de­finiţie felul de a fi al lucrurilor. Dacă lucrul este unul, este o eroare de a-1 defini ca multiplu sau ca produs de mai mulţi factori; de exemplu, dreptatea ar depinde de stăpânirea de sine şi de curaj. întregul şi părţile nu sunt acelaşi lucru, dar ele sunt solidare. Dacă definitul se află într-un singur subiect, atunci şi părţile sale se află în acelaşi subiect primordial, căci unde există părţile, există şi întregul. Definiţia şi definitul nu se află în subiecte primordiale diferite. Părţile şi întregul nu dispar în acelaşi chip: dacă dispare întregul, nu dispar şi părţile, dar dacă dispar părţile, dispare şi întregul. Aristotel cercetează apoi caracterul bun sau rău al lucrurilor luate ca întreg sau ca părţi. El mai face deosebirea subtilă a trei feluri de compunere: A şi B, provenit din A şi B, în fine, A plus B.

Capitolul 14 continuă să cerceteze „locurile comune" ale com­poziţiei lucrurilor, adică ale felului de compoziţie, chiar dacă elementele lui sunt de aceeaşi natură. Dacă un lucru poate primi de la natură calităţi contrare, el nu poate fi definit printr-o singură calitate. Când nu putem ataca întreaga definiţie, putem ruina una din părţi. Definiţiile neclare

283

MIRCEA FLORIAN

trebuie să fie corectate de întrebător pentru a le putea ataca, propunând totodată una mai bună.

Cartea a Vil-a (5 capitole)

„Locurile comune" ale identicului şi definiţiei

Cartea precedentă nu a terminat expunerea „locurilor comune" care, în genere, resping definiţiile vicioase. Cartea aceasta va examina şi alte aspecte ale definitului, după ce va cerceta însemnatele „locuri comune" ale identicului, întrucât în orice definiţie există o identitate între definit şi definiţie. Deci cartea a Vil-a introduce noi puncte de vedere în adâncirea logică a definiţiei.

Capitolul 1 arată în ce fel două lucruri sunt sau nu sunt identice, la început sub raport numeric. Vom utiliza în acest scop toate mijloacele de care dispunem: termenii derivaţi din ei, înrudiţi cu ei, opuşii lor, cauzele de producere sau de distrugere a lor, precum şi tot ce stă în raport de identitate cu ele. Dacă doi termeni nu sunt identici cu un al treilea, ei nu sunt identici între ei. Lucrurile identice au aceleaşi accidente sau sunt accidente ale aceluiaşi lucru. Ele aparţin aceleiaşi categorii. Lucrurile identice au acelaşi gen sau aceeaşi diferenţă (specie), cresc la fel şi în acelaşi timp. Identitatea are şi alt sens decât acel indiscutabil al identităţii numerice: identitate de gen, identitate de specie, înţelesuri aristotelice obişnuite, dar discutabile.

Capitolul 2 arată pe scurt că „locurile comune" care resping iden­titatea resping şi definiţia. Dar aceste „locuri" nu sunt valabile şi pentru stabilirea definiţiei, căci stabilirea cere şi acele condiţii prezentate în cartea a Vi-a, 2 şi 3.

Capitolul 3 enumera „locurile comune" care stabilesc definiţia. Trebuie să ştim că definiţia nu se demonstrează, fiindcă ea este principiul demonstraţiei, totuşi ea poate fi constituită printr-o demonstraţie. Se cer­cetează după aceea definiţia opuşilor, definiţia în totalitatea şi în părţile ei (gen şi diferenţă),în toate combinaţiile posibile ale opuşilor. Compara apoi definiţiile termenilor derivaţi şi înrudiţi, ale termenilor care exprima

284

INTRODUCERE LA TOPICA

o creştere şi o egalitate de grad (a defini mai bine, a defini în acelaşi grad).

Capitolul 4, scurt, relevă gradul de utilitate al diferitelor „locuri comune". Cele mai utile sunt acele care compară definiţia şi definitul în diferitele lor variaţii. Cele mai „comune şi mai puternice locuri" sunt şi cele mai utile.