Angela Furtuna

Dreptul orfanilor la copilăria istoriei.

La aceste lucruri şi la milioanele de suflete care nu mai sunt printre noi pentru că au fost secerate de doctrine politice intolerante ne-am gândit pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia Zilei Internaţionale a Comemorării Victimelor Holocaustului, când s-au împlinit 64 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz-Birkenau. În tot acest timp, la sesiunea specială dedicată evenimentului de Organizaţia Naţiunilor Unite, doamna Ruth Glasberg Gold a depus mărturie despre Holocaustul ei. Născută în 1930 în Cernăuţi, deportată în noiembrie 1941 în Transnistria împreună cu părinţii, îşi pierde repede familia şi devine unul din orfanii nimănui şi unul din puţinii supravieţuitori: „Am fost repatriată în România cu două săptămâni înainte de eliberarea lagărului, odată cu toţi orfanii. Înainte de eliberarea de către armata sovietică, Antonescu, pentru prima dată, a acceptat să repatrieze două mii de orfani. Era o cerinţă mai veche a comunităţilor evreieşti şi a Crucii Roşii, dar s-au opus şi el, şi Adolf Eichmann (ofiţer nazist care coordona deportarea evreilor). Până la urmă, când a văzut că pierde războiul, a găsit de cuviinţă să facă ceva pentru a nu fi judecat drept criminal de război şi de aceea ne-a permis repatrierea”. Aşadar, orfanii au dreptul la o copilărie, fie ea şi copilăria absurdă a istoriei.

Supravieţuirea: un spaţiu-timp al întâlnirii mărturiilor cu mărturisitorii.

Mărturia doamnei Ruth Gold este prima mărturie despre Holocaustul transnistrean, numit şi Holocaustul românesc, făcută în direct la ONU, de când s-a adoptat în 2005 rezoluţia privind Ziua Internaţională a Holocaustului. Cum a fost această politică de exterminare în Transnistria, faţă de ceea ce deja se ştie mult mai detaliat privind Germania nazistă? Doamna Gold are amintirile ei: „Ştii care era sistemul lui Antonescu? Nu era ca al nemţilor, nu aveau camere de gazare sau crematorii. Eu cred că românii nici nu erau pregătiţi pentru acel genocid, aşa că au făcut lucruri pur şi simplu barbare. În afară de a-i împuşca pe oameni, după ce îşi săpau singuri gropile, în afară de a-i înghesui în trenuri, unde mureau de sufocare, i-au deportat pe evrei către Transnistria iarna, în frig, fără mâncare, fără apă. Oamenii mureau, încetul cu încetul, pe drum, îngheţaţi. Ne-au dus două săptămâni pe drumuri întortocheate pentru a muri cât mai mulţi pe drum. Au mai izbucnit epidemii, de tifos, de dizenterie. Erau 116 lagăre şi ghetouri în Transnistria. Lumea a murit de foame, de sete, în epidemii. În Berşad, unde era infernul meu, au murit 20.000 de oameni. În total, 280.000 de evrei, români şi ucraineni, au pierit în Transnistria. Şi 11.000 de roma. Neapărat trebuie să vorbim şi despre roma, pentru că nu sunt reprezentaţi nicăieri, în nici o organizaţie internaţională”, mărturiseşte ea pentru presă.

În epoca etichetelor şi şablonizărilor mediatice, această mărturie a unui supravieţuitor din Cernăuţi va rămâne mărturia header a genocidului transnistrean, din punctul de vedere al impactului public al evenimentelor din epocă actualizate pentru momentul 2009. Ea adaugă o nouă greutate mărturiei depuse şi de scriitorul Norman Manea în volumul Întoarcerea huliganului. Născut la Suceava, în cartierul Burdujeni, Norman Manea vorbeşte tot despre deportările către Transnistria; acesta este internat la vârsta de cinci ani în lagărele transnistrene alături de familie, supravieţuieşte, apoi revine acasă cu mari traume şi îşi reia viaţa, dar va cunoaşte un al doilea val de persecuţii antisemite în timpul regimului ultranaţionalist al dictatorului Nicolae Ceauşescu. La pag. 84 din cartea sa de memorii citată anterior există mărturia care descrie alterarea progresivă a vieţii evreilor, în intervalul border al rebeliunilor legionare: „Şocul din 1941 fusese pregătit de anii huliganici anteriori, aflam acum, (în 1941, n.m.), şi de zvonuri pe care doar cei care nu voiau să le audă le-ar fi putut ignora. Se auzise că, la sfârşitul lui iunie 1940, un grup de soldaţi ar fi năvălit în casa unui evreu de la periferia Sucevei, torturându-l, legându-l apoi de coada unui cal, care l-ar fi târât kilometri până la un sat unde l-au ciuruit cu gloanţe. Se vorbea de cruzimea unui comandant care silise evrei să facă parte din plutoanele de execuţie a coreligionarilor. Deasupra gropii cu cadavre ar fi ordonat să fie aruncat un cal mort, asasinate oribile, evrei torturaţi, limba scoasă, degete tăiate… În iulie 1940, în satul Serbăuţi, lângă Suceava, şeful poliţiei ar fi împuşcat trei evrei, ale căror trupuri le aruncase apoi în râu; în satul Comăneşti, fraţii Zisman fuseseră aruncaţi dintr-un tren şi împuşcaţi, iar rabinul Schahtel cu cei doi fii, torturaţi şi ucişi. Parveneau mereu noi zvonuri despre crime în Rădăuţi şi Dorohoi”. Perioada de câteva luni cât a durat escaladarea politică a măsurilor de suprimare a evreilor a condus aproape apocaliptic la declanşarea fazei finale, de exterminare. Astfel, la pag. 85 din Întoarcerea Huliganului (Ed. Polirom, 2003), Norman Manea notează: „Ordonanţa din dimineaţa zilei de 9 octombrie 1941 cerea ca „evreii oraşului să depună imediat la Banca Naţională aurul, valutele, acţiunile, diamantele, briliantele, pietrele preţioase şi să se prezinte în aceeaşi zi cu bagajul lor de mână la Burdujeni„. Lagărul de concentrare din Suceava, unde se aflau deja închişi 120 de evrei, fusese imediat desfiinţat, în perspectiva noilor măsuri. (.) Aşa începuse, în zilele festive de Sukot, povestea tata, Marşul, cunoscut din atâtea filme postbelice. Convoiul. (.) Da, din gara Burdujeni aveau să pornească trenurile cu destinaţie previzibilă. Styxul se numea Nistru, destinul fusese şi el rebotezat, în sonoritatea vremii: Ataki, Moghilev, Şargorod, Murafa, Berşad, Bug”.

Această mărturie completează perfect, prin expresivitate, sublinierile istoricului Andrei Oişteanu care, în Revista 22, Nr. 761, scrie că „pe 9 octombrie 1941 au început deportările forţate, în vagoane de marfă încuiate, ale evreilor din Bucovina de Sud”, teritoriu aflat şi atunci şi acum sub administraţie românească„. Descrierea continuă: „în primele trei zile (9 – 11 octombrie) au fost deportaţi în Transnistria peste 5.000 de evrei, inclusiv bătrâni, bolnavi, femei şi copii. „Din Suceava au fost evacuaţi 3.638 evrei, iar din comunele din judeţ şi anume: Solca, Burdujeni şi Iţcani, au fost evacuaţi în total 1.395 evrei”, se specifică într-un raport al Prefecturii din Suceava. Au urmat circa 9.000 de suflete din Dorohoi, Rădăuţi, Darabani, Mihăileni etc.”.

Raportul final elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România al cărei preşedinte este Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace (Ed. Polirom, 2005), consemnează la pag. 178 concluzia sa: „Numărul total al evreilor români şi ucraineni care au pierit în teritoriile aflate sub administraţie românească este între 280000 şi 380000”. O altă cifră a victimelor Holocaustului românesc este menţionată, prin posibila sa limită superioară, în Comunicatul emis către Mediafax de către Ambasada Statelor Unite ale Americii la Bucureşti în anul 2004, cu ocazia primei comemorări solemne din România, când America s-a alăturat în mod special României, ce este o democraţie încă atât de fragilă, pentru comemorarea victimelor, apreciind că „peste 400.000 de evrei de pe teritoriul ţării de la momentul respectiv au fost ucişi în timpul Holocaustului”. Comunicatul arată: „Comemorarea marchează împlinirea a 63 de ani de la declanşarea deportării forţate a evreilor români în Transnistria. Acest act, autorizat de regimul Ion Antonescu, a fost momentul de începere a uneia dintre cele mai îngrozitoare faze ale Holocaustului din România, iar atrocităţile din România s-au extins de la comunitatea evreiască, iniţial amplă şi eterogenă, cuprinzând ulterior, ca şi în alte zone din Europa, romii şi alte minorităţi.”

În Bucovina, amintirea unei culturi iudaice înfloritoare şi memoria cruzimii.

În timp ce, la New York, declaraţiile doamnei Ruth Glasberg Gold făcute pe 27 ianuarie 2009, cu ocazia comemorării victimelor Holocaustului, aduceau în atenţia opiniei publice internaţionale momentul genocidal transnistrean cu punct de plecare din Bucovina de Nord şi de Sud şi Basarabia, noi ne reuneam într-o altă Suceava decât cea care l-a alungat pe Norman Manea înspre Transnistria; ne aflam în Biblioteca Bucovinei, reuniţi în sala de arte (căci unde, altundeva, decât în Sinagogă şi Bibliotecă se poate omagia mai bine spiritul iudaic întemeietor, ca popor al cărţii?), români, ucraineni şi evrei, tineri şi seniori, în jurul menorei aduse de prof. Sorin Golda, preşedintele Comunităţii Evreilor din Suceava. Pentru prima oară oamenii au putut auzi o rugăciune în ivrit, citită de profesorul Golda în memoria celor şase milioane de victime ale Holocaustului. Pe durata întregii zile, începând cu ora 10 şi până la ora 20, câteva grupuri de tineri, studenţi şi elevi, profesori şi intelectuali suceveni, au venit să adauge un omagiu victimelor epurărilor rasiale din timpul Holocaustului, au vizionat câteva producţii documentare inedite pentru România despre Auschwitz, au audiat concerte pentru vioară şi pian interpretate de maeştri evrei ai genului, şi chiar o demonstraţie de muzică klezmer. Holurile impunătorului locaş cultural au găzduit expoziţii de carte, de pictură şi de artă digitală, slujind amintirea unei culturi iudaice înfloritoare care, deşi a contribuit la creşterea unei Europe civilizate şi prospere, a fost totuşi supusă presiunii exterminatoare între anii 1933-1945.

În fond, memoria reprezintă bogăţia cea mai de preţ a unei culturi. Elie Wiesel a declarat cândva că „amintirea conferă o dimensiune etică tuturor obligaţiilor şi aspiraţiilor” oamenilor. Aceştia, aidoma comunităţilor, nu pot supravieţui demn în absenţa funcţiilor mnezice, care instituie ambientul şi temele unei culturi, îi conferă demnitate şi vizibilitate, autenticitate şi originalitate. Vizitatorii au putut consulta o expoziţie de carte cu tematică istorică, documentară şi literară privind Holocaustul, o altă expoziţie ce are ca tematică povestea şi casa Annei Frank din Amsterdam, incluzând albume, fotografii, DVD-uri şi cărţi în diferite limbi de circulaţie; o altă expoziţie de pictură şi poezie Rebecca Horn este intitulată „Concert for Buchenwald” iar o expoziţie de artă digitală semnată de mine şi intitulată Shoah poate fi revizitată, fapt posibil şi în galeria internetică londoneză Saatchi Gallery unde expoziţia are caracter de galerie permanentă. Pe de altă parte, spaţii generoase adăpostesc o expoziţie de cărţi şi albume aparţinând cercetătorilor, scriitorilor şi artiştilor evrei sau a autorilor care s-au ocupat de iudaism: Norman Manea, Aharon Appelfeld, Paul Celan, Andrei Oişteanu, Benedict Solomon, Benjamin Fondane, Valentin Saxone, Clara Haskil, Lya Benjamin, Vladimir Tismăneanu, Alexandru Şafran, Hannah Arendt, Alfred Hârlăoanu, Elie Wiesel, Iulian Băicuş, Jan T. Gross, Victor Neumann, Moses Rosen, Paul Johnson, Liviu Rotman, Radu Ioanid, A. Cohen, Mihail Sebastian, Annick de Souzenelle, Haim Cohn, Jean Ancel, Saul Bellow, Eliphas Levi, Papus, Angela Furtună, Regine Azria, Moshe Idel, Aristide Straja, Lucian Schwarz, Ţesu Solomovici, Lucian Regenborgen, Vlad Solomon, Gershon Sholem, David Deutsch, Deborah G. Felder, Escher, Constantin Vişinescu, Andrei Voinea, Iulia Deleanu, Chagal şi mulţi alţii.

Holocaustul nazist nu şi-a atins scopul şi nu a reuşit să şteargă de pe suprafaţa pământului în mod definitiv populaţia şi cultura iudaică, deşi acesta a fost ţelul iniţial, exprimat prin doctrina soluţiei finale. Expoziţiile ce vor putea fi vizitate, căci unele cu caracter permanent, aduc câteva mărturii despre o cultură care a renăscut prin democraţie şi toleranţă şi care este marcată de vitalitate şi de universalitate, aşezându-se din nou cu onoare la temelia umanităţii, alături de celelalte surori întemeietoare.

Shoah, rădăcina amară a Europei civilizate.

Holocaustul a fost subiect tabu în România de după al doilea război mondial, deoarece în istoria oficială a URSS şi predată obligatoriu şi în ţările estice bolşevizate evreii nu erau amintiţi ca principalele victime ale lui Hitler, ci numai comuniştii (ce erau, în fapt, foarte reduşi numeric la acea dată). Astfel a rămas ascuns pentru multă vreme opiniei publice caracterul de purificare etnică, primordial antisemită, al soluţiei finale naziste, ce va fi îmbrăţişat peste câţiva ani şi de neo-bolşevici. În fapt, marea manipulare istorică a secolului al XX-lea – cel străbătut de la un capăt la celălalt de principiul genocidului ca soluţie de redesenare a aşa-zisei Europei civilizate printr-un condei asiatic bolşevic terorist – reprezintă o maree de clişee şi facticităţi denaturate. Tocmai de aceea adevărul este necesar pentru recuperarea homeostaziei unei civilizaţii greco-latine şi iudeo-creştine ameninţate de noi barbari ce o vor zdruncina în secolele următoare, iar memoria este singurul instrument al adevărului resuscitat.

Imaginarul politic european va avea întotdeauna nevoie de un 27 ianuarie demn şi de asumarea irepetabilităţii Holocaustului. Iar identitatea europeană, ce încă îşi caută contururile, trebuie să asimileze rădăcinile amare ale Shoah ca pe un catalizator al spiritului democrat şi ca pe un imunostimulent al conştiinţelor faţă de spiritul totalitar. Altminteri, am putea redeveni doar nişte orfani ai adevărului. Despre toate acestea ne vorbesc cu stoicism şi Ruth Glasberg Gold şi Norman Manea şi Andrei Oişteanu şi Elie Wiesel. Şi atâţia alţii. Fie ca vorbele lor să nu fie doar predicile înţelepţilor în deşert!

Cartea eveniment a anului 2008: Etica neuitării, de Monica Lovinescu, Ed. Humanitas, Colecţia Zeitgeist (Coordonator, Vladimir Tismăneanu)

Monica Lovinescu a ştiut că un Nürnberg al comunismului est-european nu va avea loc niciodată. Şi a intuit perfect şi de ce. Nu pentru că nevoia de morală a societăţilor post-totalitare, devenite intens cripto-comuniste în aceşti douăzeci de ani de la prăbuşirea comunismului, ar fi dispărut. Ci mai degrabă din cauze tehnice: imensităţii unui colos bolşevic de partid şi de stat extins la scara unei treimi din Europa, (fiind acesta, în plus, susţinut puternic şi de două imensităţi demografice fidele cauzelor comuniste (lumea chineză şi lumea musulmană), în timp ce tot acest puzzle se mulează pe o Europa în care stânga se încăpăţânează să intoneze noi marşuri triumfaliste (bine sponsorizate de Kremlin) nu i se poate opune, totuşi, decât un sistem vremelnic de rezisten? E, dotate cu o relativă eficienţă instituţională, doctrinară, politică şi culturală. Ca dovadă, nu Justiţia şi clasa politică au urnit mecanismul de recuperare a adevărului istoric, ci o clasă de intelectuali ce se consacră cvasi-idealist ştiinţei şi conştiinţei morale (discipline conjugate în acel principiu al est-eticului pe care Monica Lovinescu l-a slujit, pe vremuri, cu nu mai puţin idealism decât o fac cei de astăzi, însă o fac din ce în ce mai stins). Această clasă de intelectuali, ce sunt din nou ni? Te sacrificaţi şi pentru această epocă, de parcă regimurile totalitare nu ar fi fost încă denunţate, este compusă din oameni de formaţie clasică, politologi, istorici, filosofi ai istoriei, jurnalişti, scriitori, analişti, sociologi, psihologi. În România post-totalitară, acest curent recuperator s-a închegat cu dificultate. Violenţa de la începutul anilor 90 a ocupat un câmp extins al imaginarului colectiv. Consolidarea oligarhiei la sfârşitul anilor 90 a demodulat opoziţia faţă de furtul de revoluţie şi faţă de diluarea spiritului anticomunist, fiind urmată de dezvoltarea unui populism compensator, după anul 2004. Mixerul frământărilor politice a obturat apoi câmpul conştiinţei publice cu confruntarea dintre restauraţiile comuniste, tendinţele dirijiste, neputinţele democraţiei şi eşecurile liberalizării. Cu atâtea priorităţi expediate asupra opiniei publice de către un sistem care îşi refuză mereu o coerenţă şi o maturizare, preferând lipsa de responsabilitate şi copilăria eternă, „strădaniile insidioase de obliterare a conştiinţei istorice” (Vladimir Tismăneanu) s-au dovedit adesea eficiente şi fructuoase. Timpul trece, presiunea istoriei a devenit imensă, probele sunt şterse, haloul amneziei învăluie un cortex antropo-globalist din ce în ce mai confuz, manipulările sunt sofisticate şi invincibile, generaţiile cu memorie antitotalitară se sting, pe măsură ce curentele negaţionsite ale anticomunismului (sponsorizate de o Europa abulică şi o Rusie şi o doctrină neostalinistă din ce în ce mai tentante pentru ultimii oameni ai Estului (cf. Claude Karnooch) urcă zgomotos şi fac adepţi din ce în ce mai puberi; în această eră definită de un entertainment generalizat şi de un consumerism agresiv; epoca, în sine, e lipsită de spiritualitatea şi conştiinţa tragică prin care omul modern s-a irosit ca entitate filosofică în camerele de tortură ale totalitarismelor mileniului trecut.

Volumul Etica neuitării de Monica Lovinescu, lansat în noiembrie 2008 la Târgul Internaţional Gaudeamus de la Bucureşti, reprezintă un eveniment editorial major, petrecut chiar în preajma zilei de celebrare a naşterii scriitoarei dar, pentru prima dată, fără Monica Lovinescu (era la câteva luni după dispariţia sa din viaţă, în aprilie 2008, la Paris). Cartea apare în Colecţia Zeitgeist, îngrijită de eminentul profesor Vladimir Tismăneanu, ce se revendică de la curentul dezvoltat de celebra disidentă, jurnalistă, scriitoare, critic, eseist, gânditor şi luptător pentru drepturile omului. Pe de o parte, Monica Lovinescu a rămas până în ultima secundă a vieţii sale cel mai moral gânditor politic român, urmând filonul dezvoltat de Hannah Arendt, Jeanne Hersch şi Nadejda Mandelstam şi repudiind totalitarismul din punct de vedere politic, spiritual şi etic. Apropiat de discursul lui Besançon, al lui Revel şi al lui Souvarine, discursul Monicăi Lovinescu face din conceptul de etică a neuitării premiza centrală a eliberării şi a libertăţii umane, punând un accent grav, după cum subliniază şi Vladimir Tismăneanu, pe o observaţie făcută recent de filosoful Leon Wieseltier: „dacă anumite forme ale răului nu sunt detestate înseamnă că n-au fost pe deplin înţelese”, observaţie dezvoltată şi de editorul Monicăi Lovinescu în România, directorul Editurii Humanitas, scriitorul şi filosoful Gabriel Liiceanu, în amplul său eseu intitulat „Despre ură”. Pe de altă parte, ingredientul mnezic este la Monica Lovinescu unicul materialul de construcţie al adevăratei istorii: recentul Raport Final elaborat de Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste a avut la bază criterii, ierarhii, taxinomii şi metodologii inspirate din gândirea Monicăi Lovinescu şi a ilustrului său partener, Virgil Ierunca. Vladimir Tismăneanu spune (p.11) că, fără exagerare, „Raportul, ai cărui coautori au fost, a fost ultima operă a Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca”. Primejdia care ne paşte astăzi, în calitate de societate debusolată şi instabilă ce se globalizează maladiv, este aceea de a asista pasivi, ca într-un fel de eutanasie irepresibilă, pe jumătate impusă – pe jumătate autohipnotică, la încetăţenirea opiniei neobolşevice care proclamă tot mai des faptul că discursului anticomunist i-ar lipsi, în 2009 – la două decenii de la căderea comunismului din România – actualitatea şi adecvarea. O, ce fericire pe serviciile de propagandă ruse! Care se află – alături de rinocerii vechiului partid comunist românesc, cei imposibil de urnit din recuzita de Tătuci ai democra? Iei noastre originale – la originea acestui puternic curent extremist antiromânesc neostalinist: el este activ atât (din nou) în Moldova sau Bucovina de Nord şi aiurea printre români risipiţi (vezi neîncetatele acţiuni de deromânizare şi de contestare a limbii române din regiunea românească basarabeană, vezi şi recentele atacuri de acum fizice de la începutul lunii februarie 2009, comise de grupările paramilitare ruse contra cetăţenilor români pe străzile din Chişinău), cât şi în România (unde tineri intelectuali stimabili, inocenţi şi neprihăniţi sunt înhăţaţi de falşi profeţi de Kremlin – ce emit aşa-zise pretenţii ştiinţifice – şi sunt îndemnaţi să-şi construiască rapid cariere dubioase, folosind un discurs nega? Ionist, de grupare fascistă, utilizând spălarea creierului public şi a memoriei antitotalitare a poporului român). Merită să subliniem astăzi – când toate aceste agresiuni împotriva adevărului istoric românesc se întâmplă aievea şi conduc către o nouă alunecare a României înspre pericolul totalitar – că temelia sănătăţii morale a societăţii româneşti, atâta câtă mai e întreagă şi lucidă, stă în împlinirea visului Monicăi Lovinescu: „necesitatea vitală a unui travail de deuil care să despartă apele şi să permită acea ruptură de mocirla plină de sânge a trecutului” (p.12).

De ce este cartea Etica neuitării de Monica Lovinescu evenimentul editorial al anului 2008? Istoria noastră recentă ne demonstrează, pe urmele constatării făcute de Monica Lovinescu (p.260) în articolul dedicat lui Nicolae Steinhardt, un fapt cel pu? In surprinzător: „Gustul demnităţii se poate pierde ca şi acela al libertăţii. Dar poate că Nicolae Steinhardt are dreptate şi că nu e vorba de un gust, ci de o adevărată taină (a libertăţii, n.m.)”. La români, această amputare s-a produs de câteva ori în istorie, şi întotdeauna ea a fost urmată de catastrofale consecinţe, una dintre ele fiind constituirea unei veritabile trăsături naţionale de „suflet de rob”. Neexcluzând universalitatea acestei paradigme psihologice şi etnologice ce se instalează endemic pe toate meleagurile unde a dominat spiritul despotic, Monica Lovinescu remarcă, însă, că „pe tărâmurile unde libertatea a fost total pierdută, ca la noi, ni se pare că ecoul unor astfel de cuvinte nu poate fi decât sporit” (p.263), el fiind urmat indubitabil prea des de stadiul opţional ce îmbie mereu la alegerea compromisului în loc de conştiinţă şi de responsabilitate, a carierei în loc de asumarea adevărului, a privilegiilor în loc de îmbrăţişarea unui spirit de dreptate şi de demnitate.

Culegerea de articole de bază dedicate de Monica Lovinescu memoriei victimelor şi luptei împotriva Răului acoperă un domeniu de evenimente? I de paradigme europene şi româneşti, dispuse în strânsă interdependenţă în jurul unor centri de putere planetară. Acesta este desemnat de intervalul anilor 60 – 90, pe o plajă de revoluţii şi/sau false teme revoluţionare, de derapaje către falsificări ale istoriei şi de patinoare politice periculoase, sus? Inute pe oglinda unui comunism arhaic a la Bourdieu. Din toate acestea, ceea ce Monica Lovinescu a extras cu neobosită acribie prin suitele sale discursive dublate de demonstraţii de reală erudiţie istorică şi politică (toate vizibile în carte ca un regal unic de filosofie politică), e eternul miez amar, otrăvit, ameninţător al stalinizării europene, cu privire specială asupra stalinizării României. La finalul acestor analize propuse de selec? Ia de faţă, cititorul va putea înţelege că procesul de restalinizare a continentului nostru şi a României nu a contenit niciodată, exceptând dispneea din 1989. Ca? I Revel, Monica Lovinescu acordă o atenţie specială pericolului ce vine dinspre intelectualitatea coruptă de elitismul populist; acest concept este asumat de eternul laborator de clonare a ideologiilor cu ingineria socială, unde operează în parteneriat Kremlinul? I Europa intoxicată de un gauchism bizar şi inepuizabil: „Cum, spre deosebire de modelele revoluţionare, fenomenul se desfăşoară departe de orice proletariat sau public vast, fiind rezervat unui grup răspândit în universităţi şi mass-media”, spune Monica Lovinescu, rezultă că el secretă un tip de discurs de acelaşi nivel cu discursul stalinist (un adevărat stalinism pentru eternitate, din fericita sintagmă creată de Vladimir Tismăneanu), şi chiar de o finalitate similară cu discursul stalinist, anume seducţia comunizării, subminarea tentativelor de democratizare, zădărnicirea oricărui efort de a construi un stat de drept puternic în această parte a lumii, în vecinătatea Rusiei ce rămâne fidelă numai spiritului totalitar şi opacităţii faţă de democraţie.

Expunându-se multor acuze, pentru că a continuat atitudinea militantă a lui Besançon (cel care criticase în epocă debilitatea acţiunilor de condamnatio memoriae în raport cu comunismul, ca şi politica dublului standard la explorarea totalitarismelor de dreapta şi de stânga), Monica Lovinescu şi-a asumat, alături de Virgil Ierunca sau de Czeslaw Milosz, un drum al eliminării Răului, nu lipsit de suferinţă, dar al cărui sens corect este recunoscut abia în zilele noastre, la cincizeci de ani după trasarea lui pe harta mentală a spiritului european, pe care Monica Lovinescu a fundamentat şi slujit numeroase concepte şi teorii magistrale.