Andre Malraux

Şeful grupului, un chinez ras în cap, şi'care purta o haină izbutea să se lege profund de oameni, de acei oameni pe ca-cu mâneci orea scurte privi îndelung acea umbră care se re-i vedea în stradă stând pe vine, ştia că de când lumea şi apXaL el RidS dVsprâncene, cu un aer resemnat., pământul ura din răsputeri burghezia din China. Proletariatul -l Am dat dispoziţii prin telefon, răspunse. Aşteptăm să era singura întruchipare a speranţei pe care o nutrea.

• rul r. _r r Ofâtoriii era un c nrirpnut e*> nrwtp ţurp ni sosească un camion blindat.

— Unde se află cei din celelalte secţii?

— Am cucerit jumătate din posturi.

— Doaratât?

— Socot că am făcut o treabă bună.

Se auzeau împuşcături venind de departe. Răsculaţii trăgeau din puncte diferite spre Gara de Nord.

Cen răsufla greu ca un om care iese dintr-un lac pe un mal bătut de vânt. Se sprijini cu spatele de peretele care-l apăra pe toţi, încercând să-şi tragă răsuflarea. Nu-şi putea H”2 gândul de la prizonierul ale cărui frmghii le tăiase. „Trebuia să-l las în plata Domnului. Ce m-o fi apucat să-l dezleg, când ştiam că nimic nu-l mai poate salva?”

Ofiţerul era un om priceput. Nu se poate face nimic cu hurdubaia asta. N-are nici măcar acoperiş. E de-ajuns s-o nimerească o grenadă ca să sară în aer. Am adus grenade. Şi oamenii lui Cen aveau, dar erau în corpul de gardă. Morţi?

Ceilalţi n-avuseseră cum să şi le procure.

— Să încercăm să-i atacăm de sus.

— De acord, zise Cen.

Ofiţerul îl privi strâmb. Nu-i ceruse părerea. Totuşi, se abţinu să riposteze. Porniră amândoi. Ofiţerul, care în ciuda costumului civil în care era îmbrăcat, tot a militar arăta cu Părul lui tuns perie, cu mustaţa retezată scurt şi cu revolverul agăţat de centironul pus peste cămaşă şi Cen, un trup mic şi îndesat, albastru din cap până în picioare.

T

Examinară postul. Cen se uită la ei. Lumea pe care se străduiau s-o edifice

La dreapta uşii de la intrare, fumul şi flăcările care se {mpreună, îl condamna pe el, Cen, aşa cum îi condamna şi pe năpusteau asupra tovarăşilor lor de luptă – răniţi, ieşeau la ^ împotriva cărora luptau el şi ai lui.

Intervale regulate, asemenea răcnetelor care ar fi putut fi soCe avea oare să facă într-una din viitoarele uzine?

Cotite copilăreşti dacă n-ar fi fost atât de înfiorătoare. La Ofiţerul distribui grenadele şi zece oameni se urcară pe stânea nimic Ferestrele de la primul etaj erau înceţoşate. Acoperiş pentru a putea trage de sus asupra celor aflaţi în

Din râiid în când câte unul dintre cei aflaţi jos mai trăgea asupra clădire. Trebuia să adopte tactica poliţiştilor şi anume să

Din când în când, câte unul dintre cei aflaţi jos mai trăgea asupra uneia dintre ferestre. Câteva cioburi şi stinghii cădeau peste teancurile de moloz, de tencuială de canaturi. Doar cioburile luceau în pofida zilei umbrite de un cer mohorât. Din post nu se mai trăgea decât atunci când vreunul din răsculaţi încerca să iasă din ascunzătoare.

— Unde se află celelalte secţii? Întrebă din nou Cen.

— Am capturat aproape toate posturile. Cel mai important, la ora unu şi jumătate. Am luat opt sute de puşti. Putem trimite întăriri pentru a veni de hac celor care mai rezistă încă. Voi sunteţi a treia echipă căreia îi venim în ajutor. Ceilalţi nu primesc. Am început să blocăm cazărmile, Gara de Sud şi Arsenalul. Dar, mai întâi trebuie să terminăm ce avem de făcut aici. E nevoie de cât mai mulţi oameni pentru asalt. Şi să nu uităm de trenul blindat.

Cen era pe cât de exaltat, pe atât de tulburat la gândul că

Idouă sute de grupuri de oameni acţionau ca şi cel pe care-l conducea el. În ciuda împuşcăturilor, pe care le auzea venind pe aripile unui vânt molâu, simţea orice violenţă ca o acţiune solitară.

1 Un bărbat scoase din camion o bicicletă şi plecă. Cen îl < recunoscu în momentul când încalecă pe şa. Era Ma, unul din principalii agitatori. Pornise să raporteze situaţia Comitetului Militar. Un tipograf, care de doisprezece ani încoace îşi dedicase întreaga existenţă înfiinţării unor uniuni de muncitori în tipografii, nutrind speranţa că avea să-i ralieze pe toţi… Urmărit, prins, condamnat la moarte, evadase şi-şi văzuse de treaba lui.

Strigăte, strigăte de bucurie. Oamenii îl recunoscuseră, ca şi Cen, şi îl aclamau.

Arunce prin ferestre grenadele. Cu excepţia uneia, toate ferestrele dădeau spre stradă. Doar una era protejată de o placă blindată. Răsculaţii înaintau, trecând de la un acoperiş la altul, siluete firave proiectate pe cerul mohorât. Cei din post nu-şi modificară tirul. Ca şi cum numai muribunzii ar fi presimţit apropierea răsculaţilor, urletele se preschimbară în gemete, care de-abia mai puteau fi auzite. Strigăte înăbuşite, ivite parcă din pieptul unor oameni ce nu mai pot grăi. Siluetele ajunseră pe culmea acoperişului şi de acolo, începură să coboare fără zgomot. Cen le putea zări încă, dar mai greu decât înainte când se profilau pe cer. Un răcnet gutural, ca cele ivite din pieptul unei femei care naşte, acoperi preţ de o secundă gemetele, atât de slabe încât păreau doar un ecou, înainte de a se stinge.

În ciuda vacarmului, dispariţia strigătelor te punea faţă în faţă cu o îngrozitoare tăcere. Oare flăcările mistuiseră răniţii?

Atât Cen cât şi ofiţerul închiseră ochii pentru a-şi ascuţi auzul. Nici un zgomot. Când deschiseră ochii, cei doi se uitară unul la altul, întâlnind doar tăcere în ochii celui din faţă.

Unul din oameni, agăţându-se de un stâlp ornamental de pe acoperiş întinse braţul liber în direcţia străzii şi aruncă o grenadă spre fereastra de la primul etaj. Prea jos. Grenada explodă pe trotuar. Aruncă încă una. Nimeri în camera unde se aflau răniţii. Zbierete. Nu mai semănau cu cele auzite mai înainte. Era un urlet sacadat ca al muribunzilor, tresărirea unei suferinţe ce nu luase încă sfârşit. Omul aruncă cea de a treia grenadă, şi nici de data asta nu nimeri.

Răsculatul era unul din oamenii care fuseseră aduşi în camion. Se dăduse înapoi de frică să nu fie rănit de o schijă. Acum se apleca iarăşi, cu braţul ridicat pentru a lansa cea de r

Trei oameni care alunecau pe acoperiş atârnaţi de el îi Jrăbâtea pieptul ca o bară de fier.

Grenadele explodau în clădirea de unde nu se mai a patra grenadă. În spatele lui cobora unul din oamenii iui

Cen. Braţul omului nu se lăsase în jos. Omul fu secerat. se rostogoli ca o imensă minge. O explozie asurzitoare pe tr0.

Tuar în ciuda fumului, o pată de sânge lată de un metru trăgea. „Suntem apăraţi de acoperiş, îşi zise Cen, dar peste apăru pe zid Fumul se risipise. Zidul era presărat cu pete de puţin nu vom mai fi. Acoperişul va sări în aer.” sânge şi hălci de carne. Celălalt răsculat alunecase de pe acoân ciuda intimităţii cu moartea în ciuda acestor oameni

™>rk 'i„înd în cădere şi trupul celui care trăsese. Amândoi fraterni care atârnau greu de braţul lui, sfâşiindu-l, simţea că nens. Îmna în cauere şi irupui w; iui ^ nu e de-ai lor. „Sângele vărsat să se fi scurs în zadar?”

Periş, luând în cădere şi trupul fuseseră ucişi de grenadele pe care le ţinuseră în mână.

Pe acoperiş, oamenii din cele două grupuri – burghezii din trupele Guomindangului şi muncitorii comunişti -^ înaintau cu grijă. Se opriseră în clipa când cei doi căzuseră în stradă. Acum porniseră din nou la drum.

Represiunea din februarie îi pusese faţă în faţă cu prea multe torturi, ca să nu-i fi călit. Din dreapta soseau alţi oameni. „Faceţi un lanţ!” strigă Cen. Răsculaţii aflaţi lângă post reluară în cor comanda. Oamenii se luară de mână, şi cel care ajunsese sus se prinse de unul din stâlpii ornamentali de pe acoperiş. Grenadele explodau iar. Cei asediaţi în clădire nu mai aveau cum să riposteze.

În mai puţin de cinci minute, trei grenade pătrunseseră în postul de poliţie prin două ferestre. Cea de a treia făcu să sară în aer placa blindată. Numai fereastra din mijloc nu fusese încă atinsă. „Mergeţi spre centru!”, strigă ofiţerul. Cen se uită la el. Omul ăla când dădea un ordin, părea să se bucure ca şi cum s-ar fi aflat pe un teren de sport. Nici măcar nu simţea nevoia să-şi ia precauţii. Era viteaz, fără doar şi poate, dar nu se simţea legat de oamenii pe care îi avea în subordine.

Cen era legat de ai lui. Poate nu îndeajuns.

Nu, nu îndeajuns.

Se despărţi de ofiţer, traversă strada, şi ajunse într-o zonă unde tirul asediaţilor nu-l mai putea ajunge. Se urcă şi oriwî; Ti W>T^i^i”7 ~” ' *” ATÎ-°- el pe acoperiş. Omul care se agăţasede stâlpul din vârf înce- ^ Ş1 trăglnd la -mmerealăCădeauunul ^P* *™> unii puse să dea semne de oboseală. Cen îl înlocui. Braţul lui

Ofiţerul privea în jur fără să înţeleagă. Unul din oamenii care urcaseră, urmându-l pe Cen, se oferi să-l înlocuiască.

— Bine, am să arunc eu grenadele.

Cen se desprinse din lanţul de oameni. Din muşchii obosiţi se răspândea în tot trupul lui o deznădejde fără de margini. Faţa lui amintea de o cucuvea. Ochii lui alungiţi erau încordaţi şi imobili. Tresări când simţi o lacrimă scurgându-i-se de-a lungul nasului. „Mă lasă nervii!”, îşi zise. Scoase o grenadă din buzunar, şi începu să coboare agăţându-se de braţele oamenilor din lanţ. Da, dar lanţul se baza pe stâlpul aflat la marginea acoperişului. De acolo era imposibil să treci la fereastra din mijloc. Ajuns la marginea acoperişului, Cen se desprinse de braţul celui care lansa grenadele, şi i se agăţă de gambă ca, mai apoi, să apuce streaşină pe care'âncepu să coboare. Se afla totuşi prea departe de fereastră. Totuşi, de unde era, putea arunca grenada. Tovarăşii lui stăteau împietriţi. Deasupra camerelor de la catul de jos, se afla o balustradă de ipsos pe care se putea bizui. Cen era mirat că rana nu-l mai făcea să sufere. Ţinând în mâna stângă unul din crampoanele care susţineau streaşină, cântări în mână prima grenadă. „Dacă va cădea în stradă, sub locul unde mă aflu, mor.” O a-runcă cât putu mai departe. Grenada explodă în interiorul clădirii.

Din stradă se trăgea iar.

Prin poarta rămasă deschisă a postului de poliţie, oamenii din camera din dos, se năpusteau afară mergând ca g poartă, alţii niţel mai departe.

Lupta luase sfârşit. Cen coborî, lăsându-se să alunece pe ină. Nu vedea ce se afla sub el. Căzu Deşte un cad puse sa aea semne uc uuusoaia. V~n. * imvvu. ~.

— Ţ~ ^upta mase snrşit. Cen coDon, lasinau-se sa alunece p rănit, înconjura acel stâlp făcut din ciment şi din ipsos, tânăr^ streaşină. Nu vedea ce se afla sub el. Căzu peste un cadavru, cu cealaltă mâna omului aflat puţin mai jos! Nu, nici aici, ni<- Ofiţerul intră în postul de poliţie. Cen se luă pe urma lui, acum, nu putea scăpa de sentimentul singurătăţii. Greutate ţmând încă în mână grenada pe care nu o lansase. Mergea încet, dându-şi din ce în ce mai bine seama că gemetele răniţilor luaseră sfârşit. În corpul de gardă nu se mai aflau oameni vii. Răniţii fuseseră carbonizaţi. La primul etaj, câţiva morţi şi câţiv'a răniţi.

— Acum trebuie să pornim spre Gara de Sud, spuse ofiţerul. Hai să luăm puştile. Oamenii din celelalte grupuri au nevoie de ele.

Armele fură urcate în camion. Când îşi terminară treaba, oamenii se suiră în maşină. Stăteau în picioare, lipiţi unii de alţii, ca sardelele. Unii se aşezaseră pe capotă. Cei care nu a-vuseseră altă soluţie stăteau pe scăriţă. Mai rămăseseră câţiva şi în stradă. 6 luară, în pas ritmat, pe uliţa care ducea spre centru. Marea pată de sânge, lăsată de una singură în mijlocul străzii pustii, părea să nu mai aibă nici un fel de noimă. Camionul înţesat de oameni dispăru, zornăind din toate balamalele lui de tinichea, îndreptându-se spre Gara de Sud şi cazărmi.

Fu nevoit să se oprească. Strada era barată de patru cadavre de cai, şi de patru oameni cărora li se luaseră armele. Erau cei patru călăreţi pe care Cen îi văzuse la început. Camionul blindat sosise la timp. Pe caldarâm câteva geamuri sparte şi un moşneag. Un chinez cu o barbă ce semăna cu o pensulă se văicărea. Începu să vorbească limpede când Cen ajunse lângă el.

— S-a întâmplat ceva… Pe cât de jalnic, pe atât de nedrept. Patru! Patru! Din păcate!

— Trei, numai trei, spuse Cen.

— Patru, din păcate!

Cen se uită din nou în jur. Nu erau decât trei oameni morţi, unul căzut într-o rână, şi doi pe burtă, între casele moafte şi ele, sub cerul apăsător.

— Vorbesc despre cai, spuse moşneagul, cu dispreţ, dar şi cu teamă în glas, căci îi era frică de revolverul aflat în mâna lui Cen.

— Eu vorbeam despre oameni. Unul din cai era al dumitale'.' Fără îndoială, caii fuseseră rechiziţionaţi în cursul dimineţii.

— Nu. Vedeţi, eu am fost birjar. Caii mă ştiu. Au fost omorâţi patru. Degeaba!

Şoferul interveni în conversaţie: r

_ Degeaba?

_ Hai să nu ne mai pierdem timpul, zise Cen.

Cu sprijinul a doi dintre oamenii săi, Cen dădu la o parte ^ii. Camionul îşi văzu de drum. La capătul străzii, Cen, aşezat pe scăriţa din spate a camionului, privi înapoi. Fostul Jrjar rămăsese pe loc lângă caii morţi, văitându-se. O pată neagră în strada de culoarea cenuşii.

Ora cinci „Gara de Sud a fost luată”

Ferral puse în furcă receptorul. În timp ce-şi dădea diverse întâlniri (o parte din membrii Camerei Internaţionale de Comerţ era ostilă oricărei intervenţii, dar el avea la dispoziţie cel mai mare ziar din Shanghai) sosiseră, unul după altul, nenumărate mesaje care-l tulburaseră de vreme ce fiecare din ele anunţa un nou progres al revoluţiei. Ar fi dorit să fie singur în camera unde era telefonul. Se întoarse în studio unde Marţial, care de-abia sosise, discuta cu trimisul lui Jiang Jieshi. Cel din urmă nu voise să stea de vorbă cu şeful poliţiei nici la Siguranţă, nici la reşedinţa lui. Chiar înainte de a deschide uşa, Ferral, în ciuda împuşcăturilor, auzi:

— Mă rog, eu ce reprezint aici? Interesele francezilor…

— Dar ce sprijin vă pot oare promite? Răspunse chinezul cu o voce indiferentă şi insistentă totodată. Domnul Consul General mi-a spus că de la dumneavoastră voi obţine unele precizări. Fiindcă sunteţi un bun cunoscător al ţării şi al oamenilor de la noi. Sună din nou telefonul.

— Consiliul Municipal a căzut, zise Marţial şi continuă imbând tonul:

— N-aş putea afirma că nu am o anumită experienţă psi-ică cu privire la această ţară precum şi o cunoaştere a oamenilor în general. Psihologie şi acţiune, asta este meseria şi acum.

— Dar dacă nişte indivizi periculoşi atât pentru tat dumneavoastră cât şi pentru a noastră, periculoşi ca atar «pentru salvgardarea păcii şi a civilizaţiei vin să cauţ adăpost, aşa cum fac întotdeauna, pe terenurile concesiuni, lor? Poliţia internaţională…

„Iată deci despre ce este vorba!” îşi zise Ferral, ivit îB pragul camerei unde discutaseră cei doi. Chinezul vrea sj afle dacă Marţial, în cazul când s-ar produce o dezbinare, a, îngădui şefilor comunişti să se refugieze la noi.

— Ni s-a promis că vom beneficia de bunăvoinţa lor.

— O să se găsească o modalitate. Vă rog să acordaţi atenţie acestui aspect: să nu cumva să se iste unele proble. me în legătură cu femeile albe… Cu rusoaicele, treacă me. Argă. Am instrucţiuni foarte drastice cu privire la aceasts problemă, dar, aşa cum v-am mai spus, nu e vorba de nimic ofi.

Cial.

În odaia modernă în care pe pereţi atârnau tablouri sem nate de Picasso în „perioada roz” şi o schiţă erotică de Fragonard, cei doi oameni stăteau în picioare de-a dreapta ş de-a stânga unei mari statui de piatră neagră, datând din timpii, dinastiei Tang, cumpărată la insistenţa lui Clappique, consi derată însă de Gisors drept o copie târzie.

Chinezul, un tânăr colonel cu nasul coroiat, era îmbrăca în haine civile. Toţi nasturii vestonului erau încheiaţi. Îl privea zâmbind pe Marţial, ţinându-şi capul uşor dat pe spate.

— Vă mulţumesc în numele partidului din care fac pat te. Comuniştii sunt oameni cu două feţe. Ne trădează şi pi noi, cei mai de nădejde aliaţi ai lor. Rămăsese înţeles că vom colabora şi vom ridica problema socială în momentul când China va fi unificată. Ei o ridică acum. Nu respectă înţelege rea. Nu vor să întemeieze o nouă ţară, China, ci să instaureze regimul sovietic Morţii din armata noastră nu şi-au dat viaţii pentru sovietici, ci pentru China. Comuniştii sunt în stare de orice. Iată de ce vă întreb, domnule director, dacă poli' franceză ar fi de acord să participe, fie şi din umbră, la sec ritatea personală a Generalului.

Era limpede că ceruse acelaşi serviciu şi poliţiei internaţionale.

_ Bucuros, răspunse Marţial. Puneţi-mă în legătură cu eful poliţiei dumneavoastră. A rămas Kânig? ' _ Da. Spuneţi-mi vă rog, domnule director, aţi studiat istoria Imperiului Roman?

_ Evident.

„La seral”, îşi zise Ferral.

Telefonul sună din nou.

— Toate podurile au fost luate, spuse Marţial punând în furcă receptorul. Într-un sfert de oră, răsculaţii vor fi stăpâni pe oraş.

— După părerea mea, reluă chinezul, ca şi cum n-ar fi auzit vestea, corupţia şi moravurile au dus de râpă Imperiul Roman. Nu sunteţi de părere că organizarea din punct de vedere tehnic a prostituţiei, o organizare de tip occidental, asemănătoare cu cea a poliţiei, ar putea veni de hac şefilor din Hankou, care, oricum nu sunt pe măsura celor care trăiau în Imperiul Roman?

— E o idee, dar nu cred că poate fi pusă în practică… Trebuie să chibzuim, câtva timp, mult timp…

— Europenii nu înţeleg China decât luând în consideraţie aspectele prin care seamănă cu Occidentul.

Tăcură amândoi. Ferral se amuza. Chinezul îl cam descumpănea. Stătea tot cu capul dat pe spate, în semn de dispreţ. Totuşi, părea că nu se prea simte la largul lui… Auzi dumneata… Hankou cotropit de trenuri pline cu prostituate. Îi cunoaşte pe comunişti, asta e cert. Şi n-ar fi fost exclus să aibă anumite cunoştinţe în domeniul economiei politice. Năstruşnic personaj! Regimul sovietic se pregătea să ia puterea şi tipul ăsta pornise cu gândul la meşteşugitele procedee folosite în Imperiul Roman… Gisors avea dreptate. Merg întotdeauna pe căi lăturalnice.

Iar sună telefonul.

Cazărmile sunt blocate, spuse Marţial. Întăririle aşteptate partea Guvernului nu mai pot sosi.

— Gara de Nord? Întrebă Ferral.

— N-a fost încă luată.

— Ca atare, Guvernul poate să-şi cheme trupele aflate front, nu e aşa?

R

Chinezul, ca ti tea da tine pi 113 Ferral se urcă la primul etaj. Într-unui din colţurile bifiinţă un comitet militar care liţia este total dezarmată. Roşiii au sedii unde se pentru a trimite trupele să atace cazărmile.

— Chinezii sunt foarte tari în materie de organizare, zise ofiţerul.

— Ce masuri s-au luat pentru protecţia lui Jiang Jieshi?

— Automobilul lui este precedat de altul în care se aflj garda lui personală. Inutil să vă spun că şi noi avem informatorii noştri.

Ferral înţelese în sfârşit că atitudinea dispreţuitoare, care începea să-l calce pe nervi (la început avusese impresia că ofiţerul îşi dădea capul pe spate pentru a putea contempla schiţa erotică a lui Fragonard) se datora de fapt unei pete de albeaţă aflată în globul ochiului drept.

— Nu-i suficient, spuse Marţial. Mă rog, o să avem noi grijă. Vom lua măsuri. Cât mai repede… Acum trebuie s-o iau din loc. E vorba să fie ales Comitetul Executiv care va lua decizii cu privire la guvern. Acolo am şi eu un cuvânt de spus. Tot azi trebuie să fie ales noul prefect, şi asta este o chestiune importantă.

Ferral rămase singur cu ofiţerul.

— Ca atare, spuse chinezul, de acum înainte ne putem bizui pe dumneavoastră?

— Liu-Ti-Yu aşteaptă, răspunse Ferral.

Persoana despre care vorbise era şeful asociaţiei bancherilor din Shanghai, preşedintele onorific al Camerei de Comerţ şi avea legături cu toate grupările, aşa încât putea acţiona mai bine decât Ferral, nu numai în domeniul concesiunilor ci şi în tot oraşul pe care insurgenţii începuseră să „nă mâna. Ofiţerul se înclină şi-şi luă rămas bun.

E1

Ferral rămase în picioare.

— Eşti hotărât să le vii de hac comuniştilor. Nu punea o întrebare. Afirma.

— Şi noi, de asemenea, evident.

Ferral începu să meargă de-a lungul şi de-a latul biroului.

— Jiang Jieshi s-a hotărât şi el să se despartă de ei.

Niciodată până acum Ferral nu văzuse pe faţa unui chinez o expresie de neîncredere. Cel din faţa lui credea sau nu ce-i spunea? Îi întinse o cutie în care se aflau ţigări. De când se hotărâse să nu mai fumeze, cutia era pe biroul lui, mereu deschisă, pentru ca să-şi poată dovedi lui însuşi tăria de caracter, confirmându-i hotărârea luată.

— Trebuie să-l ajutăm pe Jiang Jieshi. Pentru voi e o chestiune de viaţă şi de moarte. Situaţia actuală poate să dureze, în spatele armatei, la ţară, comuniştii au început să organizeze uniuni ale agricultorilor. Prin primul decret vor fi deposedaţi cei care au împrumutat fonduri ţăranilor (Ferral nu spusese speculanţii). Enorma majoritate a capitalurilor voastre sunt investite în terenuri agricole, şi cele mai sigure din depozitele voastre în bănci sunt garantate prin proprietăţi rurale. Regimul sovietic şi ţăranii…

— Comuniştii nu vor îndrăzni să instaureze un regim sovietic în China.

— Să nu ne jucăm cu vorbele, domnule Liu. Uniuni, organizaţii sovietice, sau comuniste vor naţionaliza pământuri-le şi vor declara ilegale drepturile dumneavoastră. Măsurile pe care le vor lua anulează cea mai mare parte din garanţiile în virtutea cărora vi s-au acordat credite din străinătate. Mai mult de un miliard, dacă le punem la socoteală pe cele oferite de către prietenii mei japonezi şi americani. Nu mai poate fi vorba de a garanta o asemenea sumă unei ţări al cărei co. merţ va fi paralizat. Fără a mai pune la socoteală creditele acordate, decretele pe care le vor da sunt de natură să ducă la faliment toate băncile din China E evident, nu e aşa?

— Guomindangul n-o să stea cu mâinile în sân.

— Guomindangul! Ce să facă Guomindangul? Există doar albaştrii şi roşiii. Până acum s-au înţeles. Nu prea bine, dar s-au înţeles, fiindcă Jiang Jieshi nu avea bani. Când oraşul Shanghai va cădea – şi va cădea mâine – Jiang Jieshi îşi poate încă plăti, cum-necum, armata, slujindu-se de fondurile vămilor. Nu integral. Se bizuie pe noi. Comuniştii au tot vorbit despre reluarea terenurilor. Acum, aşa se zice, vor să întârzie luarea măsurilor necesare. Ţăranii i-au auzit ţinând discursuri. Deşi nu fac parte din partidul lor. O să iasă pe a lor.

— Numai cu forţa îi poţi ţine în frâu pe ţărani. I-am spus-o şi domnului Consul General al Marii Britanii.

Având impresia că interlocutorul său vorbeşte la unison cu el, Ferral credea că avea să treacă de partea lui.

— Au şi încercat să-şi reia pământurile. Jiang Jieshi e hotărât să-i împiedice. A dat ordin să nu se atingă nimeni de moşiile care aparţin unor ofiţeri sau rudelor lor. Trebuie…

— Toţi suntem rude cu unii ofiţeri. Liu surâse. Nu ştiu să existe un petec de pământ în China al cărui proprietar să nu fie rubedenia vreunui ofiţer.

Ferral ştia că aşa stăteau lucrurile. Sună iar telefonul.

— Arsenalul este blocat, zise Ferral. Toate clădirile guvernamentale sunt în mâna lor. Armata revoluţionară va sosi mâine la Shanghai. Este absolut necesar ca problema să fie rezolvată acum. Vă rog să mă înţelegeţi bine. Ca urmare a propagandei comuniste, nenumărate terenuri au fost luate de la proprietarii respectivi. Jiang Jieshi trebuie să accepte situaţia sau să dea ordin să fie împuşcaţi cei care le-au luat cu japca. Guvernul roşu de la Hankou nu poate accepta un asemenea ordin.

— Vor încerca să tragă de timp.

_Ştiţi oare ce s-a ales din acţiunile societăţilor din Marea gritanie, după ce a fost luată concesiunea engleză de la Hankou? Vă daţi seama în ce situaţie vă veţi afla când pămân-turile, de orice natură ar fi, vor fi în mod legal luate cu japca? Jieng Jieshi ştie şi, ca atare, declară că este obligat să curme această situaţie acum. Vreţi să-l ajutaţi? Da, sau nu?

Liu scuipă, şi-şi vârî capul între umeri. Închise ochii, şi apoi se uită la Ferral cu acea şiretenie de care dau dovadă toţi samsarii din lume.

— Cât?