Analitica secunda topica respingerile sofistice



Yüklə 3.07 Mb.
səhifə17/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   68

nctrabil Si fiindcă relativele cresc concomitent, cu cât lucrurile

' * mai demonstrabile, cu atât mai deplin li se aplică demonstraţia

dar demonstraţia universală este mai bună, fiindcă ea este într

2rad mai înalt demonstraţie.

Mai departe, demonstraţia care dovedeşte un iucru şi apoi un Klucru397 este preferabila demonstraţiei care dovedeşte numai unul. Cel care posedă demonstraţia universală cunoaşte particulara tot aşa de bine dar cel care posedă demonstraţia particulară nu cunoaşte universala. Aşa că acest fapt este încă un motiv pentru a prefera demonstraţia universală.

Mai este, în sfârşit, argumentul următor: demonstraţia univer­salului este mai bună, fiindcă se face printr-un termen mediu, care se apropie mai mult de principiu. Nimic însă nu este aşa de aproape ca nemijlocitul, căci el este însuşi principiul. Dacă dovada derivată din principiu este mai stringentă decât dovada care nu este derivată astfel, demonstraţia care se apropie mai mult de principiu este mai stringentă decât demonstraţia mai îndepărtată de principiu. Dar demonstraţia universală se caracterizează prin această apropiere mai mare de principiu

395 Particularul (individualul) nu este strict determinat, este infinit în conţinutul "complex, în timp ce universalul este strict determinat, finit şi simplu.

Din Categorii, 7,6 b, se ştie că relativele sunt corelative, adică se manifestă ""«an. Relativele sunt aici demonstrabilul şi demonstraţia. Cu cât creşte demonstrabilul, creşte şi demonstraţia. Particularul (individualul) stă foarte departe de principii: "" stă mai aproape, şi de aceea are nevoie de mijlocitori mai puţini. Trebuie să a expresia lui Aristotel: „demonstraţia particularului alunecă în infinit", va fi luată -,jni P*™'». Nu uităm principiul demonstraţiei: seria termenilor medii nu merge la Ko ! J61 subiectele, nici predicatele (atributele) nu merg la nesfârşit, ci „trebuie să 01 ta subiecte şi predicate primordiale.

Sensul acestei propoziţii se va lămuri îndată: cine cunoaşte universalul ' "a'tul" (particularul), care este cuprins în general şi serveşte totdeauna ca alt,,],, &eneralului (universalului), dar cine cunoaşte numai particularul nu cunoaşte (generalul).

159

ARISTOTEL



şi, de aceea, este superioară. Astfel, dacă ar fi de dovedit A d

şi termenii medii ar fi B şi C; cum B este termenul mai cun • „ ■

demonstraţia pe care el o mijloceşte este mai universală. •

Unele din aceste argumente sunt, de altfel, dialectice39» vede cu toată claritatea că demonstraţia universală are întâietat

ceea ce urmează: dacă din două propoziţii, una anterioară şi alta post ' " am ajuns să o prindem pe cea anterioară, o cunoaştem potenţial cea posterioară399. De exemplu, dacă ştim că unghiurile tut triunghiurilor sunt egale cu două unghiuri drepte, ştim într-un potenţial că unghiurile isoscele sunt, de asemenea, egale cu d unghiuri drepte, chiar dacă n-am şti ca isoscelul este un triungh Dimpotrivă, dacă cineva cunoaşte propoziţia posterioară, nu înseamnă deloc că cunoaşte universalul, nici potenţial, nici actual. în puţine cuvinte, demonstraţia universală este întru totul inteligibilă demonstraţia particulară se termină într-o senzaţie400.

25

Am arătat înainte superioritatea demonstraţiei universale faţa de demonstraţia particulară. Că acum demonstraţia afirmativă o întrece pe cea negativă401 vom dovedi în cele ce urmează.

198 Adică fundate pe consideraţii generale, nu speciale, ca în Analitici-

«Iul

399 Aristotel îşi pune din nou întrebarea: oare cine cunoaşte g (universalul), nu cunoaşte, prin chiar aceasta, şi particularul subsumat generalu zice că Stagiritul ezită să răspundă afirmativ, anume că totdeauna cunoaşterea include pe cea particulară. De aceea, el recurge la noţiunea de virtual (djtt cunoaşte universalul cunoaşte virtual, dacă nu şi actual, particularul. -fârŞ'IU'



400 Sensul acestei propoziţii va fi deplin înţeles când vom ajunge ^0 cărţii a 2-a: demonstraţia universală se fundează pe intelectul intuitiv, p nemijlocită a universalului; pe NoO? în timp ce demonstraţia particulară, care y individual, se serveşte de senzaţie.

401 Aristotel întrebuinţează în această propoziţie termenul &ilf- ^ pentru afirmativ (de obicei, întrebuinţează pe acela de „categoric"). terrn

160

ANALITICA SECUNDA I,25,86a,b



■icare

Să admitem întâi, în condiţii egale402, superioritatea demonstra-deriva din mai puţine postulate ori ipoteze403 — pe scurt, din

• tine premise. în adevăr, dacă toate acestea sunt deopotrivă de bine 01 cute404» cunoştinţa va fi obţinută mai rapid, prin mai puţine propoziţii, 1 e este un avantaj. Temeiul susţinerii noastre, anume că demonstraţia mai puţine supoziţii este superioară, poate fi expus în formă generală, a cum urmează. Admiţând că în amândouă cazurile termenii medii (deopotrivă cunoscuţi, şi că cei antecedenţi sunt mai bine cunoscuţi 1 cât consecvenţii, într-un caz, demonstraţia că A aparţine lui E se face 86 b rin termenii medii B, C şi D, iar în celălalt caz, prin F şi G. Atunci, nartenenţa lui A la D este cunoscută la fel ca şi apartenenţa lui A la E; dar câ A aparţine lui D este mai bine cunoscut şi mai înainte decât că A aparţine lui E. Căci AE este dovedit prin AD, şi fundamentul este mai sigur decât concluzia*35. De aceea, demonstraţia prin mai puţine premise, când toate celelalte condiţii sunt egale, este superioară.

Acum, atât demonstraţia afirmativă, cât şi cea negativă operea­ză cu trei termeni şi două premise, dar cea dintâi admite numai ca ceva este, cea de a doua admite totodată că ceva este şi că altceva nu este, şi astfel aceasta recurge la mai multe premise, şi de aceea este inferioară406. Mai departe407, s-a demonstrat că nici o concluzie nu urmează dacă amândouă premisele sunt negative, şi că, de aceea, una trebuie să fie negativă, iar cealaltă afirmativă. Astfel, suntem siliţi să adăugăm

Privativ), în loc de negativ. Capitolul acesta va expune superioritatea afirmaţiei asupra Wei, deşi însuşi Aristoîe! recunoaşte uneori necesitatea determinării negative, ca de xemplu în formularea principiului non-contradicţiei: „Nu este posibil să afirmăm şi să •e«ni acelaşi lucru despre acelaşi lucru sub acelaşi raport şi în acelaşi timp."



2Propoziţiile în discuţie sunt deopotrivă de adevărate sau cunoscute.

Aceşti termeni au fost definiţi în treacăt în Analitica primai, 23, 40 b şi ', dar mai ales în Analitica secundai, 2, 72 a.

Cele două feluri de propoziţii: afirmative şi negative. Că A aparţine lui D este dovedit la fel ca şi apartenenţa lui A la E. adică JJlocitori (A, C, într-un caz, F, G, în alt caz), dar în primul caz termenii medii ■"aproape de principii.

:JciSji . Aristotel înţelege prin ,,,mai multe premise." mai multe feluri de premise, if(f~ n"1' negativ nu are mai multe premise sau mai mulţi termeni decât silogismul • Cl numai premise deosebite calitativ. în adevăr, silogismul negativ are şi o "^ivă, pe lângă cea negativă.

407

Al doilea argument în favoarea superiorităţii afirmativei.



161

ARISTOTEL

următoarea regulă: în măsura în care demonstraţia se desfă **"* premisele afirmative trebuie să sporească în număr, dar nu po * *■-decât o premisă negativă în fiecare silogism. în adevăr, să pre *'Sta că A nu aparţine nici unuia căruia îi aparţine B, dar că B aparti 1 "^ C409. Dacă acum vrem să sporim ambele premise, trebuie im ^ mediu. Să interpunem pe D între A şi B, şi pe E între B si c a S^ este clar că E este raportat afirmativ la B şi C, pe când D este r "° afirmativ la B, dar negativ la A, căci D trebuie să aparţină la ai pe când A nu trebuie să aparţină nici unui D. Şi astfel obţinem o s' premisă negativă, AD410. Silogismele următoare se prezintă la fel4' î ? în silogismul afirmativ mediul este totdeauna raportat afirmat ambele extreme; într-un silogism negativ trebuie să fie raportat neg t numai la una din ele, şi astfel această premisă este singura negativ' celelalte premise fiind afirmative. Dacă, deci412, acela prin care un adevăr este dovedit este mai bine cunoscut şi mai sigur decât acela care este dovedit, şi dacă propoziţia negativă este dovedită prin cea afirmativă si nu invers, demonstraţia afirmativă, fiind anterioară, mai bine cunoscută şi mai sigură, va fi superioară.

408 Desfăşurarea stă în dovedirea silogismului iniţial prin prosilogisme.

409 Acesta este silogismul iniţial în Celarent: Nici un B nu este A

Oricare C este B Nici un C nu este A.

410 Prosilogismul minorei prin mediul E este în Barbara: Orice E este B

Orice C este E

(două afirmative)

Orice C este B.

Prosilogismul majorei prin mediul D este în Celarent:

Nici un D nu este A (unica negativă)

Orice B este D (a treia afirmativă)

Nici un B nu este A.

Vedem dar că în aceste două silogisme există trei afirmative . negativă AD.

411 Drept vorbind, prosilogismele celorlalte două figuri »e prezintă a trei afirmative şi o negativă.

tive şi o negativă. «naţie

412 Urmează rezumatul argumentelor în favoarea superiorităţii

de negaţie.

162


ANALITICA SECUNDA 1,26, 86 b, 87 a

Mai departe413, dacă principiul silogismului demonstrativ este

• a nemijlocită universală, şi dacă premisa universală în demon-

P1* . gfjnnativă este afirmativă şi în cea negativă este negativă; şi dacă

zitia afirmativă este anterioară şi mai bine cunoscută decât ne-

^ (dat fiind că afirmaţia explică negaţia şi este anterioară negaţiei,

"â mai cum existenţa este anterioară neexistenţei), urmează ca princi-

niu


demonstraţiei afirmative este superior aceluia al demonstraţiei

jjve> jar demonstraţia cu premise mai bune este şi ea mai bună.

Pe scurt, demonstraţia afirmativă are o natură mai apropiată »aceea a principiului, pentru că fără demonstraţie afirmativă nu există demonstraţie negativă.

26

întrucât demonstraţia afirmativă este superioară celei negative, ea este evident superioară şi demonstraţiei prin reducere la imposibil414. Trebuie întâi să cunoaştem diferenţa dintre demonstraţia negativă şi reducerea la imposibil. Să presupunem deci că A nu aparţine nici unui B şi că B aparţine la toţi C: concluzia, care urmează necesar, este că A nu aparţine nici unui C. Dacă aceste premise sunt admise, atunci demonstraţia negativă, că A nu aparţine nici unui C, este directă. Reducerea la imposibil, pe de altă parte, se face după cum urmează: Dacă avem de dovedit că A nu aparţine lui B, să admitem că totuşi îi aparţine, şi apoi că B aparţine lui C: atunci rezultă că A aparţine lui c- Dar să presupunem că aceasta este o imposibilitate cunoscută şi admisă; atunci deducem că A nu poate aparţine lui B. Aşadar, dacă se admite că B aparţine lui C, este imposibil ca A să aparţină lui B415.

Al treilea argument, care se fundează pe situaţia superioară a premisei

- Majora este principiul sau propoziţia dată ca nemijlocită a silogismului, ea este '"'reală.

Evidenţa rezultă din faptul că şi demonstraţia negativă este superioară l!lei prin reducere la absurd (imposibil) sau demonstraţiei indirecte, rt^ Pentru a dovedi superioritatea demonstraţiei negative asupra celei prin

a llnposibil, să luăm ca punct de plecare silogismul în Celarent:

163


ARISTOTEL

Termenii au aceeaşi ordine în ambele dovezi; ei dj cum una sau alta din propoziţiile negative este mai bine cunoscut" ^ negând pe A despre B, ori cealaltă negând pe A despre r r^na falsitatea concluziei că A nu aparţine lui C este mai bine cuno ^ utilizăm reducerea la imposibil; când, dimpotrivă, premisa m ' *' silogismului este mai cunoscută, utilizăm demonstraţia directă4K> u * propoziţia care neagă pe A despre B este în ordinea naturii. anteri * aceleia care neagă pe A despre C, căci premisele sunt anteri a concluziei care urmează din ele. Or, propoziţia „A nu aparţine nici u C" este concluzia, pe când propoziţia că „A nu aparţine nici unui R"

Nici un B nu este A Oricare C este B Nici un C nu este A.

Demonstraţia prin reducerea la imposibil, aşa cum am cunoscut-o până acum ia ca majoră contradictoria concluziei date:

Oricare C este A

Oricare C este B

(silogism în Darapti)

Unii B sunt A.

Concluzia acestui silogism este imposibilă, fiindcă este contradictoria majorei precedente (Nici un B nu este A). Una din premisele acestui silogism trebuie să fie falsă. Cum nu poate fi minora (Oricare C este B), care este aceeaşi în ambele silogisme,trebuie să fie majora. Deci adevărată este propoziţia: „Nici un C nu este A" — ceea ce era de demonstrat. Aici însă demonstraţia indirectă (prin reducere la absurd) trebuie să se aplice la una şi aceeaşi propoziţie; la majora silogismului iniţial (Nici un B nu este A). Se va ta contradictoria majorei şi se va obţine silogismul în Barbara:

Oricare B este A

Oricare C este B

Oricare C este A.

întrucât această concluzie este imposibilă, dată fiind concluzia iniţiala, u premise trebuie să fie falsă. Cum nu este minora, rămasă identică, falsa es (Oricare B este A) şi deci adevărata rămâne „Nici un B nu este A". , surj

416 în demonstraţia negativă directă şi în demonstraţia prin reducere ^ termenii au rămas aceiaşi. Diferenţa stă în întrebarea: care din cele doua p ^^ negative, majora (Nici un B nu este A) sau concluzia (Nici un C nu este ^

de demonstraţie, fiindcă este mai puţin sigură? Dacă concluzia este mai - S . jijjte cunoscută, vom recurge la reducerea la absurd, plecânJ de la contradic, ^ ,

iniţial, adică de la „Oricare B este A". Dacă mai cunoscută este majora nes^^n un B nu este A), demonstraţia va fi directă. Se vede superioritatea den» ^ ( concluzia rezultă din premisa majoră mai cunoscută şi, cu atât mai rn ^ presupusă tot timpul ca sigură. Premisa majoră este logic anterioară conc

164
ANALITICA SECUNDA 1,27, 87 a

a din premisele ei. Căci propoziţia care poate fi distrusă prin eS re la imposibil nu este o concluzie propriu-zisă, nici antecedetele unt adevărate premise. Din contra, factorii din care se constituie £l srflul sunt premise raportate una la alta, ca un întreg la parte, ori 51 carte la un întreg, pe când premisele AC şi AB nu sunt raportate est fel una la alta417. Dacă demonstraţia mai bună este aceea care este de la mai bine cunoscut şi de la premise anterioare, şi dacă ândouă demonstraţiile418 conving pornind de la ceva care nu există419, jZvorul uneia420 este un termen anterior, iar al celeilalte un termen osterior, urmează ca demonstraţia negativă421 va avea o superioritate fată de reducerea la imposibil, iar demonstraţia afirmativă, fiind superioară celei negative, va fi prin urmare superioară reducerii la imposibil.

27 <în ce condiţii o ştiinţă este superioară>

Ştiinţa care cunoaşte în acelaşi timp şi faptul şi cauza lui, nu numai faptul fără cauza lui, este o ştiinţă mai exactă şi anterioară422.

în figura 1, care este perfectă, termenul mediu este o parte din termenul "Bpr luat ca întreg şi termenul minor o parte din termenul mediu luat ca întreg, de aceea, Premisa minoră (CB) este o parte a premisei majore (AB). în demonstraţia prin reducere 1 «>sunl, premisele AC şi AB nu stau în acelaşi raport natural, de aceea cu AC, ca premisă aPf8, nu se poate dovedi nimic în figura 1; în consecinţă, trebuie să recurgem la ""««eala imposibil.

«ducere l;

Cele două demonstraţii sunt cele comparate aici: directă şi indirectă (prin I imposibil sau la absurd).

Adică de la propoziţii negative. Al demonstraţiei directe opusă demonstraţiei indirecte. Demonstraţia negativă directă.

Până acum, Aristotel s-a ocupat de dovezi singulare şi de ierarhia lor, acum §t"n*a ca un ansamblu de dovezi. Nu formulează o definiţie a ştiinţei, ci se w aspecte speciale ale ştiinţelor. El porneşte de la distincţia mai veche: există tj ■' ce privesc faptul şi demonstraţii ce privesc cauza („pentru ce") a faptului, ivej, | °ara Şt'inţa care demonstrează totodată faptul (individualul) şi cauza

165


ARISTOTEL

87 b


De asemenea, o ştiinţă care nu se ocupă cu un substrat este mai exactă şi anterioară decât o ştiinţă care se ocupă cu un suK ^ de exemplu, aritmetica faţă de armonie423. Tot aşa, o ştiinţă c ' reazemă pe mai puţine principii este mai exactă şi anterioară d ■>S^ ştiinţă rezemată pe un adaos; cum este aritmetica faţă de geometrie tv;° adaos înţeleg aceasta: o unitate este substanţă fără poziţie, pe cr punct este o substanţă cu poziţie; „cu poziţie" este un adaos424

28 <în ce constă unitatea ştiinţeb-

Este una ştiinţa al cărei obiect este de un singur gen, care adică îmbrăţişează toate subiectele întemeiate pe primele principii ale genului (deci sunt părţi ale acestui gen) şi pe proprietăţile lor esenţiale425.

O ştiinţă diferă de alta când principiile lor nici nu au un izvor comun, nici nu sunt derivate unele din altele. Aceasta se constată când ajungem la premisele indemonstrabile ale unei ştiinţe, pentru ca ele trebuie să fie cuprinse în acelaşi gen cu concluziile demonstrate prin ele. Iar acest lucru este încă o dată constatat, dacă concluziile demon­strate cu ajutorul lor cad într-un singur gen — adică sunt omogene426.

423 Matematica, făcând abstracţie de orice substrat material, are o exactitate mai mare decât o ştiinţă care face apel, de exemplu, la aritmetică, dar poseda un substrat material („armonia", teoria muzicală).

424 Chiar în cadrul matematicilor, aritmetica este mai exactă decât geometria, fiindcă aceasta adaugă numărului spaţiul cu punctele, liniile, suprafeţele şi volumul I» „Adaosul" (npo'ofleois) este ceva „material", neabstras.

425 Acest capitol discută problema dacă ştiinţa este una sau multiplă. ŞtllD. este una, dacă obiectul şi principiile ei constituie acelaşi gen. Capitolele 30—31 se oc P de obiecte, capitolul 32 de principii. Deşi geometria şi armonia fac parte "in 8 aritmeticii, totuşi Anstotel le cercetează separat. ţe

426 Ştiinţele diferă prin principiile lor ireductibile, sau unele la altele, ^u la un principiu universal, din care derivă celelalte principii. Aristote! desparte ma

şi fizica; prima se ocupă de spaţiu, număr, despărţite de substratul material cu ^ abstracţiei, deci fără a avea o existenţă independentă, a doua de corpul în nu-, materia mobilă. ^ aparţin

Aristotel subliniază că principiile şi consecinţele lor demonstra aceluiaşi gen.

166

ANALITICA SECUNDA I, 29, 87 b



29

multe demonstraţii pentru aceeaşi concluzie>

menea,

Putem avea mai multe demonstraţii ale aceleiaşi propoziţii427, urnai dacă'luăm din aceeaşi serie un predicat care nu este continuu428 n je exemplu, dacă luăm C, D şi F pentru a dovedi pe AB429, dar " a, dacă luăm un mediu din altă serie430. Astfel, fie A schimbarea, unei proprietăţi, B simţirea de plăcere şi G repaus. Este Hevărat şi dacă enunţăm pe D despre B, şi pe A despre D, pentru că 1 ce are plăcere suferă alterarea unei proprietăţi, şi cel ce suferă o lterare se schimbă. De asemenea, este adevărat dacă enunţăm pe A despre G, şi pe G despre B; pentru că a simţi plăcere este a se repauza, iar a se repauza este a se schimba43'. Astfel, concluzia poate fi obţinută



427 E vorba de posibilitatea de a demonstra prin efecte, nu prin cau/ă, cum se va dovedi în cartea a Ii-a, capitolele 16 şi 17, unde se vorbeşte de raportul dintre cauză şi efect.

428 Predicatul care nu este continuu (ouvexe?) nu este cauza nemijloictă, proximă a atributului,

429 Propoziţia sau concluzia AB poate fi dovedită prin termenii medii C, D, F, prin excluderea lui E.care face continuitatea seriei. Să admitem că A înseamnă „a fi într-un loc",C „corp", D „viu" şi F „animal". Concluzia AB poate fi demonstrată prin trei silogisme, dacă B („om") intră în genul F, F în D, D în C şi C în A.

1. Orice animai se află într-un loc Orice om este un animai Orice om este într-un Inc.

2. Orice fiinţă vie este într-un Ioc Orice om este o fintă vie

Orice om este într-un loc. 3. Orice corp este într-un loc Orice om este un corp Orice om este într-un loc.

Un efect ce face parte din fizică poate fi demonstrat printr-un mediu ce astronomiei.

Vom recurge la următoarea diagramă pentru demonstraţia că termenii medii "> aceleiaşi serii.

A (schimbare)

D i alterare)

t

B (plăcere)



G (a fi în repaus)

Y

B (plăcere)



167

ARISTOTEL

prin termeni medii diferiţi432, adică prin termeni care nu sunt î serie; totuşi, nu astfel încât nici unul din aceşti medii să nu ^ enunţat despre celălalt, pentru că ei trebuie să fie atribuiţi amând ^f' subiect anumit. nu>

Un alt punct vrednic de cercetare este câte căi de deni a aceleiaşi propoziţii pot fi obţinute prin varierea figurii433

30

Nu există o cunoaştere prin demonstraţie a ceea ce ţine de hazard434. Căci hazardul nu este nici necesar, nici frecvent435, ci este

Se va face demonstraţia, arătând că A se cuprinde în D şi G, iar acestea se cuprind în B, deci că plăcerea poate fi cauzată şi de o alterare, care este o modificare,ca şi de repauzare, care de asemenea, este o modificare a unei stări dinainte.

Silogismele sunt: Tot ce suferă o alterare, se schimbă; Tot ce simte o plăcere suferă o alterare, deci: Tot ce simte o plăcere se schimbă. Acelaşi lucru despre repauzare.

432 Cei doi termeni diferiţi sunt D (a fi supus alterării) şi G (a fi în repaus), iar amândoi pot fi enunţaţi despre acelaşi subiect (B). Numai ceea ce se mişcă sau se poate mişca se află în repaus. Plăcerea constă într-o modificare calitativă, o alterare, dar poale fi şi repaus, adică atingerea unei ţinte, satisfacerea unei dorinţe sau, mai ales, încetarea unei dureri.

433 Demonstraţiile se multiplică nu numai după materia sau obiectul lor (vezi capitolul precedent), ci şi după forma lor, după diversele moduri ale celor trei fig1"1-

434 Asupra hazardului (tvj'xti) şi spontaneităţii (aO'rtfuaToi') să se Despre interpretare, capitolul 9 („viitorii contingenţi"),

435 Cum s-a mai arătat, Aristotel face distincţie între procesul necesar, c loc totdeauna, si procesul frecvent, care are loc „adeseori" (ws ei» T0 1IO*V'' . ■„ constant, „de regulă". Ştiinţele care se ocupă de aceste evenimente frecvent , '^ de regulă, nu sunt strict demonstrative, cum sunt, de exemplu, etica şi P0'1 "- £ strict demonstrative se ocupă de necesar, adică de proprietăţile esenţiale,.. ^eV|, lucrurilor, nu de cele accidentale, datorate hazardului. Pentru Aristotel es e c; Li elementar că nu toate procesele naturii sunt determinate strict cauzal, fa» ■ ^ ^dii* seamă de procese naturale cunosc numai frecvenţă, repetiţie obişnuită, cu e ^^ p nu se repetă, nu cunosc frecvenţă. Aristotel înclină să clasifice fenomene e ^ ^ ^ o obicei adevărate", tot printre fenomenele supuse hazardului. El îşi "a s _ ^eieofl- ^ deosebire între un hazard pur şi procesele frecvente sau care se întanip

168

ANALITICA SECUNDA 1,31, 87 b



e vjne ca ceva deosebit de acestea două. Dar demonstraţia se face I ^ prin una, ori prin alta din aceste două, adică sau prin premise sare, sau prin premise ce se repetă adeseori; de aceea, concluzia " necesară, dacă premisele sunt necesare, şi constantă, dacă premisele repetă adeseori. Prin urmare, dacă hazardul nu este nici frecventul, ri necesarul, el nu este demonstrabil436.

31

Ştiinţa nu se dobândeşte nici prin senzaţie437. Chiar dacă senzaţia se raportează la o anumită calitate şi nu la o substanţă individuală438, trebuie să percepem un lucru individual la un loc şi într-un timp definit; dar universalul sau ceea ce se găseşte în toate cazurile, nu poate fi perceput, dat fiind că el nu este nici „acesta" şi nici „acum", altminteri nu ar fi universal — termen pe care noi îl aplicăm la ceea ce este totdeauna şi pretutindeni. De aceea, având în vedere că demonstraţiile sunt universale, şi că universalii nu pot fi percepuţi, este clar că nu putem avea o ştiinţă prin simplă senzaţie. Mai mult încă; este evident că chiar dacă ar fi posibil să percepem că un triunghi are unghiurile egale cu două unghiuri drepte, totuşi am căuta o demonstraţie — căci




Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   68


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2019
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə