Anexă la Hotărârea nr. 33 din 27 februarie 2009 a Consiliului Judeţean Giurgiu
Deşeuri din construcţii şi demolări
Yüklə 2,07 Mb.
|
5.4. Deşeuri din construcţii şi demolări 5.4.1. Tipurile de deşeuri din construcţii şi demolări Deşeurile din construcţii şi demolări care fac obiectul PJGD sunt următoarele:
5.4.2. Cantităţi generate Tabel 5.4.2.1. – Evoluţia cantităţilor de deşeuri din construcţii şi demolări generate
*datele sunt furnizate de operatorii de salubritate *aceste deşeuri nu sunt colectate pe categorii 5.4.3. Gestionarea deşeurilor din construcţii şi demolări La nivel de judeţ nu există instalaţii de sortare, tratare şi eliminare a acestora. Cantitatea de deşeuri din construcţii şi demolări gestionată în judeţ este prezentată în tabelul de mai jos:
5.5. Nămoluri rezultate de la staţiile de epurare orăşeneşti 5.5.1. Staţii de epurare orăşeneşti – situaţia existentă la nivelul anului 2006 Tabel 5.5.1.1.- Staţii de epurare
Staţia de epurare ce deserveşte locuitorii oraşului Bolintin Vale este nefuncţională (fapt specificat şi în Master Plan-ul elaborat în cadrul proiectului de Asistenţă Tehnică pentru pregătirea proiectelor în sectorul de apă/apă uzată România, măsura ISPA 2003/RO/16/P/PA013). Tabel 5.5.1.2. Staţii de epurare orăşeneşti – planificare (Master Plan)
Sursa: Master Plan-ul elaborat în cadrul proiectului de Asistenţa tehnică pentru pregătirea proiectelor în sectorul de apă/apă uzată, România, măsura ISPA 2003/RO/16/P/PA013 Tabel 5.5.1.3. Cantităţile de nămoluri rezultate la nivelul judeţului Giurgiu:
Datele sunt furnizate de operatorii care exploatează staţiile de epurare. 6. EVALUAREA TEHNICILOR POTENTIALE PRIVIND GESTIONAREA DEŞEURILOR MUNICIPALE NEPERICULOASE 6.1 Situaţia deşeurilor menajere Principalele priorităţi ale gestionării deşeurilor sunt:
Tabel 6.1.1. Proiecte şi propuneri de proiecte privind gestionarea deşeurilor
În acest capitol vor fi prezentate câteva potenţiale alternative tehnice, care au fost experimentate în ţările membre ale UE şi îmbunătăţite de-a lungul anului. Prezentarea alternativelor tehnice :
Beneficiile acestui sistem sunt confortul locatarilor şi dorinţa acestora de a-şi asuma răspunderea depozitării adecvate a deşeurilor înainte de colectarea acestora. Principalul dezavantaj este că necesită costuri mai mari decât sistemele bazate pe europubele.
Staţii de transfer Staţiile de transfer sunt spaţii de depozitare provizorie, special desemnate, în care deşeurile sunt colectate şi transferate apoi în alte vehicule, micşorând astfel costul de transport şi reducând necesitatea de a construi multe depozite, ceea ce ar fi foarte costisitor. În general, staţiile de transfer sunt construite pentru distanţe de peste 60 km şi volume anuale de deşeuri de peste 10.000 tone. Pentru a fi justificate din punct de vedere economic, staţiile de transfer ar trebui să genereze economii de transport mai mari decât costurile de operare. Staţiile de transfer pot servi ca puncte de colectare pentru anumite fluxuri de deşeuri: deşeuri de ambalaje, deşeuri verzi, deşeuri voluminoase, DEEE, deşeuri periculoase din gospodării etc. Numărul şi amplasamentele staţiilor de transfer din judeţul Giurgiu urmează a fi decise de consultanţii implicaţi în realizarea Master Plan-ului, în varianta preliminară a acestuia fiind prevăzute 3 staţii de transfer în localităţile Ogrezeni, Prundu şi Ghimpaţi. Colectarea selectivă Colectarea selectiva a deşeurilor reciclabile (inclusiv deşeuri de ambalaje) se poate realiza individual, prin puncte sau centre de colectare. Colectarea individuală se poate realiza fie în amestec, fie pe tip de material. Analizând situaţia actuală din judeţul Giurgiu, un astfel de sistem de colectare selectivă individuală ar necesita un efort investiţional mult prea mare în perioada 2007-2015, când sunt necesare investiţii şi pentru atingerea altor ţinte, depăşindu-se astfel pragul de suportabilitate al populaţiei. Sistemul de colectare selectivă propus este de aceea o combinaţie de colectare la punct fix şi colectare individuală, fiind însă necesare studii de fezabilitate. Hârtia şi cartonul, din cauza ţintelor foarte ridicate de reciclare şi a cerinţelor de calitate impuse de reciclatori, vor fi colectate separat. Modul de colectare a deşeurilor va fi stabilit prin studiile de fezabilitate pentru fiecare localitate din componenta judeţului, pentru a determina soluţia optimă. Cel mai adecvat mod de colectare ‚ ţinând cont şi de ţintele ce trebuie realizate, va fi stabilit în Master Plan-ul aferent realizării sistemului integrat de management al deşeurilor. Sortarea deşeurilor de ambalaje în vederea reciclării Scopul unei instalaţii de sortare este separarea din amestecul de deşeuri municipale şi din comerţ a fracţiilor valorificabile de material. Principalele materiale sortate sunt: - hârtia şi cartonul - plasticul - sticla
- lemnul şi metalele Instalaţiile de sortare a deşeurilor de ambalaje colectate în amestec (plastic, sticlă, metale etc.) sunt instalaţii mai complexe din punct de vedere constructiv decât instalaţiile de sortare a hârtiei. În urma procesului de sortare rezultă: - deşeuri care sunt valorificate material - 60%; - deşeuri care sunt valorificate energetic - 15%; - o parte din resturile de sortare, materialele neutilizabile şi cele cu conţinut de poluanţi, care trebuie eliminate - 25%. Conform variantei preliminare a Master – Planului în judeţul Giurgiu este prevăzută a se realiza o staţie de sortare cu o capacitate de tratare de 50 t/zi. La nivelul anului 2006, în judeţul Giurgiu îşi desfăşurau activitatea 4 firme care se ocupă cu reciclarea deşeurilor şi anume:
Alternative tehnice de tratare a deşeurilor biodegradabile Alternativele tehnice de tratare a deşeurilor biodegradabile sunt: - compostarea centralizată - compostarea locală Compostarea centralizată Deşeurile biodegradabile sunt compostate în scopul reutilizării în cadrul ciclului de producţie vegetală ca fertilizant sau ameliorator de sol. Varietatea tehnicilor de compostare este foarte mare, iar compostarea poate fi efectuată în grădini private sau în staţii centralizate tehnologizate. Controlul procesului de compostare se bazează pe omogenizarea şi amestecarea deşeurilor, urmată de aerare şi adeseori de irigare. Acest lucru conduce la obţinerea unui material stabilizat de culoare închisă, bogat în substanţe humice şi fertilizanţi. Staţiile centralizate de compostare pot trata mai mult de 100.000 tone pe an de deşeuri biodegradabile, dar dimensiunea tipică a unei staţii de compostare este de 10.000 până la 30.000 tone pe an. Deşeurile biodegradabile trebuie separate înainte de compostare: deşeuri alimentare, din grădini, fragmente de lemn si, într-o anumită măsură hârtie, sunt adecvate pentru obţinerea unui compost de calitate.
Compostarea aerobă a deşeurilor biodegradabile se face în instalaţii complexe, în celule închise, cu colectare şi filtrare a gazelor degajate. Procesul de compostare se realizează în momentul în care deşeurile biodegradabile sunt stivuite, obţinându-se o structură ce permite difuzia oxigenului, având un conţinut de substanţă uscată ce favorizează dezvoltarea microbiană. Temperatura biomasei creşte datorită activităţii microbiene şi proprietăţilor izolatoare ale materialului stivuit. Temperatura atinge, de cele mai multe ori, 65-75°C în câteva zile şi apoi descreşte încet. Aceasta temperatură înaltă ajută la eliminarea elementelor patogene şi a seminţelor de buruieni.
Dezavantaje
Compostarea locală poate fi aerobă şi anaerobă. Compostarea aerobă: Se poate face în modul cel mai simplu, fără costuri importante, la scara mică în curtea proprie, cât mai departe de zona locuită. În acest caz vor fi compostate în special deşeurile verzi din gradină, livadă şi deşeuri biodegradabile din bucătărie (coji de cartofi, frunze de varză, resturi de fructe şi legume etc.). În cazul curţilor mari (>5000 mp) se poate face compost din deşeurile menţionate mai sus, la care se pot adăuga şi dejecţii solide de la animale (cai, vaci, oi, păsări etc.). În toate cazurile vor fi evitate carnea, oasele, care emană un miros fetid şi în plus atrag şobolani şi alte rozătoare. Nu se recomandă compostarea deşeurilor verzi împreună cu cele de la animale în cazul curţilor mici şi foarte mici, din cauza mirosurilor neplăcute. Pe acelaşi principiu, deşeurile verzi (frunze, crengi) provenite din parcuri mari sau din grădini botanice pot fi compostate chiar pe locaţia respectiva, în una-două boxe deschise, situate într-o parte mai ferită de accesul publicului. Compostul astfel obţinut are o calitate superioară, iar costurile de obţinere sunt foarte mici. O compostare aerobă simplă şi cu costuri relativ mici se poate face lângă depozitul de deşeuri, în câmp deschis. Se obţine o calitate slabă a materialului organic stabilizat, precum şi emisii importante de gaze cu efect de seră, dar se pot atinge ţintele de reducere a deşeurilor biodegradabile. Compostul de slabă calitate provenit din compostarea deşeurilor colectate în amestec va putea fi utilizat doar pe depozit, pentru nivelarea straturilor, sau la închiderea unor depozite. Nu poate fi utilizat în agricultură din cauza impurificării cu plastice, cioburi de sticlă, ceramică etc. Din procesul de compostare rezultă compostul, produs ce contribuie la îmbunătăţirea structurii solului. Locuitorii din zona rurală pot fi încurajaţi să-şi composteze deşeurile organice proprii local. Deoarece în această zonă majoritatea deşeurilor produse sunt de natură organică, compostarea locală este cea mai recomandată opţiune. În planul de implementare a Directivei privind depozitarea deşeurilor, se recomandă ca deşeurile biodegradabile din mediul rural să fie compostate individual. Fermentare anaerobă Fermentarea anaerobă este metoda de tratare biologică folosită pentru a recupera atât elementele fertilizante, cât şi energia conţinută în deşeurile municipale biodegradabile. În plus, reziduurile solide generate în timpul procesului sunt stabilizate. Procesul generează gaze cu un conţinut mare de metan (55-70%), o fracţie lichidă cu un conţinut mare de fertilizanţi (nu în toate cazurile) şi o fracţie fibroasă. Fermentarea se realizează în tancuri închise, cu producere de biogaz. Tehnologia folosită este mai complexă, necesită o calificare înaltă a personalului de operare şi întreţinere, o anumită calitate şi compoziţie specifice a deşeurilor utilizate, dar şi costuri mai mari decât o compostare aerobă de nivel tehnic ridicat. În plus, la capacităţi mici, costurile de investiţie sunt de două sau chiar de trei ori mai mari decât la capacităţi mari; astfel, o capacitate de 5000 tone/an poate avea un cost de investiţie cuprins între 450-950 Euro/tonă, iar o capacitate de peste 50.000 tone/an poate ajunge la un cost de investiţie de 180-250 Euro/tonă.
În fermentarea separată - metoda uscată, deşeurile organice sunt mai întâi mărunţite într-un tocător pentru a reduce dimensiunile particulelor. Deşeul este apoi cernut şi amestecat cu apa înainte de a fi introdus în tancurile de fermentare (conţinut de substanţa uscata de 35%). Procesul de fermentare este condus la o temperatura de 25-55°C având ca rezultat producerea de biogaz şi biomasă. Gazul este purificat şi folosit la un motor cu gaz; biomasa este deshidratată şi, deci, separată în 40% apă şi 60% substanţă uscată (fibre şi reziduuri). Fracţia de refuz este eliminată, de exemplu prin depozitare. Apa uzată obţinută în timpul procesului este reciclată într-un rezervor de amestec, înainte de tancul de fermentare. Fermentarea separată, metoda umedă În fermentarea separată, metoda umedă, deşeurile organice sunt încărcate într-un tanc unde sunt transformate într-o pasta (12% substanţă uscată). Pasta este mai întâi supusă unui proces de igienizare (70°C, pH 10) înainte de a fi deshidratată. Pasta deshidratată este apoi hidrolizată la 40°C înainte de a fi deshidratată din nou. Lichidul rezultat în treapta secundară de deshidratate este direcţionat către un filtru biologic unde are loc fermentarea, rezultând biogaz şi apă uzată. Această apă este reutilizată pentru formarea pastei sau poate fi utilizată, de exemplu, ca fertilizant lichid. Fracţia fibroasă din treapta secundară de deshidratare este separată în compost şi fracţii de refuz care vor fi eliminate, de exemplu, la depozit. Compostul necesită, de obicei, o procesare ulterioara, înainte de a fi vândut. Biogazul este purificat şi utilizat într-un motor, rezultând electricitate, căldura şi gaze de ardere. O parte din căldură poate fi utilizată pentru asigurarea unei temperaturi stabile proceselor de hidrolizare şi de filtrare biologică. În acest proces, o tonă de deşeu menajer va genera 160 kg de biogaz (150Nm3), 340 kg de lichid, 300 kg de compost şi 200 kg de reziduuri (inclusiv 100 kg deşeu inert). Potrivit analizelor, 10-30% din conţinutul în fertilizanţi (N-tot, P-tot şi K-tot) rămâne în compost. Co-fermentarea, metoda umedă În co-fermentare, deşeul organic este mărunţit şi cernut înainte de tratare. Deşeul mărunţit este apoi amestecat fie cu nămol de la staţia de epurare, fie cu gunoi de grajd de la ferme, la un raport de 1:3-4. Biomasa amestecată este supusă întâi unui proces de igienizare (70°C), înainte de a trece la faza de fermentare, care este efectuată la o temperatură de 35-55°C. Procesul generează biogaz şi o biomasă lichidă, ce este stocată înainte de a fi folosită ca fertilizant lichid pentru sol. Biogazul este purificat şi utilizat într-un motor rezultând electricitate, căldură şi gaze de ardere. O parte din căldură se poate utiliza pentru asigurarea unei temperaturi stabile proceselor de igienizare şi de fermentare. O tonă de deşeu menajer va genera 160 kg de biogaz (150Nm3), 640 kg de fertilizant lichid, 0 kg de compost şi 200 kg de reziduuri (inclusiv 100 kg deşeu inert). Potrivit analizelor, 70-90% din conţinutul în fertilizanţi (N-tot, P-tot şi K-tot) rămâne în fertilizantul lichid. Astfel, este posibil un grad mare de recuperare şi utilizare a elementelor nutritive. Totuşi, trebuie subliniat faptul că fertilizanţii lichizi obţinuţi din nămol de la staţiile de epurare orăşeneşti sunt mult mai dificil de vândut decât cel obţinut din gunoiul de grajd.
Următoarele avantaje şi dezavantaje sunt de luat în calcul pentru toate metodele de tratare anaerobă: Avantaje
Dezavantaje
Incinerare Prin incinerare se reduce cantitatea de deşeuri organice din deşeurile municipale la aproximativ 5% din volumul iniţial şi se sterilizează componentele periculoase, generând, în acelaşi timp, energie termică ce poate fi recuperată sub formă de căldură (apă caldă/abur), de electricitate sau o combinaţie a acestora. Procesul de incinerare conduce, de asemenea, la generarea de produse reziduale, la fel ca şi la generarea de reziduuri din procesul de curăţare a gazelor de ardere, care trebuie depozitate la un depozit conform sau într-o mină. În unele cazuri se generează şi ape uzate. Nu sunt recuperate elementele nutritive şi substanţele organice. Avantaje şi dezavantaje Avantaje:
Dezavantaje:
Piroliza şi gazeificarea Piroliza Piroliza este o metodă termică de pre-tratare, care poate fi aplicată pentru a transforma deşeul organic într-un gaz mediu calorific, în lichid şi o fracţie carbonizată având drept scop separarea sau legarea compuşilor chimici pentru a reduce emisiile şi levigatul din mediu. Piroliza poate fi o metodă de tratare propriu-zisă, dar, de cele mai multe ori, este urmată de o treaptă de combustie şi, în unele cazuri, de extracţia de ulei pirolitic. Deşeurile sunt încărcate într-un siloz în care o macara amestecă materialul de intrare şi mută acest material într-un tocător şi de aici într-un alt siloz. Deşeul amestecat este introdus apoi într-o cameră etanşă, printr-un alimentator cu pâlnie, şurub sau piston. Deşeul mărunţit grosier intră într-un reactor, în mod normal un tambur rotativ încălzit extern, funcţionând la presiune atmosferică. În absenţa oxigenului, deşeurile sunt uscate şi apoi transformate la 500-700°C prin conversie termo - chimică (de exemplu distilare distructivă, cracare termică), în hidrocarburi (gaz şi uleiuri/gudroane) şi reziduu solid (produse carbonizate/cocs pirolitic) ce conţin carbon, cenuşă, sticlă şi metale ne-oxidate. Dacă temperatura procesului este de 500°C sau mai mică, procesul se numeşte uneori termoliză. Timpul de retenţie al deşeurilor în reactor este tipic de 0,5-1 oră. Produsul fierbinte –gazul- cu temperatura >300°C, este condus la o staţie de boilere, unde conţinutul energetic este utilizat pentru producerea aburului sau a apei calde. Acesta nu este adecvat folosirii într-un motor cu ardere internă, din cauza conţinutului mare de gudroane din faza gazoasă, care va condensa în momentul în care gazul este răcit înainte de intrarea în motorul cu ardere internă. Cracarea termică a gudroanelor din gaz, urmată de curăţarea gazului, poate rezolva necesităţile de purificare. Avantaje şi dezavantaje Avantajele pirolizei
Dezavantajele pirolizei
Gazeificarea Gazeificarea este o metodă de tratare termică, aplicabilă pentru transformarea deşeurilor organice într-un gaz mediu calorific, produse reciclabile şi reziduuri. Gazeificarea este, în mod normal, urmată de combustia gazelor produse, într-un furnal şi în motoare cu ardere internă sau în turbine simple de gaz, după o purificare corespunzătoare a gazului produs. Deşeurile mărunţite grosier (câteodată deşeuri de la piroliză) intră într-un gazeificator, unde materialele care conţin carbon reacţionează cu un agent de gazeificare, care poate fi aer, O2, H2O sub formă de abur sau CO2. Procesul are loc la 800-1000°C (oxigenul insuflat în fluxul de gazeificare poate atinge 1.400-2.000°C) depinzând de puterea calorifică, şi include un număr de reacţii chimice pentru a forma gazul combustibil cu urme de gudron. Cenuşa este, de cele mai multe ori, vitrificată şi separată ca reziduu solid. Principala diferenţă dintre gazeificare şi piroliză este că prin gazeificare carbonul fixat este, de asemenea, gazeificat. Staţiile de gazeificare pot fi proiectate ca un proces cu 1 sau 2 trepte. Gazeificatorul însuşi poate fi în contracurent sau nu, de tip cu pat fix sau fluidizat sau, pentru staţii mari, de tipul pat fluidizat cu barbotare sau circulare, funcţionând la presiune atmosferică sau sub presiune, atunci când sunt combinate cu turbine de gaz. În unele cazuri, prima treaptă este o unitate de uscare, în alte cazuri, o unitate de piroliză. Atât unităţile de piroliză cât şi cele de gazeificare pot fi instalate în faţa unui cazan ce funcţionează cu cărbune dintr-o uzină de producere a energiei, lucru ce favorizează arderea combinată cu un foarte mare raport energie/căldură. Avantaje şi dezavantaje Avantajele gazeificării
Dezavantajele gazeificării
Tratarea mecano-biologică Alături de incinerarea deşeurilor, tratarea mecano-biologică reprezintă o tehnică importantă în gestionarea deşeurilor municipale şi poate avea nivele tehnologice diferite; se poate aplica o sortare mecanică, în combinaţie cu una manuală sau se pot introduce diferite sisteme şi instalaţii de sortare avansată de la sortarea sticlelor pe culori, a sticlelor de plastic pe culori şi pe tipuri de plastic: PVC, PPE, PET etc., până la sortarea aluminiului, a feroaselor, neferoaselor, a plasticelor şi compozitelor uşoare etc. Evident, fiind un sistem cu o tehnologie avansată, vor creşte costurile în mod semnificativ. Materialele combustibile de la MBT şi care nu au calitatea necesară reciclării pot fi mărunţite obţinându-se combustibil alternativ (RDF). În instalaţiile de tratare mecano-biologică sunt tratate deşeurile municipale colectate în amestec, printr-o combinaţie de procese mecanice şi biologice. În procesul de tratare mecano-biologică sunt separate mecanic deşeurile valorificabile material şi energetic, iar în final, restul de deşeuri sunt inertizate biologic. Deşeurile inertizate biologic, care reprezintă circa 40% din cantitatea totală introdusă în proces, sunt eliminate.
O tehnologie relativ nouă, modernă şi care a fost deja implementată în câteva tări din Uniunea Europeană (Germania, Italia, Franţa, Marea Britanie, Spania) dar şi în Canada şi Statele Unite este Tratarea mecano-biologică cu obţinerea de STABILAT uscat (Dry Stabilat), sau aşa numitul Herhof MBT. Prin aceasta tehnologie, deşeurile colectate în amestec sunt mai întâi uscate şi apoi separate pentru valorificare prin reciclare şi prin valorificare energetică a fracţiei combustibile. Etapele principale ale procesului sunt următoarele: măcinarea, introducerea intr-un cuptor pentru uscare - obţinându-se un Stabilat mixt uscat (cu max. 15% apă), apoi are loc separarea densimetrică a fracţiilor în fracţii grele şi fracţii uşoare, separarea metalelor feroase cu ajutorul unei instalaţii cu magnet, a metalelor neferoase, separarea fracţiilor combustibile care vor fi în final utilizate ca atare sau peletizare pentru a fi transportate mai uşor. Părţile componente ale instalaţiei:
Această tehnologie are avantaje în ceea ce priveşte maximizarea reciclării. Chiar şi acolo unde se face colectare separată avansată, de peste 60%, experienţa a arătat că prin aceasta tehnologie mai pot fi selectate din amestec în jur de 17% materiale reciclabile. Materialele reciclabile separate au o calitate mai bună decât materialele reciclabile separate prin tratarea mecano-biologică obişnuită, în care materialele sunt murdare. În plus, prin această tehnologie pot fi separate şi anumite deşeuri periculoase din deşeurile menajere, cum ar fi de exemplu bateriile şi acumulatorii pentru diverse echipamente electronice. Materialul organic stabilizat, având putere calorică ridicată, poate fi utilizat ca şi combustibil alternativ, producând cantităţi mai mici de bioxid de carbon (80%) comparativ cu combustibilii fosili sau poate fi chimizat pentru obţinerea de metanol sau biodiesel. Capacitatea optimă de realizare şi de operare a unei astfel de fabrici este cuprinsă între 80.000 şi 100.000 tone/an.
Cerinţele tehnice pentru amplasarea şi construirea depozitelor de deşeuri se regăsesc în Directiva privind depozitarea deşeurilor. În esenţă, un depozit ecologic este o locaţie adecvată pentru eliminarea deşeurilor municipale solide, care asigură o protecţie a mediului şi a sănătăţii. Un depozit ecologic trebuie să includă:
Operaţiile speciale desfăşurate la un depozit ecologic includ:
În toate cazurile, trebuie avută în vedere o dimensionare corectă a instalaţiilor în raport cu cantitatea de deşeuri colectată şi căutat un optim din punctul de vedere al efortului investiţional şi de operare posibil, precum şi din punctul de vedere al asigurării pieţei de desfacere pentru materialele rezultate. Analiza comparativă a alternativelor tehnice aplicabile În tabelul de mai jos se prezintă analiza comparativă a principalelor tehnologii de tratare a deşeurilor biodegradabile municipale: compostare, fermentare anaerobă, incinerare, piroliză şi gazeificare. Tabel 6.1.2. Analiza comparativă a principalelor tehnologii de tratare a deşeurilor biodegradabile municipale
Yüklə 2,07 Mb. Dostları ilə paylaş:
| |||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||||
