Analitica secunda topica respingerile sofistice

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 3.07 Mb.
səhifə14/68
tarix02.03.2018
ölçüsü3.07 Mb.
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   68

^ma - ( pţ ) ,

* 5Parti S'Una tIin Premise, oricare din ele, poate fi falsă, adică putem admite că C weluiAsauB

131

ARISTOTEL



şi nu lui B, CA va fi adevărată, CB falsă240. Şi, invers, daca< că C aparţine lui B, dar nici unui A, CB va fi adevărată, CA

Am stabilit când şi prin ce fel de premise va rezulta eroar ' cazurile când silogismul eronat este negativ242. Dacă silogismul '" afirmativ243, el poate fi format printr-un termen mediu propriu în ' caz, ambele premise nu pot fi false, căci, după cum am spus înainte ob trebuie să rămână neschimbat, dacă este să avem o concluzie. De ac AC, a cărui calitate este schimbată, va fi totdeauna falsă244. A.Cea este deopotrivă de adevărat, dacă mediul este luat din altă serie d predicate, cum s-a stabilit că este cazul erorii negative; pentru căDR trebuie să rămână neschimbată, în timp ce calitatea lui AD trebuie d fie convertită şi eroarea este aceeaşi ca şi înainte245.

Dar silogismul poate să rezulte printr-un termen mediu impropriu. Atunci, dacă D este subordonat lui A, premisa AD va fi adevărată, dar cealaltă falsă. Căci A poate să aparţină mai multor

240 Dacă admitem că CA (majora) e adevărată, deci că C aparţine lui A, dai că CB (minora) e falsă, vom avea un silogism în Camestres:

Toţi A sunt C (majora adevărată)

Nici un B nu este C (minora falsă)

Nici un B nu este A (concluzie falsă, contrară ipotezei).

241 Dacă, dimpotrivă, admitem că CA (majora) e falsă şi CB (minora) este adevărată, obţinem un silogism în Cesare:

Nici un A nu este C (majora falsă).

Orice B este C (minora adevărată).

Nici un B nu este A (concluzie falsă, contrară ipotezei).

242 Când concluzia falsă este negativă, contrară concluziei adevărate afirmative. silogismul se face sau în modul Celarent al figurii 1 sau în modurile Cesare şi Caiws ale figurii 2.

243 Se cercetează acum a doua parte a teoriei; adevărată este propoz. negativă: „Nici un B nu este A" şi, falsă este propoziţia afirmativă: „Toţi B sun Concluzia falsă va fi obţinută printr-un silogism în figura 1 (Barbara). ,.j

244 Silogismul fals se va construi deosebit, după cazurile înşirate mai sus. după cum mediul (C) este propriu sau impropriu (un altul). în acest silogism rni ^ trebuie să fie totdeauna afirmativă în figura 1. Falsă este numai premisa majora

ea este „convertită", în sensul că devine din negativă, afirmativă.

245 în cazul că mediul (D) este luat din altă serie, cum s-a arătat înainte. P minoră (DB) va fi afirmativă şi adevărată, pe când minora care afirmă pe DA Vom avea aceeaşi situaţie ca în cazul precedent, căci termenul mediu, d£Ş' propriu (cauza), se aseamănă acestuia.

132

ANALITICA SECUNDA 1,17,81 a



■ dintre care nici unul nu este subordonat altuia246. Dacă însă D

terD1 'subordonat lui A, evident că AD, întrucât este luată afirmativ,

nU c tdeauna falsă, pe când premisa DB poate să fie ori adevărată, ori

3 -247 căci A poate foarte bine să nu aparţină nici unui D, pe când D

■ e la toţi B; de exemplu, nici o ştiinţă nu este animal; orice muzică

u'intă. Tot aşa de bine A poate să nu aparţină nici unui D, iar D

■ nui B. Rezultă atunci că, dacă termenul mediu nu este subordonat

l ' maior, nu numai ambele premise la un loc, ci fiecare în parte poate

fi falsă248-'

Şi astfel am clarificat în câte feluri şi pe temeiul căror premise

loc erori în silogism, atât în cazul propoziţiilor nemijlocite, cât şi al celor demonstrabile249.

246 în cazul că termenul mediu (D) este străin, dacă D este subiectul lui A („Toţi D sunt A"), majora (DA) este adevărată, minora, în care B nu are nici o legătură cu D, este adevărată. De aceea, afirmarea minorei (DB) este falsă. Silogismul în Barbara va fi:

Toţi D sunt A (propoziţie adevărată)

Toţi B sunt D (propoziţie falsă)

Toţi B sunt A (concluzie falsă, fiind contrară ipotezei).

Aristotel sfârşeşte pasajul cu observaţia că A, care în raţionamentul adevărat aparţine lui C, nu este exclus să aparţină şi lui D, deşi aceştia doi pot să nu fie afirmaţi unul despre altul, adică: „Nici unul nu este subordonat altuia".

247 Dacă în realitate D nu este subiectul lui A (majora: „Nici un D nu este A" este adevărată), atunci aceeaşi majoră care afirmă că D este subiectul lui A, va fi falsă. Dar minora DB poate fi adevărată sau falsă. întâi, este posibil ca toţi B să fie D. Exemplu;

Orice ştiinţă (D) este animal (A) (propoziţie falsă, fiindcă cea adevărată este:

„Nici o ştiinţă nu e animal")

Orice muzică (B) este ştiinţă (D) (propoziţie adevărată)

Orice muzică (B) este animal (A) (concluzie falsă).

Este posibil deci ca amândouă premisele adevărate să fie negative, adică w a nu aParţină nici unui D, şi D să nu aparţină nici unui B. Atunci raţionamentul fals va ead°uâ premise afirmative false.

Orice D (piatră) este animal (A) Q[>£eBJştimţă) este D (piatră) °rice B (ştiinţă) este D (piatră)

249 r


(propoziţie falsă) (propoziţie falsă) (concluzie falsă).

Rezumat al capitolelor 16 şi 17. „în câte feluri", adică în ce figuri şi moduri; adicj caror premise", adică dacă premisele sunt adevărate sau false; „demonstrabile", Premise mijlocite.

133

ARISTOTEL



18

•dgnoranţa ca negaţie a cunoaşterii rezultată din lipsa unui simţ>

Nu este mai puţin evident că pierderea unuia din simţuri adu pierderea părţii corespunzătoare din cunoaştere şi că, deoarece n i învăţăm sau prin inducţie, sau prin demonstraţie, cunoaşterea nu poat fi dobândită altfel250. în adevăr, demonstraţia porneşte de la general inducţia de la particular. Dar nu putem ajunge la general decât pe calea inducţiei, căci aşa-numita abstracţie matematică este scoasă la lumină prin inducţie — pentru că fiecărui gen îi aparţin, pe baza naturii sale determinate, anumite proprietăţi care pot fi tratate ca separate, deşi ele nu există izolat25'. Este însă imposibil să facem o inducţie fără senzaţie. Căci numai senzaţia prinde lucrurile particulare; acestea nu pot fi obiecte de cunoaştere ştiinţifică, pentru că nici generalul nu poate să ne dea cunoştinţa lor fără inducţie, nici cunoaşterea ştiinţifică nu poate fi dobândită prin inducţie fără senzaţie252.

250 Acest scurt capitol are o semnificaţie covârşitoare pentru înţelegerea gnoseologiei lui Aristotel. Deşi nu are o legătură directă cu cele două capitole precedente, care tratează despre eroarea relativă, obţinută pe calea silogismului, capitolul 18 poale fi considerat ca o necesară întregire, întrucât el se ocupă de eroarea absolută sau de negarea ştiinţei. Cauza erorii absolute, a ignoranţei, este lipsa sensibilităţii. Originea cunoaştem este senzaţia. Lipsa unui organ senzorial produce ignoranţa, eroarea absolută. Cum şt'm din Analitica primă, II, 23,68 b, şi cum vom vedea şi aici, în cartea a 11-a. 19, orice învăţare sau cunoaştere este dobândită sau prin demonstraţie (apodeixis) sau prin inoucp (epagoge). Demonstraţia eite un silogism cu premise sau principii adevărate, sigu Premisele adevărate sunt obţinute prin inducţie, iar inducţia are ca punct de plecare senz . sau prinderea particularului, iar ca rezultat scoaterea generalului (universalului). Gene ^ este cuprins în particular; el trebuie să fie însă abstras din particular. Senzaţia îns . este o cunoaştere, ci începutul cunoaşterii. £Ste

251 Pentru Aristotel, şi fiecare „gen" matematic (cerc, triunghi etl')

0

cunoscut tot inductiv, plecând de la cercuri etc. particulare. Ajungem însă la cun ^ genului datorită proprietăţilor sale care pot fi cercetate abstract, izolate, deşi ele n izolat. gjg^



252 Orice cunoaştere prin general (universal) presupune inducţia, c generalul (universalul) din singular (particular), şi orice inducţie presupune s

134


ANALITICA SECUNDA 1, 19,81 b

19253


este posibilă, dacă regresul premiselor merge la infinit>

Orice silogism este obţinut cu ajutorul a trei termeni. Un fel de ,. -srn254 Serveşte ca dovadă că A aparţine lui C, fiindcă A aparţine ■ B si B lui C; celălalt fel este silogismul negativ, arătând într-o pre­să că un termen aparţine altuia, iar în cealaltă că un termen nu aparţine eluilalt. Este clar atunci că acestea sunt principiile şi aşa-numitele ipoteze ^g silogismului255. Căci primindu-le ca atare, demonstrăm în mod necesar că A aparţine lui C prin B, şi apoi că A aparţine lui B printr-un alt termen mediu, şi tot aşa că B aparţine lui C256. Dacă raţionăm numai în vederea unei simple opinii şi în chip pur dialectic, este evident că toată grija noastră este să vedem dacă silogismul nostru este bazat pe premise cât mai probabile posibil; aşa încât, dacă un termen mediu între A şi B este probabil, deşi nu există cu adevărat, putem raţiona sprijinindu-ne pe el, şi atunci silogismul nostru este dialectic257. Dacă tindem însă la adevăr, trebuie să ne conducem după legăturile reale dintre subiect şi atribut. Lucrurile se petrec în felul următor: întrucât există atribute care sunt

253 Acest capitol este legat de capitolele 15 şi 16, unde se vorbeşte de propoziţii nemijlocite, adică de legarea în cadrul lor a doi termeni fără mijlocirea unui al treilea. Dacă legarea este mijlocită, obţinem un silogism. în acest capitol, Aristotel pune problema Propoziţiilor nemijlocite, a principiilor: seria noţiunilor în sus sau în jos este infinită sau l«? Există prime noţiuni (principii), „genuri supreme" şi ultime noţiuni, „specii infime"? s>» seria merge la infinit?

4 Silogismul afirmativ.

Silogismul afirmativ presupune două premise afirmative, silogismul negativ an i ^ 'a ° s'nSur^ premisă negativă, fiindcă din două premise negative nu rezultă Spsrn. Silogismul negativ cere ca o premisă'să fie afirmativă.

Aristote] arată că orice demonstraţie cere un termen mediu. Să luăm Care demonstrează că C este A, servindu-ne de termenul mediu B. Orice B este Me 6Ste ^'dec' or'ce *- esle A- Premisele au f°st considerate ca nemijlocite. Dar este da s ' Cons'clerate ca mijlocite printr-un alt termen şi tot aşa mai departe. întrebarea ..trebuie să ne oprim" sau nu în seria termenilor medii.

^'logismele dialectice, spre deosebire de silogismele demonstrative, se litai Unia' cu ° aparenţă de termen mediu. Acest termen mediu poate să lipsească Ca Pre' 6Ste Pos'k'' ca propoziţiile să fie în adevăr nemijlocite. Demonstraţia 6misele să fie în realitate nemijlocite.

Me

\



135
AR1STOTEL

enunţate despre un subiect în alt chip decât accidental (nu adică în < în care se întâmplă să zicem „acel lucru alb este un om", ci în sens 7 totul altul, când zicem „omul este alb"; omul este alb, nu pentru s este altceva decât om, ci fiindcă este om, iar albul este la om fHnj ! accidental omul are calitatea de a fi alb), anume, există termeni de fel încât sunt în mod esenţial atribuiţii unii altora258. Să presupun deci că C este un astfel de termen care nu aparţine el însuşi nici unui 1 termen, dar că este subiectul apropiat al atributului B, adică aşa ca într B şi C să nu fie nici un intermediar; să presupunem apoi că E îi aparţin în acelaşi chip lui F, iar F lui B. Prima chestiune este: trebuie oare ca această serie să se termine, ori poate ea merge la infinit?259 a doua chestiune este următoarea260: să presupunem că nimic nu poate fi atribuit esenţial despre A261, dar că A este atribuit imediat lui H, fără a mai aparţine nici unui alt termen intermediar mai apropiat, şi să presupunem pe H deopotrivă aparţinând lui G şi G lui B; atunci trebuie oare în mod necesar ca şi această serie să se termine, ori poate şi ea să continue la infinit?262 Este între aceste două chestiuni următoarea diferenţă: prima constă în întrebarea dacă este posibil, plecând de la ceva care nu aparţine 82 a el însuşi altcuiva, dar este numai subiect căruia i se atribuie ceva.sâ mergem la infinit?263 A doua chestiune de examinat este dacă, plecând

258 Aristotel ţine să sublinieze distincţia capitală dintre substanţe sau lucrurile independente, „în sine", şi însuşirile lor, care nu sunt independente, ci aparţin substanţa Astfel, însuşi Aristotel face deosebirea iniţială între substanţă şi accidente (în sens gene'* căci în sens special accidentele se diferenţiază în esenţe sau proprietăţi „în sine | accidente propriu-zise). De aceea, când spun că un om este alb, înţeleg că este alo P sine, ca ceva independent, ca substanţă; când vorbesc însă de alb, totdeauna ma gM la altceva decât la alb, la ceva independent care este alb. ^

-5' Prima chestiune se referă la seria ascendentă a atributelor: este ea i sau finită, are sau nu un început? C nu aparţine altui termen, deci este subiect saus ^ al atributului B, acesta are atribut pe F, acesta pe E şi aşa mai departe. Aceasta atribute va fi infinită, sau va ajunge la A? Chestiunea va fi discutată mai Jos- ^

260 A doua chestiune se referă la seria descendentă a subiectelor. P°a

infinită?

261 A este un gen suprem, căruia nu-i mai putem atribui nimic, 'un

nici un termen superior. f, iofl11

262 Dacă A este atribuit imediat lui H, H lui G şi G lui B, seria va

sau finită. . ^ţitft

263 Prima chestiune pleacă de la un subiect care nu mai apart1 ^itet*1 sau atribut altcuiva. Putem sui oare în seria atributelor (predicatelor) la inl1IU '

să ne oprim?

136

ANALITICA SECUNDA 1,19, 82 a



eea ce este predicat altuia, dar el însuşi nu este subiect, ne putem

î la infinit?264 O a treia chestiune este dacă termenii extremi fiind

C° rininaţi, poate să existe o infinitate de termeni medii?265 Şi înţeleg

asta aşa: să presupunem că A îi aparţine lui C, iar B este intennediar

- dânşii, dar că între B şi A sunt alţi termeni medii, şi între aceştia

'.. noj. pot aceştia continua la infinit, ori nu pot? Aceasta este totuna

• se întreba dacă demonstraţiile merg la infinit, adică dacă poate fi

mOnstrat orice lucru? Ori subiectul ultim şi atributul prim se limitează

unul pe altul?266

Dar eu adaug că aceleaşi chestiuni se ridică şi cu privire la silogismele şi premisele negative267; bunăoară, dacă A nu este atributul nici unui B, atunci, sau această atribuire va fi nemijlocită, sau va exista un termen intermediar, anterior lui B, căruia A nu-i aparţine (să-i zicem G care aparţine la toţi B), şi poate să mai fie încă un alt termen, de exemplu H, anterior lui G, care aparţine la toţi G. în adevăr, şi în aceste cazuri, seria termenilor anteriori, cărora A nu le aparţine, este sau infinită, sau se termină268.

Nu se pot pune, dimpotrivă, aceleaşi chestiuni în cazul ter­menilor reciproci, deoarece cînd subiectul şi predicatul sînt convertibili, nu mai există nici subiect prim, nici ultim, avînd în vedere că toţi termenii reciproci, ca subiecte, stau în aceeaşi relaţie unul cu altul, fie

264 A doua chestiune pleacă de la un predicat sau atribut suprem al unui subiect Şi coboară pe linia subiectelor. Această coborâre este infinită, sau finită?

265 Primele două chestiuni presupuneau că termenii medii sunt limitaţi, dar că temenii extremi, predicatele (chestiunea 1) sau subiectele (chestiunea 2), pot fi infiniţi

lU hniţi. Aceeaşi chestiune se ridică acum pentru termenii medii: sunt ei infiniţi, sau 'P- Dacă presupun că A şi C sunt legaţi prin termenul mediu B, s-ar putea ca între A sS fe un alt termen mediu şi tot aşa la infinit.

Aristotel acordă celei de-a treia chestiuni o importanţă mai mare. Dacă

u medii sunt infiniţi, şi demonstraţiile pot fi infinite. S-ar putea ca termenii extremi,

'e Şi subiectele, să fie infinite şi totuşi demonstraţiile să nu fie infinite, daca

te termenilor medii este finit, deoarece termenii extremi pot să dea propoziţii

flonte, care se pot lipsi de termeni medii. şi | ■. Cele trei chestiuni — îndeosebi a treia, a termenilor medii — sunt aplicabile

psmele negative, fiindcă, cum ştim, există şi propoziţii negative nemijlocite. ci es. Dacă propoziţia: „A nu aparţine nici unui B" nu este negativă nemijlocită,

,Gap J'ocită de G, vom avea un silogism în Celarent. „.4 nu aparţine nici unui G", njcjUjJ ne'a !o?'B",deci,„/i nu aparţine nici unui B". Dacă şi majora („A nu aparţine Unu; H« este Mijlocită prin H, vom avea o nouă majoră negativă: „A nu aparţine nici ' ■■" aparţine la orice G", deci: „A nu aparţine nici unui G".

137


ARISTOTEL

că zicem că subiectul are o infinitate de atribute, fie că atît

269

cît şi atributele sînt infinite la număr269. Aceste chestiuni nu



potf'Puse

decît dacă termenii pot să fie reciproci în două moduri diferit atribuire accidentală la unul, şi prin atribuire esenţială la celălalt*]

Prin

20

«^Termenii medii nu sunt în număr infinit>



Este evident că, dacă seria atributelor este limitată, atât în direcţia ascendentă cât şi în cea descendentă271 (înţeleg prin prima urcarea spre tot mai universal, iar prin a doua, coborârea spre tot mai particular), termenii medii nu pot fi infiniţi la număr. Să presupunem ca A este atribuit lui F şi că intermediarii — să le zicem B — sunt infiniţi, atunci evident, putem să ne coborâm de la A şi să atribuim un termen despre altul la infinit, întrucât avem o infinitate de termeni până la F; şi tot aşa, dacă ne suim de la F, există o infinitate de termeni până la A272. Urmează că, dacă aceste procese sunt imposibile273, atunci nu

ffle


269 La termenii reciprocabili nu se mai pun cele trei întrebări, ueşi ele nu suni excluse, fiindcă, în acest caz, nici un termen nu este cel dintâi sau ce! din urmă în seria termenilor medii.

270 Dacă termenii sunt reciprocabili în sens diferit, o dată accidental, altădată esenţial, rămân valabile chestiunile de mai sus, fiindcă există atunci un raport de anterioritate între termeni.

211 Capitolul precedent şi-a pus întrebarea dacă termenii extremi (majoru minorul) constituie sau nu o serie infinită. O altă chestiune era: dacă termenii constituie o serie finită sau infinită. Aristotel arată în acest scurt capitol că şi medii sunt limitaţi în număr. „în direcţia ascendentă" sau a predicatelor; „în dir ■ descendentă" sau a subiectelor. Prima merge spre un predicat tot mai general; a uo un subiect tot mai particular sau individual. ^

272 Aristotel porneşte de la presupunerea că propoziţia FA este propoziţie în care atributul (predicatul) A este ultimul şi, tot aşa subiectul r es ^.. că deci există o limită în sus şi în jos. O serie infinită ar putea exista numai ^ , medii. Aristotel dovedeşte că şi seria termenilor medii nu poate li u>" jj intermediarii ar fi infiniţi, ar fi imposibil să trecem de la A la F şi de la F la • ^i fapt, avem propoziţia FA, ceea ce implică o serie finită a termenilor medii- Arg

se mişcă în cerc, adică presupune ceea ce este de dovedit. . t-nitate3

273 Dacă seria atributelor (predicatelor) şi subiectelor este finită -~ fiind imposibilă. .

138

ANALITICA SECUNDA I,21,82a,b



- existe o infinitate de termeni intermediari între A şi F. Şi nu are ost susţinem274 ca unii termeni din seria A B ... F sunt atât de •■ înrât ei exclud intermediarii, si că la ceilalţi intermediari nu pot operiţi275- Căci oricare termeni din seria B aş lua, numărul ediarilor, fie în direcţia lui A, fie a lui F trebuie să fie finit sau . jv[_are nici o importanţă de unde porneşte seria infinită, fie de la „ni nrim fie de la cel ultim, pentru că termenii succesivi în orice caz sunt infiniţi la număr2'6.

21

Este evident de asemenea că, dacă în demonstraţia afirmativă seria se termină în ambele direcţii277, seria se va termina şi în demonstraţia negativă278. Să admitem că nu putem merge la infinit, fie prin urcarea de la termenul ultim279 (prin termen ultim înţeleg un termen, aşa cum a fost 82 b F,care nu aparţine el însuşi unui subiect, dar căruia îi aparţine un altul), fie prin coborârea către un ultim termen, pornind de la termenul prim (prin termen prim înţeleg un termen care este atribuit unui subiect, dar

74 Probabil o obiecţie sofistică prin falsa ei subtilitate.

Obiecţia distribuie termenii medii între A şi F în două părţi: într-o primă !.termenii medii sunt atât de alăturaţi, atât de strâns legaţi unii de alţii, încât inter-'ani par înlăturaţi, în cealaltă parte, termenii intermediari nemijlociţi nu pot fi 'U. Astfel propoziţia FA poate fi gândită ca ş; cum ar fi nemijlocită.

176


Aristotel răspunde la obiecţia de dinainte. Infinitatea termenilor medii alabilă, oricare ar fi termenul mediu de la care se porneşte (se ştie că termenii J»cî ?Wrezumaţi Prin litera B), pentru a ajunge la A sau F. Nu se înlătură infinitatea, Jerw. m !!n'' termeni medii ca alipiţi unii de alţii, iar ceilalţi, chiar infiniţi, ca ceva 27,1 n'c'un caz nu scapâm de infinitate şi, de aceea, FA nu poate fi constituită.

In direcţia atributelor (predicatelor) şi a subiectelor.

'inilj Noul capitol arată că şi în silogismele negative seria termenilor medii este

lai în silogismele afirmative cercetate în capitolul precedent. Cazul silo-

""IM r ma'

tot


279

lv este primit aici în mod ipotetic, cum se vede din formularea propoziţiei Ultimul termen este ultimul subiect (F).

139

AR1STOTEL


care

z nu este el însuşi un subiect280). Dacă aceasta este just2xi v oprire şi în cazul negaţiei. Căci o concluzie negativă poate fi j lsta în trei feluri282. în prima figură se dovedeşte aşa: nici un A nu a la ceea ce aparţine B, dar B aparţine la toţi cărora le aparţine C P 'ne a dovedi pe BC — cum este totdeauna cazul pentru unul din c intervale283 — trebuie să ajungem la propoziţii nemijlocite — totdeauna cazul cu premisa minoră — dat fiind că BC este ; în privinţa celeilalte premise285, este evident că dacă termenul este negat despre termenul D dinaintea lui B, D va urma să fi ; la toţi B; şi dacă termenul major este negat, încă, despre un dinaintea lui D, acest termen trebuie să fie atribuit la toţi D. Prin urmar întrucât seria suitoare este finită, atunci şi cea coborâtoare se va termina de asemenea, şi va exista un subiect prim căruia A nu-i aparţine286 în a doua figură silogismul este aşa287: dacă B aparţine la toţi A, dar nu

m

280 Termenul prim este atributul suprem, căruia nu-i aparţine un predicat mai general.



281 Dacă este adevărat că în demonstraţiile pozitive există un termen prim (A) şi un termen ultim (F).

282 Concluzia negativă poate fi demonstrată în trei feluri (TpoTrot), adică figuri: în figura 1 în modul Celarent, în figura 2 în modurile Cesare şi Camestres, în figura 3 în modul Bocardo.

283 Intervalul (6idaTT|ua) este propoziţia, anume, aici, premisa minoră.

284 în orice figură, cel puţin o premisă este afirmativă, aitminteri silogismul nu este posibil. Aici premisa minoră (BC) este afirmativă. S-a admis, de la început.ci în silogismele afirmative seria termenilor medii este finită, adică se termină cu o propoaţtf afirmativă nemijlocită. în discuţie rămâne numai silogismul negativ: seria termenilor med" este şi aici finită?

285 Premisa majoră: „Nici un B nu este A". Urmează un silogism în Celaien^

286 Propoziţia: „Nici un B nu este A" poate fi mijlocită, şi atunci termen" va fi negat şi despre alt termen înainte de B, anume despre D. Vom avea un nou sitog în care minora va fi afirmativă, adică D va fi afirmat despre toţi B.

Nici un D nu este A Toţi B sunt D

Nici un B nu este A.

A".

Dacă se caută o mijlocire negativă şi a majorei noi: „Nici un L>n „ (; dacă deci vom recurge la termenul E, acesta va fi din nou afirmat în minora ^



tot aşa mai departe. Dacă seria premiselor majore negative este însoţită de seria p ^ minore afirmative, cum seria afirmativelor este finită, tot aşa seria negativelor Deci va exista un subiect prim despre care va fi negat A sau căruia A nu-i va

287 Urmează o exemplificare a limitării termenilor negativi în figura nu vorbeşte de modul Cesare, ci numai de Camestres, care de altfel sunt v



Dostları ilə paylaş:
1   ...   10   11   12   13   14   15   16   17   ...   68
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə