Angela Furtuna

Este momentul să ne întrebăm cum de este posibil acest lucru: ca incitatorii la genocid să câştige mediatic un război, să modifice decizia raţională a massei planetare manipulate, să inducă o perfidă stare de culpabilizare a Americii, acum a Israelului, derivată din culpabilizarea arhetipală antisemită şi, prin extensie, să culpabilizeze întreaga civilizaţie iudeo-creştină.

Maniere diferite de a duce un război.

Ei bine, dacă de grandoarea musulmană nu s-a îndoit nimeni până acum (plus minus episoadele de califat ce au tulburat altădată lumea creştină) era bine să nu se îndoiască nimeni nici de viclenia (arta persuasiunii) aferentă a ideologilor ei – religioşi – fundamentalişti: forţele teroriste nu au avut nici o reticenţă în a include în arsenalul greu de război copiii, femeile şi bătrânii (aceştia sunt inocenţii civili, consideraţi totuşi la ei acasă cetăţeni fără drepturi pentru că săraci, ei fiind însă consideraţi tabu numai pentru imaginarul lumii iudeo-creştine). Această tactică dovedeşte că ideologii fundamentalişti musulmani ai războiului terorist prin media au studiat intens tipul de sensibilitate al inamicului şi au mizat pe impactul emoţional media obţinut asupra lumii iudeo-creştine prin supraexpunerea şi prin stimularea anxietăţii ei civilizaţionale după vizibilitatea maximă a sângelui jertfelnic. Pe toate canalele media au curs hemoragiile pe care le-au dorit forţele teroriste Hamas, dar nu şi hemoragiile de imagini şi informaţii ce descriu pertinent şi în mod diacronic acumulările picătură cu picătură ale stării de subminare de către Hamas a acordurilor internaţionale, a securităţii israeliene şi Orientului Mijlociu. Cât despre îndemnurile la ridicarea lumii islamice la Jihad sau cât despre ameninţările cu raderea de pe suprafaţa pământului a rasei evreieşti, proferate frecvent în media de către Iran, sponsorul Hamas, ce sa mai vorbim! Pe scurt, ideologii Hamas au mizat pe nota mică la purtare pe care o vor încasa pe teren în Gaza forţele de apărare antiteroriste ce vor avea greaua misiune de a extrage din camerele de joacă ale copiilor lăzile cu arme şi bombe. Sângele astfel televizat devine prin el însuşi o armă rituală, a cărei vedere trebuie să incite Occidentul la solidaritate cu teroriştii, indiferent de metodele lor, iar Islamul la violenţă şi răzbunare. În tot acest timp, nota bene, stadiul istoric, cutumele şi tipul de sensibilitate fundamentalistă musulmană nu asociază vărsările de sânge şi carnagiile cu şocuri emoţionale, dacă acelea au loc în numele războiului sfânt, ci cu stări de exaltare şi extaz religios. Să ne amintim, altminteri, cu câtă uşurinţă îşi exhibă rănile, puroiul, sărăcia şi handicapurile, civilizaţiile înrudite cu populaţiile de tip carne de tun suicidale produse azi de Islamul fascist. Iar, prin comparaţie, să ne amintim cu câtă pudoare ne privim noi, occidentalii, evrei sau creştini, starea de decrepitudine fizică sau boală ori agonia, considerând că a le arăta lumii întregi ar fi o impietate.

Este vorba, aşadar, de o diferenţă radicală de atitudine aici, izvorâtă din culturile noastre diferite, dar pe care islamicii terorişti au ştiut să o exploateze la maximum, substituind-o tactic inferiorităţii lor militare. A fost, se pare, mai convenabil, pentru organizaţiile teroriste, să întreţină mult timp o Gaza subdezvoltată (refuzând de-a lungul timpului orice investiţie americană sau israeliană ce ar fi ridicat nivelul de dezvoltare şi standingul local), o Gaza cu miză explozivă care să poată fi oricând transformată în lagăr, şi o populaţie redusă la condiţia săracă a maşinăriei umane teleghidate de propagandă, ce adoptă sinuciderea ca manieră de a face rost de bani pentru restul familiei. (Apropo, printre copiii carne de tun nu există şi copii de şeici).

Această civilizaţie a presiunii teroriste nu este impresionată de vărsarea sângelui copiilor proprii din familiile sărace, considerându-şi ea însăşi aceşti copii ca fiind predestinaţi eroismului fanatic şi educându-şi aceşti copii pentru e deveni, ei, nişte arme esenţiale ce vor contribui în mod decisiv la instalarea noului Califat.

Rating şi iubire: copiii cui?

Prin urmare, două slăbiciuni ale civilizaţiilor noastre continuă să contribuie la victoria acestei diabolice tactici a acumulării de simpatie şi a câştigului la cacealma, folosită de terorişti şi la 11 septembrie 2001, şi în Gaza 2009: pe de o parte, este lăcomia media după ştiri senzaţionale, în vederea creşterii de rating, cultivând ca pe o onoare difuzarea obstinată a imaginilor sângeroase, deci cultivând acuzarea şi condamnarea emoţională apriorică, venită înaintea verdictului dat de tribunale după anchete şi după reconstituirea adevărului istoric; pe de altă parte, este tipul special de iubire al părinţilor şi combatanţilor terorişti faţă de copiii lor, sau familiile lor, pe care, în loc să-i adăpostească de moarte, îi includ în arsenalul emoţional al războiului numit Jihad.

Faţă de această tactică, diabolică şi inumană din punct de vedere al credinţelor şi cutumelor noastre iudeo-creştine, lumea occidentală trebuie să înceapă să deschidă ochii: înainte de a se lăsa manipulată prin media şi fără a se lăsa atrasă de urletele cu care fascismul islamic isterizat vrea să ne reducă la condiţia de adepţi angoasaţi, lumea occidentală trebuie să mediteze mai mult la suferinţa imensă pe care o încearcă soldaţii noştri aflaţi pe câmpul de luptă şi confruntaţi în fiecare clipă a eroismului lor cu tragica decizie de a alege astfel încât bomba-copil la care inamicul şi-a condamnat, prin liber arbitru, propria familie, să nu lovească familia, copiii sau ţările noastre. Pentru că, am uitat să vă spun: astăzi sunt ameninţate când Statele Unite, când Israel sau Spania, ori Anglia. Însă mâine vom fi cu toţii în aceeaşi oală.

Risipa de copii va deveni din ce în ce mai mare.

Gaza sau mizele diferite ale ideii de negociere.

Una din cărţile cele mai lucide despre evrei („subiect vast şi intimidant”) a fost scrisă de istoricul romano-catolic Paul Johnson. El îşi asumă îndatorarea multor erudiţi, citaţi de vasta bibliografie a cărţii, şi ia asupra sa toate posibilele erori de „interpretare personală”. Publicată în 1987 de Weidenfeld & Nicolson, The History of the Jews poate fi citită şi în limba română, sub titlul O istorie a evreilor, Ed. Hasefer, Bucure? Ti, 2005, cu sprijinul Departamentului pentru Relaţii Interetnice. Cartea este aşezată sub semnul unei surprinzătoare şi elegante declaraţii din care transpare excelenţa: „Dedic această carte memoriei lui Hugh Fraser, un adevărat gentleman creştin şi prieten de o viaţă al evreilor”. Arhiepiscopul de Canterbury spusese la rândul său altădată: „Evreii sunt lecţia de civilizaţie a unui popor”.

Am descoperit cu uluire cele patru motive, declarate, pentru care Johnson a finalizat această operă vastă: 1. Simpla curiozitate („evreii sunt oamenii care au dat naştere credinţei mele”); 2. Tulburarea „pe care mi-o provoacă întinderea istoriei evreilor” (de unde vin forţa uriaşă şi energia ce au oferit evreilor „specificitate şi omogenitate”?); 3. Interesul generat de faptul că „istoria evreilor nu acoperă doar perioade lungi de timp, ci şi suprafeţe întinse” (a scrie istoria evreilor este ca şi cum ai scrie istoria lumii, însă o istorie a lumii văzută din „perspectiva unei victime erudite şi inteligente”, sau, aşa cum spunea Dietrich Bonhoeffer, „din perspectiva celor care sunt excluşi, suspectaţi, prost trataţi, lipsiţi de putere, oprimaţi şi dispreţuiţi, pe scurt, din perspectiva celor care suferă”); 4. Cartea, spune autorul, mi-a dat şansa să reconsider cu obiectivitate, în lumina unui studiu care acoperă aproape 4000 de ani, cea mai dificilă dintre toate întrebările umanităţii: pentru ce suntem noi pe pământ? Johnson argumentează că evreii sunt susţinătorii cei mai puternici ai ideii că istoria are un scop şi umanitatea un destin.

O lectură fascinantă şi ştiinţific documentată ne poartă, de-a lungul capitolelor structurante ale acestui vast tratat, de la Israeliţi la Iudaism, Catedocraţie, Ghetou, Emancipare, Holocaust şi, în final, la Sion. Cum această referinţă la Johnson se doreşte a fi utilă înţelegerii, explicărilor corecte şi discuţiilor generate de evenimentele din Gaza actuale, voi supune atenţiei cititorului un pasaj din capitolul final intitulat Sion (p.414). Această teză, a atitudinilor diferite cu care părţile antagonice se raportează la conceptul de tratat, pe care o veţi regăsi mai jos, în citat, îmi întăreşte convingerile exprimate şi în câteva studii şi articole semnate de mine, prin care insist pe ideea de a nu neglija esenţa huntingtoniană, de ciocnire dintre civilizaţii, ca parte catalitică în doctrina teroristă Hamas? I ca un nucleu tare al sursei conflictogene pe care o analizăm.

Astfel, Paul Johnson observă că „timp de două milenii, evreii fuseseră o minoritate oprimată care nu dispusese niciodată de opţiunea forţei. Nevoia îi deprinsese de aceea să negocieze, adesea pentru simpla supravieţuire, şi să facă asta aproape mereu de pe poziţii de mare inferioritate. Cu trecerea secolelor, ei şi-au dezvoltat nu numai tehnicile de negociere, ci şi filosofia de negociere. Negociau împotriva unor mize imposibile, şi învăţaseră că trebuie să accepte statutul negociat, oricât de umil şi mizerabil ar fi fost acesta, ştiind că soarta lor se va putea ameliora ulterior prin noi negocieri şi prin eforturi proprii. Importanţa căderii la înţelegere, ca principiu opus forţei, le intrase în sânge. Acesta a fost motivul pentru care le-a fost atât de dificil, chiar şi când dovezile deveniseră copleşitoare, să perceapă dimensiunea răului pe care îl reprezenta Hitler, le venea greu să înţeleagă un om care nu voia să cadă la nici o pace cu ei, ci le voia doar viaţa”.

Evreii în Israel sunt, astăzi, într-o situaţie oarecum asemănătoare cu cea generată de Hitler. Iranul şi Hamas nu respectă acordurile şi importanţa negocierilor, ci vor să impună numai doctrine bazate pe soluţia finală, repetate de mai multe ori în public în ultimii ani, însoţite de gesturi armate provocatoare şi amenin? Ări continue, de atacuri şi de trafic intens de armament.

Paul Johnson descrie cu multă acribie şi competenţă academică stilul şi viziunea exprimate de partea arabă în cadrul acestui conflict străvechi şi acutizat de sionism. Ciocnirea dintre civilizaţii, dintre evrei (şi indirect iudeo-creştini) şi arabi în Gaza de astăzi, de aici începe. Autorul observă că, spre deosebire de evrei, „arabii, dimpotrivă, erau o rasă de cuceritori, ale căror scrieri inspirau şi reflectau deopotrivă o poziţie maximală fa? Ă de alte popoare, „dhimmi„, cei demni de dispreţ. Însuşi conceptul de negociere pentru o pace finală era pentru ei trădarea oricărui principiu. O pace provizorie, un armistiţiu, puteau fi necesare? I acceptabile pentru că păstrau deschisă opţiunea folosirii ulterioare a forţei. Pe de altă parte, un tratat echivala pentru ei cu un fel de capitulare. Aşa se explică faptul că arabii nu au vrut ca refugiaţii să fie recolonizaţi, pentru că asta i-ar fi văduvit de un atu moral. Radio Cairo spunea astfel: Refugiaţii sunt armamentul arabilor şi naţionalismului arab. Aşa se explică faptul că ei au refuzat, fără nici un fel de discuţie, planul ONU din 1950, de reaşezare a refugiaţilor. În următorul sfert de secol, ei au refuzat chiar să accepte oferte repetate de a primi recompensări din partea israelienilor. Rezultatul a fost dezastruos pentru refugiaţi şi urmaşii acestora, şi a reprezentat şi o sursă de instabilitate pentru statele arabe.” Însuşi echilibrul structural al unor state din zonă (Iordania, Liban) a fost distrus cu bună ştiinţă de stilul şi de doctrinele politico-militare arabe, care, inflexibile în ceea ce priveşte principiul negocierii, au generat o subminare continuă a frontierelor statului Israel cât şi a surselor sale întemeietoare. Mulţi sionişti încă desfăşoară polemici, la rândul lor, pe tema: „dacă statul Israel era o a treia uniune de triburi, cărui stat îi era ea succesoare?” (p.415).

Dacă în anii 50-60, această imposibilitate de a dialoga dintre arabi şi sionişti abia se contura, fiind bazată pe o incipientă diferen? Ă organică principială faţă de conceptul modern de negociere, ea s-a adâncit în zilele noastre, prin radicalizarea extremistă a grupărilor islamice teroriste concentrate pe mizele anti-americane, anti-israeliene şi anti-occidentale.

La ora actuală, mai mult decât oricând, problema civilizaţiilor şi a conflictului arabo-israelian nu mai poate fi redusă la condiţia de specificitate localistă a Orientului Mijlociu, deoarece supravieţuirea evreilor este strict legată de supravie? Uirea civiliza? Iei iudeo-creştine. Pe de altă parte, rasa de cuceritori arabi a emis suficiente semnale privind inten? Iile sale precise de a sparge bariera civilizaţională prin contestarea violentă a principiilor lumii noastre. Aceste argumente, furnizate de tratatul lui Paul Johnson, sunt şi rodul cercetărilor unor echipe şi personalităţi istorice de prim rang: colectivul de cercetători ce a elaborat Encyclopedia Judaica, Istoria poporului evreu îngrijită de H. H. Ben Sasson, S. W. Baron, S. D. Goitein, G. G. Sholem, Cecil Roth, Alexander Mark, Alexander Altman, Hyam Maccoby, Jonathan J. Israel, Michael Marrus, Ronald Sanders, Raul Hilberg, Lucy Davidowicz, Robert Wistrich, Martin Gilbert, Samuel Belkin, Arthur Cohen, Meyer Waxman, Chaim Raphael (p.11).

Merită de amintit şi articolul publicat de filosoful american Michael Walzer (citat de Alain Finkielkraut, în eseul În numele celuilalt, Ed. Hasefer, p.21) în revista Dissent şi care exprimă clar un punct de vedere valabil dar mai puţin cunoscut şi mai puţin admis în Europa, cantonată într-o viziune pro-arabă. Între israelieni şi palestinieni se poartă nu unul, ci patru războaie, de fapt: războiul de uzură palestinian pentru suprimarea Statului evreiesc (şi de care dau socoteală atât atentatele sinucigaşe, cât şi revendicarea dreptului la revenire în teritorii); războiul palestinian pentru crearea, alături de Statul Israel, a unui propriu stat independent; războiul israelian pentru securitatea şi apărarea Israelului; şi, în sfârşit, războiul israelian pentru întărirea implantărilor şi anexarea unei părţi cât mai mari cu putinţă din teritoriile cucerite în 1967. (ora 19.15, ora Bucureştiului, la discursul de instalare la Casa Albă al celui de al 44-lea Preşedinte al Statelor Unite ale Americii, Domnul Barack Hussein Obama)

O întâlnire: Neagu Djuvara şi Barack Hussein Obama.

Neagu Djuvara este un occidental desăvârşit. Şi un pro-american onest, prin destin şi opţiune asumată. Deşi s-a cam lăsat atras în ultima vreme în capcane politice care îl absorb către liberal-socialiştii ce mimează conservatorismul liberal… Istoricul Neagu Djuvara, însă, cu intenţie de a… „ne ghici în stele” şi nu de a ne speria, îşi încheie una din cele mai recente cărţi de istorie – lansată la Târgul International Gaudeamus (Războiul de şaptezeci şi şapte de ani şi premizele hegemoniei americane, 1914-1991, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2008) – cu o frază-verdict care pe mulţi va surprinde: „Vremea „împărăţiei„ Statelor Unite va fi neapărat de scurtă durată, pentru a lăsa locul unei lungi perioade de dezordine generală şi tulburări haotice” (p.126).

Aceasta concluzie încheie ca un capitoliu un întreg edificiu demonstrativ care pare foarte logic din punct de vedere ştiinţific (susţinut fiind şi de alte scrieri în vogă sau rapoarte guvernamentale din diferite direcţii), însă logica şi raţiunea nu se suprapun în mod obligatoriu, fapt pe care numai civilizaţii viitoare, obscure şi inaccesibile nouă, îl vor confirma sau nu.

De la p.120 începând, cu concizie didactică şi foarte argumentat-pedant, Neagu Djuvara arată care sunt elementele-indicii pentru gestionarea teoriei conform căreia hegemonia americana nu va fi de lungă durată:

1. Profilul etnic al Statelor Unite se schimbă acum cu prea mare iuţeală, ceea ce ar putea avea, cu vremea, consecinţe importante. De câţiva zeci de ani, afluxul populaţiilor sărace sud americane şi de prin alte părţi sufocă proiecţiunile statistice guvernamentale, aşa încât cifrele date publicităţii în septembrie 2008 arată că populaţia albă va reprezenta nu majoritatea (ca acum, deşi în descreştere), ci doar 46 la sută, în 2042. (Consecinţă a imigraţiei masive şi necontrolate, ca şi a natalităţii ridicate a noilor veniţi).

2. Studiul civilizaţiilor ne arată că întotdeauna profundele mutaţii petrecute în viaţa spirituală (artă, gândire, credinţe) care se întâmplă la trecerea de la o civilizaţie la alta apar după începutul scăderii puterii politice, uneori chiar cu veacuri mai târziu. Or, spune mai departe Djuvara, în cadrul civilizaţiei noastre, observăm un fenomen cu totul excepţional, total diferit de orogeneza şi prăbuşirea civilizaţiilor anterioare defuncte, fenomen brusc ivit la începutul secolului XX: neaşteptate schimbări în ştiinţă, filosofie, în toate artele, alături de o scădere enormă la nivelul practicării religiei creştine. Toate aceste surpări au început subit în primii ani ai secolului XX, deci cu mult înainte de o relativă închegare politică, adică de apariţia unei eventuale unice puteri hegemonice, „imperiale” (p.125). Iar aici Djuvara citează fenomenul de paradoxală răsturnare totală a paradigmelor înregistrat în scurtul răgaz 1905-1913, când toate domeniile cunoaşterii şi ale creaţiei sunt zguduite de revoluţii (citez, în cele ce urmează, exemplele şi numele pomenite de autor): Brâncuşi întrerupe brutal estetica impusă până la el de Michelangelo, Donatello şi Rodin sau Maillol; Bella Bartok, Igor Stravinski şi cei trei iniţiatori austrieci ai dodecafonismului serial (Schönberg, Berg, Webern) au rupt continuitatea de la Monteverdi şi Pierluigi da Palestrina până la Debussy; Apollinaire, Kafka, Tzara, Urmuz, Joyce, Beckett, Ionesco impun fantezia debordantă şi triumful absurdului (p.126); Einstein şi Freud introduc şi ei o ruptură faţă cu ştiinţele anterioare… Iar revoltele succesive şi de sorginţi diferite ale tinerilor de pretutindeni readuc în acea perioadă izul de ev mediu la care făcuse referire şi Berdiaev în 1920.

Pentru a face saltul către concluzie, este interesant de remarcat faptul că Djuvara ne explică într-o paranteză consistentă un pasaj din teza sa de filosofie speculativă a istoriei, pe care marele sociolog Raymond Aron l-a considerat ca fiind cel mai original din teoria sa (cf. nota 1 de la p.9, capitolul „Fenomenul de retragere progresivă a „centralilor„ şi de ascensiune progresivă a „perifericilor„, atunci când societatea complexă atinge faza ei descendentă”, pp.397-437 şi anexele IV-VIII).

Să nu pierdem din vedere, aşadar, faptul că teza lui Djuvara se întemeiază pe următoarele principii ferme: I. In faza ascendentă a unui stat multinaţional, puterea e concentrată în mâinile unei infime minorităţi, atât etnice, cât şi sociale. Şi, II, în faza descendentă, puterea e din ce în ce mai mult în mâinile „perifericilor” acelei societăţi. (p.121) (se citează şi cazul Franţei după cea de a treia Republică, pentru a se ajunge la explicaţia că nu „perifericii” alungă „centralii” de la putere, ci aceştia nu mai au destulă vlagă şi lasă puterea nou-veniţilor, interesaţi nu să distrugă vechea putere, ci să lupte cu forţe proaspete pentru ca fosta împărăţie să nu piară cu totul).

„Accederea perifericilor, spune Djuvara la p.125, nu e o cauză de decadenţă, ci doar un simptom al începututui de decadenţă şi trebuie să o privim ca pe un barometru al schimbării”. Autorul iese din când în când din câmpul teoretic ştiinţific şi se încumetă să opereze cu concluzii privind realitatea politică actuală: „hegemonia americană dă semne de durată posibil mai scurtă decât alte hegemonii (p.125) şi nu cred să fie pusă în primejdie de actualele răbufniri belicoase şi şantaje ale Rusiei, întemeiate pe deţinerea unor imense surse de energie. Ele nu vor schimba cu nimic echilibrul puterilor pe planetă. Brutala incursiune militară în Georgia, în vara 2008, va avea efect de bumerang, accelerând investiţiile occidentale în acea ţară şi pregătind intrarea ei în NATO. Probabil, în lanţ, şi a Ucrainei”.

Sistemul de referinţă al analizei efectuate de Neagu Djuvara este plasat în interiorul civilizaţiei occidentale, născute la mijlocul veacului al V-lea e.n., şi căreia îi aplică următorul principiu de interpretare: „în toate civilizaţiile cercetate, faza de unitate finală e precedată de câteva secole de lupte între regate ce râvnesc la supremaţie, iar învingătorul este, în cele din urmă, întotdeauna cel mai excentric din punct de vedere geografic şi cel intrat cel mai târziu în competiţie” (p.15).

Aşadar, să reţinem din această demonstraţie faptul că cel mai excentric actor geopolitic sunt Statele Unite, în lumina teoriei lui Djuvara pentru scena globală occidentală descrisă. Această America îşi păstrează încă rolul de lider, iar în acelaşi timp preşedintele Barack Hussein Obama reprezintă un triumf al celeilalte excentricităţi, cea socială americană, din ce în ce mai puţin vulnerabilă faţă de elitele recente.

Discursul lui Obama de la instalarea sa de astăzi, 20 ianuarie 2009, s-a întâlnit, prin câteva din punctele sale esenţiale, cu premizele istoricului român, în ceea ce priveşte descrierea realităţilor istorice şi politice complexe, ambii dându-şi mâna pe frontiera concluziilor îngrijorătoare (Djuvara) care conduc către atitudini mobilizatoare de chemare la luptă (Obama). M-a frapat aceasta uluitoare coincidenţă dintre cele două tipuri de mesaje (de discurs stiintific-istoric şi, respectiv, de discurs politic), iar acest lucru m-a îndemnat să risc aceasta primă analiză.

Orfanii de adevăr

— Memorii şi maree peste continentul Holocaustului şi Gulagului.

O vecinătate culturală ce nu duce în Paradis.

A te fi născut în Europa ultimelor secole şi în special în Europa secolului trecut nu este neapărat un avantaj. Pentru unii esteţi fundamentalişti e o iluzie frumoasă, aceea de a fi european: însă pentru cei mulţi, stăpâniţi mai mult de demonul puterii decât de gustul pentru artă, poate fi un coşmar. Miile de lagăre, fie ale Holocaustului, fie ale Gulagului, stau mărturie. Plus memoriile noastre anti-totalitare recente, ce reprezintă un nou înveliş al Pământului, un câmp psihic ce aduce mărturii despre tortură şi abolirea drepturilor omului. Din momentul în care am devenit conştienţi de natura hemoragică a idiosincraziilor politice europene, ideea de a fi vecini de continent cu Michelangelo sau Shakespeare, cu Voltaire sau Picasso nu mai este balsamul absolut care unge sufletul hedonist. Căci această vecinătate culturală nu duce în Paradis, ci înseamnă a fi vecini şi cu Hitler sau Stalin. Iar din momentul în care am cunoscut genocidurile iniţiate în Europa de imaginarul asiatic bolşevic (ce a constituit model de pornire şi pentru nazism, ca şi pentru ideologiile comuniste orientale aplicate în Est), ne simţim orfani. Să fii singur, să fii în exil perpetuu, să nu găseşti o fereastră pe unde să poţi privi liniştit către soare şi adevăr: ce destin european!

Măturătorii camerelor de gazare.

Secolul trecut ne-a lăsat fără armonii interioare. Secolul genocidurilor continentale, generate de viziunile politice de forţă şi de industrializare a represiunii, ne-a dezumanizat. Ne-a vidat de pulsul iubirii de aproape. Orfani. Căzuţi. Vinovaţi. „Domnul mi Se arată de departe: „Te iubesc cu o iubire vecinică; de aceea îţi păstrez bunătatea mea„!” Ieremia s-a îndoit şi a greşit? Iubirea de aproape a dispărut pentru omul european intrat în mortificare spirituală? Viaţa în această Europă a genocidurilor ne-a învăţat că există mai multe tipuri de orfani. Dintre toţi, cei mai năpăstuiţi nu sunt totuşi orfanii de părinţi, ci orfanii de adevăr. Nu există în istoria de până la noi manipulare mai mare decât aceea privind adevărurile istorice violente ale secolului al XX-lea referitoare la Holocaust şi la Gulag. Poate că orori de acest gen s-au mai petrecut în unele faze ale istoriei, dar scandaloasă este astăzi evidenţa că ele nu sunt compatibile numai cu barbaria şi incompatibile cu gradul înalt de civilizaţie, aşa cum se iluzionaseră idealiştii. Or, atunci când barbaria nu este suprimată de argumentele raţiunii, ci, dimpotrivă, e continuu reinventată sub cele mai tehnologic evoluate reţete, condiţia umană pare o inutilă şi absurdă istorie a haosului ce spulberă inteligenţa intraspecifică şi amplifică psihopatologia. Unde a fost Dumnezeu, de-a lungul Holocaustului? S-au întrebat atât de mulţi. Dar unde a fost omul? Umanitatea civilizată a devenit un vast abator şi un imens orfelinat. „Dumnezeul păcii va zdrobi în curând pe Satana supt picioarele voastre”, urcă un ecou din Romani (16: 20). Şi picioarele acestea, rătăcitoare, au măturat camerele de gazare, în timp ce alte picioare rătăcitoare au fugit din calea adevărului.