Analitica secunda topica respingerile sofistice

în concluzie, esenţa nu poate fi demonstrată prin defiirig Fiecare din acestea are numai o sarcină: definiţia exprimă esenţa, dar o demonstrează; demonstraţia dovedeşte existenţa, nu esenţa lucruri]

Capitolul 8 reia problema care a fost dezbătută preliminar* capitolele precedente: ce este definiţia şi dacă ea poate fi obiect A demonstraţie. Se ştie că esenţa unui lucru şi cauza lui sunt identice Dat oare nu am putea demonstra esenţa (definiţia), adică nu am putea oare obţine definiţia în concluzie, dacă luăm esenţa ca termen mediu? Au avea atunci silogismul cel mai solid în Barbara, universal şi afirmativ în realitate, nu realizăm o demonstraţie adevărată a esenţei, ci opetitio principii, o aparenţă de demonstraţie, căci, procedând aşa, dovedin esenţa (definiţia) tot prin esenţă considerată ca demonstrabilă.

Există însă şi un alt caz de demonstraţie a esenţei, de explicaţie cauzală. în loc de a face din esenţa lucrului termenul mediu al demon­straţiei, putem recurge la o esenţă străină, adică am putea demonstra o esenţă (definiţie) prin altă esenţă (definiţie). Aristotel arată că această demonstraţie a esenţei prin altă esenţă este posibilă, dar ea este parţială şi ca atare nu este o adevărată demonstraţie, ci una imperfectă, dia­lectică, un „silogism logic". Astfel putem demonstra forma lucrului prin materia lui şi invers.

Să vedem acum în ce condiţii este posibilă o astfel de demon­straţie necompletă a definiţiei. Se ştie că nu cunoaştem ce este, sau esenţa unui lucru, dacă nu cunoaştem existenţa lui, faptul că el există. Aşa-bunăoară, când spunem că tunetul este un zgomot în nori sau că eclipsa este o lipsă de lumină la Lună, nu cunoaştem existenţa lucrurilor p11» esenţă (cauză), ci accidental. Dacă cunoaştem existenţa unui lucru num* prin accidentele sale, nu cunoaştem esenţa sa. Dacă, dimpotrivă,c noaştem lucrul prin cauza lui, ştim şi ca el există şi de ce există (esen lui). De exemplu, dacă ştiu că interpunerea Pământului este cau" eclipsei, cunosc şi că eclipsa există şi de ce este aşa (esenţa eclipse

Dacă însă nu cunoaştem cauza, ci numai efectul, simplita; de exemplu, faptul că o lună plină fără umbre suferă eclipsă, atunci 1" efectul ca termen mediu si demonstrăm existenta lui. Trebuie să nief^

56

maj

departe P j

TPJTROPUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ

cunoaşte cauza sau esenţa, de exemplu, din ce

v ~ fără umbre asupra ei, suferă eclipsă. Pornind de la cauză luna P e' tre tat ^n cauză în cauză până la o cauză care nu mai efect şi suin ^ cauZe, vom putea demonstra esenţa (cauza), dar

necesita demonstraţie completă, ci una parţială, (a cauzei

nU V°!d sau a cauzei formale, eficiente, finale). în concluzie, o deplină mateI1 atie a esenţei nu este posibilă, ci numai una parţială prin i efect la altceva decât el, la cauze. Adevărata şi deplina este aceea de la cauză la efect.

Capitolul 9 precizează constatările de până acum. Am văzut •ă unele lucruri au cauza (esenţa definitorie) în ele însele — este adevărata explicaţie cauzală a schimbărilor unui lucru prin esenţa lui — altele au cauza în ceva străin, în altă esenţă. Demonstraţia esenţei este posibilă numai pentru lucrurile din urmă. La cele dintâi, esenţele sunt date nemijlocit, sunt deci principii şi, ca atare, nu sunt demonstra­bile. Ele sunt considerate ca ipoteze, cum, de exemplu, aritmetica pre­supune numărul, unitatea. La lucrurile care au cauza lor în alte lucruri, în alte esenţe, esenţa este demonstrată, cum s-a văzut în capitolul prece­dent, dar demonstraţia nu este completă, nu este, aşadar, o demonstraţie a esenţei în sensul plin al cuvântului.

Capitolul 10. Rezumând cercetarea de până acum asupra raportului dintre definiţie şi demonstraţie, acest capitol oferă o clasi­ficare a speciilor de definiţie. O primă specie este ceea ce s-a numit mai târziu definiţie nominală, adică definiţia care, cum spune Aristotel, explică sensul unui cuvânt, de exemplu, sensul triunghiului. Această definiţie nu presupune existenţa definitului. Şi deoarece esenţa nu este data fără existenţă, definiţia nominală nu ne face cunoscută nici existenţa, nici esenţa lucrului definit, ci numai semnificaţia unui cuvânt. e<;tp0Ua definifie este ceea ce modernii numesc definiţie genetică. Ea ^definiţie reală, fiindcă ne arată cauza lucrului şi astfel ne face a (cauza) lucrului. Această definiţie, fiindcă ne dezvăluie lucrului, este şi un fel de demonstraţie. Ea diferă de aşezarea cuvintelor. Astfel, definiţia genetică zgomotul focului care se stinge în nori") nu - dem°nstraţie, care ne dovedeşte că tunetul este

două premi" n°n ^ °aUZa stin§erii focului în nori. Demonstraţia are e Şi concluzie în continuitate; definiţia exprimă în alţi

a tunetului se deosebe

T

57

MIRCEA FLORIAN

termeni mersul demonstraţiei. Există şi o a treia definiţie m care se confundă cu concluzia demonstraţiei (de exemplu ^tunetul1" zgomotul în nori"). O ultimă specie de definiţie este aceea a terme ■ nemijlociţi, a termenilor care nu au cauze, ci ei sunt cauze nemij] ■* Aceste definiţii se referă la premisele nemijlocite, şi ca atare nedemonstrabile.

Dacă facem abstracţie, cum face şi Aristotel ia sfârs capitolului, de definiţia nominală, dependentă şi ea de esenţă, obtin următoarele trei definiţii: 1) definiţia termenilor nemijlociţi ai demo straţiei, aşadar, definiţia ca principiul demonstraţiei; 2) definiţia geneii (prin cauză), care exprimă, în termenii aşezaţi în altă ordine, demon straţia; 3) definiţia care se confundă cu concluzia. Toate aceste definit se referă la esenţă. Se vede cât de nestabilă este poziţia lui Aristotel fag de definiţie şi raportul acesteia cu demonstraţia. Uneori, filozoful afirm; că nici o definiţie nu este demonstrabilă, că deci definiţia şi demonstraţi; sunt metode ştiinţifice deosebite, deşi complementare, alteori, el restrân­ge nedemonstrabilitatea numai la definiţiile termenilor nemijlociţi, alt substanţelor.

Capitolul 11 studiază problema centrală a ştiinţei, deci a de­monstraţiei şi definiţiei — problema cauzalităţii. Demonstraţia ştiinţifici se face prin cauze care sunt termenii medii ai silogismului, iar definiţii poate fi genetică sau cauzală, un fel de demonstraţie. Aristote formulează din nou teoria sa a celor patru cauze: 1) cauza formală a esenţa; 2) cauza materială sau fundamentul necesar; 3) cauza motr» sau eficientă; 4) cauza finală, scopul. Toate cauzele pot servi ca tern» mediu în demonstraţie. Grupării cauzelor îi urmează exemplificări* cauzalitate, cu exceptarea cauzei formale (esenţiale). Exemplul de cauî materială (necesară) este împrumutat de la geometrie, ceea ce '< presimţire a legăturii strânse dintre materie şi geometrie, fundamentul necesar că unghiul înscris într-un semicerc este un W drept? Ilustrarea cauzei motrice (eficiente) sau a „principiului mişc21" este luată din istoria grecilor, nu din lumea fizică: din ce cauză a iz»1 războiul dintre greci şi perşi? Pentru exemplificarea cauzei ti Aristotel recurge la medicină şi arhitectură: scopul plimbării mâncare este sănătatea, iar scopul construirii casei este adăpos bunurilor. în exemplul împrumutat de la medicină, scopul are un * care este cauza eficientă. Cauza eficientă a sănătăţii obţinu'

58

INTRODUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ

-—----- "nerămădirea alimentelor la intrarea în stomac", adică

plimbarees^"re ^ alimentelor în stomac sau buna digestie. în buna distn ^ numaj cauza finală, ci şi cauza eficientă pot fi luate ca demonstra > ^ atuncj obţinem un alt silogism decât cel al cauzei termen ©e j'itatea fjnaiă este o răsturnare a cauzalităţii eficiente, finale- «ţinută si de gânditori mai noi. în ordinea cauzalităţii efi-concep, • ^ ^ ^ urmj reaiizat; iar cauza eficientă este cea cauzalităţii finale, scopul ca idee este cel dintâi, iar

foo cluza'eficientă (mijlocul) este subordonată.

Aristotel se ocupă şi de cazurile în care acelaşi efect este explicat totodată printr-o cauză materială (necesară) şi o cauză finală, de exemplu trecerea luminii prin sticla unei lămpi. Lumina trece prin sticlă fiindcă sticla are pori mai mari decât particolele de lumină (cauza materială) şi pentru ca să ne lumineze în întuneric (cauza finală), în genere, explicaţia naturii recurge la aceste două cauze: materială şi finală; de exemplu, căderea pietrelor este necesară, fie că mişcarea de cădere este naturală, fie că este artificială, violentă (piatra este aruncată). Capitolul sfârşeşte cu afirmaţia că în natură şi în artă intervine şi hazardul, alături de necesitatea materială. Aristotel defineşte hazardul mai ales în opoziţie cu cauza finală: hazardul nu are niciodată un scop.

Capitolul 12 continuă a dezvolta tema capitolului precedent

— problema cauzalităţii — anume cercetează raporturile de timp dintre

cauză şi efect. Pentru amănunte, Aristotel trimite la Fizica, la teoria

mişcării, unde chestiunea este tratată în cartea a Vi-a, totuşi sumar şi

acolo. Cauza şi efectul se succed sau pot fi simultane. Problematice sunt

cazurile în care există un interval de timp, o lipsă de continuitate între

•ă şi timp, interval în care pot interveni şi alte cauze, aşa încât nu

Jtem conchide apodictic de la efect la cauză. La cauzele simultane

sfeclele lor este indiferent dacă cei doi termeni s-au produs în trecut,

valabT m Prezent' sau se vor Produce în viitor. Constatarea este

al c< f6"1™ existenta'ca S* Pentru devenire. Postulatul fundamental

acelui' eStC °a termenul mediu Şi termenii extremi să aparţină

°mogerd ^h" ^ tlmP' dCCi CSte °a tOţi termenii demonstraţiei să fie

interpuner ^T"1 timPului- Totdeauna eclipsarea este simultană cu

rea pământului, iar îngheţarea apei cu dispariţia căldurii.

întrebarea- ca '" ^ efe°tUl Ş* °aUZa nU SUnt simultane' se ridică -auze şi efecte diferite în timp, fie trecute, fie prezente, fie

59

MIRCEA FLORIAN

viitoare, pot oare să constituie o succesiune continuă de la cau -efect? îndeosebi, interesează trecerea de la un efect prezent la o c trecută. Demonstraţia se face prin trecerea de la efectul actual la o ^ trecută, deci termeul mediu este efectul. Aristotel nu deosebeşte cient raţiunea de a cunoaşte, care poate fi şi efectul, de raţiunea r i sau producătoare, care este totdeauna cauza propriu-zisă. Trecerea 1 la cauza trecută la efectul prezent nu este posibilă, indiferent

în ce condiţii, fiind dat intervalul de timp între cauză şi efect putem spune: fiindcă a fost dat ceva în trecut (cauza), a apărut altceva în prezent (efectul)? Dificultatea de a lega cauza trecută de un efect prezent este că intervalul de timp ce desparte cauza de efect nu estt continuu. Există un timp în care cauza subzistă fără acest efect şi,ca atare, ea ar putea produce un alt efect decât cel prezent, aşa cum exista şi un timp în care efectul subzistă fără cauză şi, ca atare, el ar putea { produs de altă cauză. Procesele trecute sunt ca punctele unei linii,suit adică indivizibile şi de aceea nu sunt lipite, contigue; dimpotrivă, procesul prezent nedeterminat este divizibil, aşa încât în prezent st cuprinde o infinitate de procese trecute, întocmai cum în linie st cuprinde o infinitate de puncte.

Soluţia dificultăţii de a demonstra un efect prezent printr-c cauză trecută este următoarea: dacă nu există continuitate de la caua la efect, aşadar, dacă nu putem spune că, dată fiind cauza, se va produc un anumit efect, deoarece, înainte de producerea acestui efect, caua poate produce un alt efect sau efectul poate avea o altă cauză, în schiffl putem trece de la efect la cauză, aşa încât efectul poate fi termen11 mediu în demonstraţie. Efectul devine cauză silogistică (termen V&® raţiunea de a cunoaşte cauza. Este suficient ca din trecut să luămca_ primă sau cea mai apropiată de efect. Dar nu există oare între cau efect o infinitate de intermediari? Nu, fiindcă efectul este cel apropiat de prezent, de „acum", care — după Aristotel — este prin''■' timpului. Aceeaşi argumentare este valabilă pentru viitor, în ip°te efectul a devenit el însuşi cauză, ca în exemplul: punerea teme"*

60

rNTEnDUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ_______________

—----------t^He tăierea pietrelor necesare temeliei, iar construcţia

c* este cauzata uc C3S a nunerea temeliei, casei ac p onc)uzie? dacă există un interval de timp între cauza şi

C tratia este valabilă numai de la efect la cauză, nu de la efect, oefflo . ^, ^ ^^ simultaneităţii cauzei şi efectului. Aristotel cauză a > special în care cauza şi efectul se succed circular, adică creeif. Ljvai de timp, dar efectul devine cauza cauzei, iar cauza efectul eXlS i ca de exemplu, ploaia produce, prin evaporarea apei, nori, 6 6C rii produc ploaia, şi tot aşa mai departe, circular. Şi în acest caz, efectul serveşte pentru demonstrarea cauzei, niciodată invers.

în cele din urmă, Aristotel subliniază la cauzalitate diferenţa - capitală în doctrina sa — dintre ceea ce se produce universal şi necesar, sub aspectul eternităţii, pe de o parte, şi ceea ce se produce

frecvent", „de obicei", de altă parte, de exemplu, nu oricărui bărbat îl creste barba. Deosebirea aceasta se aplică la termenul mediu, la cauză. Cum este cauza, tot aşa sunt şi premisele nemijlocite.

Capitolul 13 are calitatea de a fi mai uşor de înţeles decât celelalte, deşi este unul din cel mai lungi. în acest capitol se reia problema principală a cărţii a Ii-a: ce este definiţia. Aristotel a arătat înainte că definiţia este:l) principiul nedemonstrabil al demonstraţiei; 2) un fel de demonstraţie cu altă aşezare a cuvintelor; 3) concluzia unei demonstraţii. Aşadar, el a cercetat definiţia în raportul ei cu demon­straţia. Vrem să aflăm acum care este metoda definiţiei, sau pe ce cale ajungem la definiţia esenţei, adică la determinările care, la un loc, for­mează esenţa definitorie a unui lucru. Este uşor de observat că deter­minările unui lucru depăşesc sfera acestuia, fiindcă ele aparţin şi altor lucruri, fie că determinările sunt de acelaşi gen cu lucrul dat, de

templu, nepereche aparţine triadei, dar numai numerelor, fie că sunt ■ diferit, fiindcă aparţin multor genuri, ca de exemplu, existenţa sfera 1 rieca& determinare în parte are o aplicaţie mai largă decât nun^idT1UI definit' totalitatea sau colecţia determinărilor se aplică + Prim l lui'de exemPlu' triada (trei) este un număr + nepereche aparţine "T SCparat' nePerechea aparţine şi altor numere, iar prim specie inr 'adC1 (d0i)> dar luate împreună, determinările constituie o

Pec.emftma, deci un „indivizibil".

necesare Dac^1""^^ universale sau esenţiale ale lucrului sunt şi 1 vrem să definim genul, fie că are un nume, fie că nu are,

61

MIRCEA FLORIAN

nu specia, ca în cazul precedent, procedăm la divizarea genului în simple (indivizibile). După aceea căutăm ce au comun speciile Sj ajungem la determinările genului.

Diviziunea nu constituie definiţia, cum ea nu explica * mul. Dacă diviziunea este un „silogism slab", în schimb ea poate fi pentru formarea definiţiei, fiindcă descoperă ordinea ierarhică a deT minărilor. în ordinea determinărilor descoperim, strâns unite celed elemente ale definiţiei: genul şi diferenţa specifică. Important este genul să nu fie diferenţă, şi invers. Diviziunea mai are meritul cj fereşte de omisiuni, de exemplu, ea ne împiedică de a spune că animali! este înaripat; înaripate sunt numai unele animale, păsările. De asemene, este fals că pentru a diviza şi defini trebuie să cunoaştem toate lucrurile aşadar, este fals că pentru a cunoaşte un lucru trebuie să ştim prin cest deosebeşte el de toate celelalte lucruri. Căci multe diferenţe nu ţin4 esenţa lucrului. De asemenea, nu suntem obligaţi să cunoaştem ţoale lucrurile individuale; este destul să cunoaştem diferenţele ultime, indivi­zibile, speciile infime.

în rezumat, pentru a face o bună definiţie, trebuie să avemîi vedere trei puncte: 1) evidenţierea notelor esenţiale; 2) serierealorîi ordine; 3) neomiterea nici uneia. Garanţia că am stabilit o definiţie este diviziunea, cu ajutorul dihotomiilor contradictorii, a tuturor diferenţela. de la cea mai cuprinzătoare (genul) până la cea din urmă. care nu se îmi diferenţiază şi constituie specia infimă a indivizilor. Definiţia nuait nimic prea mult şi nimic prea puţin. Metoda definiţiei nu este demon­straţia (apodictica), ci este dialectica, prin apropiere treptată. De altfel definiţia este un principal „loc comun" al Topicii, deci al dialectici Aşadar, când pornim să definim un lucru, începem să comparăm ac» lucru cu altele, pentru a descoperi asemănările şi deosebirile. Scop comparaţiei este să fixăm atributele comune ale unui număr de indiw1 pentru a forma o specie, apoi atributele comune ale speciilor, pentrU forma genul. Aristotel ia ca exemplu definiţia mândriei, care lac0 paraţie ne dezvăluie două specii sau „diferenţe": este deopotrivă un mândru si cel care nu suportă ofensa, ca si acela care suport seninătate favorurile şi loviturile soartei. Aristotel nu ne arata caic notele genului, socotind poate că nu este greu să le găsim noi, ce am cunoscut speciile.

62

SECUNDĂ

1 zie Aristotel stabileşte următoarele proprietăţi ale ^" ^"fnitia este totdeauna universală; 2) definiţia speciei este [Uţiei: 1) e • ^^ c-ci universalul cuprinde adesea echivocuri, mai uşoară deca j^.^' principaiă a definiţiei este claritatea. Clari-are omonimn'esară definiţiei, tot aşa cum este necesară silogismului tatea este ne ^ Pentru a obţine claritatea, vom începe prin a găsi puterea con ^^^ ^^jio^ unde echivocul se strecoară mai greu. '^vom evita în demonstraţie, ca şi în dialectică, vorbirea

fipurată metafora.

' Capitolul 14 aduce precizări la problema cercetată înainte: cum

em să găsim esenţa definitorie a unui termen. Precizările au o

însemnătate deosebită în dialectică. Diviziunea porneşte de la genul

omun si trece la subdiviziunile acestuia, în scopul de a arăta căror

subdiviziuni le aparţine genul. Aristotel aplică acest procedeu nu numai

renurilor care au un nume, ci şi acelora care nu au un nume. Acest caz

se întâlneşte mai des la analogiile dintre speciile organice, analogii

pentru care trebuie să găsim un nume generic, de exemplu, analogia

dintre osul sepiei, scheletul peştelui şi alte oase. Aceste trei organe au

proprietăţi comune, ca şi cum ar avea aceeaşi „natură" (physis).

Capitolul 15. Capitolele 15-18, părăsind din nou problema definiţiei pentru problema cauzei, se ocupă de procedeele prin care descoperim cauza, termenul mediu. în acest capitol se cercetează cazul rezolvării printr-o metodă identică a unor probleme specific deosebite, datorită împrejurării că recurgem la acelaşi termen mediu. Când cauza şi efectul sunt simultane, o dată cu cauza este dat şi efectul. Cazul de care ne interesăm se prezintă sub două aspecte: a) Termenul mediu este Şi acelaşi, de exemplu, reflexia explică, deopotrivă, la sunet ecoul, iar la lumină reflectarea imaginilor şi curcubeul. Toate aceste fenomene cuta? termen mediu comun: reflectarea, acţiunea şi reacţiunea, reper-în ex dir^Termenii medii se subordonează unii altora, ca, de exemplu, abunrf 1Carea revarsării Nilului: primul termen mediu este ploaia abundenta^ doilea este micşorarea lunii.

straţia XK>JPHOlUl 16 studiază cazurile de raport cauzal în care demon-Dubla îw COnchide' deopotrivă, efectul din cauză si cauza din efect, dacă, de exe Posibilă dacă efectul şi cauza sunt simultane;

frunzele cad^""' LU"a SUferă ecliPsă'când se interpune Pământul, sau ' ° arborii au frunze late. De la frunzele late (cauza)

63

MIRCEA FLORIAN

conchid căderea lor (efect), şi de la căderea lor (efectul) conchid căderii (frunzelor late). Dar, întrucât nu există o cauzare reci ^ deoarece cauza se află înaintea efectului, prima demonstraţie °C' „cauza", a doua numai „faptul" sau existenţa cauzei, nu si cauzei". Ştim, bunăoară, că în eclipsa de Lună se interpune Psm-dar nu ştim de ce se interpune. S-a obiectat împotriva demonstr efectului prin cauză şi a cauzei prin efect, argumentându-se că ac ]C efect poate avea mai multe cauze, şi atunci este posibil sa trecem la cauză la efect, dar nu de la efect la cauză, fiindcă nu ştim cared cauze aparţine efectului. Aristotel ripostează că, totuşi, este posibil trecem de la efect la cauză, fiindcă adevărata demonstraţie ett universală, adică sfera efectului se acoperă cu sfera cauzei, constituin-un tot, cum este raportul dintre căderea frunzelor şi frunzele late (cauza;

Capitolul 17 continuă argumentarea capitolului precedau luând în cercetare posibilitatea ca acelaşi efect să aibă cauze diferite Aristotel respinge principial această ipoteză, când este vorba de esenţa lucrului. Orice cauză adecvată exprimă esenţa lucrului, care est universală. Fiindcă lucrul are numai o esenţă, cauza lui este una singuri adică este coextensivă efectului. Dacă însă efectul este un accident sat un simplu „semn", pot exista mai multe cauze accidentale, contingent pentru acelaşi efect, căci contingentul se defineşte prin posibilitates de a fi altfel. Dacă efectul este echivoc, şi cauza va fi echivocă, ou» nimă, ca, de exemplu, asemănarea (efectul) aplicată la culori şi figm în cazul figurilor, asemănarea liniilor se explică prin aceea că au ace» proporţie şi unghiurile egale; în cazul culorilor, asemănarea are alt cauză: existenţa unei senzaţii unitare. Echivocul decurge din împrej" rărea că avem în vedere specii sau cauze diferite. Dacă, dimpotnv luăm în consideraţie elementul lor identic, cauza va fi aceeaşi, iare^ va fi reciproc ei, ca, de exemplu, proporţia la numere şi figuri.

în demonstraţie, toţi termenii sunt universali şi deciconve bili, căci termenul mediu (cauza) este definiţia termenului xa&f1-aceea orice ştiinţă demonstrativă este o ştiinţă definitorie. Oricât de sebite ar fi demonstraţia şi definiţia, ele sunt factori integranti ^; c

La sfârşitul capitolului, Aristotel cercetează schematlC^ bilitatea ca acelaşi efect să aibă mai multe cauze. Să presupun A este efectul lui D, al tuturor lucrurilor care cad sub D, dar este , al tuturor lucrurilor care cad sub E. A este efectul lui D prin B, Ş1

64

INTRODUCERE LA ANALITICA SECUNDĂ

nâoară, longevitatea la patrupede are altă cauză decât la *n H notat că un efect poate avea cauze diferite numai dacă păsări- £s e .^^ nu ^acă este considerat ca identic pentru mai el are asp ucrurile ce aparţin aceleiaşi specii au aceeaşi definiţie multe. "creaşi cauză (acelaşi termen mediu).

şi deci a -^ jg analizează pe scurt următorul caz: demonstraţia ă dispune de mai mulţi termeni medii, deci de mai multe cauze. ^t constituie dacă nu avem ca punct de plecare speciile infime şi • divizibile (care sunt cele mai aproape de indivizi), ci noţiunile generice ai îndepărtate de indivizi). Problema este: care termen mediu va fi cauza efectului suferit de existenţele individuale? Va fi oare cauză termenul mediu cel mai general, sau, dimpotrivă, cel mai apropiat, cauza proximă, fiindcă prin aceasta individualul se subsumează generalului, genului? Suindu-ne din cauză în cauză tot mai generală, vom ajunge la o propoziţie nemijlocită, primă, nesubordonată alteia. Aşa, de exemplu, avem următoarea serie: A este B, B este C, C este D, având ca rezultat indirect că A este D. De la D ne ridicăm treptat la A, peste care nu există nimic superior: cauza că A este B este însuşi B. B este principiul.

Capitolul 19 este un text clasic al gnoseologiei aristotelice.

După ce începutul capitolului rezumă conţinutul celor două Analitici,

se ridică problema de cea mai mare importanţă: 1) prin ce facultate a

gândirii cunoaştem primele principii; 2) dacă această facultate se

deosebeşte de demonstraţie; 3) dacă amândouă merită numele de ştiinţă,

sau numai una din ele, celelalte fiind un alt fel de cunoaştere; în sfârşit,

4) dacă cunoaşterea principiilor este înnăscută sau dobândită pe calea