Angela Furtuna

— A. F.: De la programul ce urmărea să vă distrugă. la o carieră literară excepţională. America vă salută, Europa vă salută, România vă primeşte acum cu lauri, sunteţi scriitorul predestinat unui Premiu Nobel pentru Literatură: o viaţă, o epopee. Care este amintirea cea mai importantă, a acestui traseu ieşit din comun?

— N. M.: După o viaţă deja lungă, ar fi greu să aleg doar o singură imagine. M-aş bucura ca actuala vizită în ţară să-mi sporească, la senectute, amintirile luminoase.

— A. F.: Sunteţi mentorul unor generaţii care au nevoie acută de ideal. Ce pilde lăsaţi tinerilor scriitori, tinerilor artişti?

— N. M.: M-aş feri de rolul de sfetnic al artiştilor de orice vârsta ar fi. Sunt convins că îşi vor găsi singuri calea, cum s-a întâmplat totdeauna. Mă mulţumesc cu rolul didactic de a transmite studenţilor de la Bard College, New York, câte ceva din experienţa umană şi literară a încercatei mele generaţii.

„Bucovina, azi, este locul în care se află mormântul mamei mele, deci un reper esenţial”

— A. F.: Care sunt proiectele de viitor la care lucraţi, căci sunteţi un om dominat de o mare putere de muncă şi de un entuziasm colosal (şi, în fond, urarea evreiască ad mea veesrim, până la 120 de ani, include şi proiecte de muncă împlinite pe termen lung)?

— N. M.: Editura Polirom va publica, începând cu această primăvară, în „seria de autor”, mai mult de 20 volume ale mele, vechi şi noi. Este un proiect amplu şi dificil, un efort mutual de anvergură al autorului şi editurii.

— A. F.: Bucovina. Ce vă spune astăzi acest cuvânt?

— N. M.: Sunt nerăbdător şi bucuros să revăd locurile de demult şi de azi. Bucovina îmi evocă anii de şcoală, bucuria învăţăturii şi a colegialităţii, familia şi prietenii ei, iubirea juvenilă cu elanul şi sincopele sale, peisajul mereu fermecător în care mi-am trăit adolescenţa şi pe care îl revedeam, măcar o dată pe an, în timpul domiciliului meu bucureştean. Azi, este locul în care se află mormântul mamei mele, deci un reper esenţial. (Aprilie 2008, Suceava – Oradea – New York)

Libertatea de a avea dreptul la noi înşine. Click-manie, necesitate şi competiţie. Globalism, talent şi paşaport universal pentru putere. Politicieni, cosmocraţi şi viziunea paradisului.

Ierihon şi solitudine.

Nu, civilizaţia cărţii nu a murit. Suntem în plină epocă dominată de frunzărire. Cu fiecare pagină nouă citită, aflăm ceva care ne schimbă radical viaţa. Numărul de titluri noi de cărţi dedicate afacerilor şi investiţiilor apărute numai pe Amazon.com în vara anului 2002 era de peste 150.000 de cărţi diferite. Deşi la noi unii deplâng soarta pieţei de carte, ea este totuşi foarte puternică. Pe măsură ce pieţele devin şi mai eficiente, barierele de acces de care trebuie să treacă nou-veniţii şi care, pe vremuri, aveau dimensiunile Marelui Zid Chinezesc, încep să împărtăşească soarta zidurilor din Jericho (Ierihon, cel mai vechi oraş din lume, 12000 de ani) şi Berlin. Aceste ziduri au căzut şi astfel s-a întâmplat o minune. Lumile altădată despărţite de ziduri, au început din nou să comunice. Lumea bogată a aflat astfel că, bunăoară în Africa,

174 de copiii din 1000 nu apucă vârsta de cinci ani. Iar extinderea Uniunii Europene cu 27 de ţări centrale şi estice accentuează prăpastia dintre bogaţi şi săraci. Cei bogaţi vor fi de zece ori mai bogaţi, iar cei săraci vor fi de cincizeci de ori mai săraci. Noul normal este, aşadar, anormalul. Dar ce este, până la urmă, normalitatea?

Poate că aceea este normalitatea, când se ajunge la o stare în care fiinţei umane să îi fie relativ uşor să-şi câştige traiul.

O fi greu, o fi uşor? În lumea actuală de cetăţeni însinguraţi, aflaţi pe cale de dispariţie ca cetăţeni, dar fiind în fapt noi triburi de femei şi de bărbaţi.

Tuniune şi civilizaţie karaoke.

Comunicarea este astăzi foarte vastă: un exemplu, numai un simplu site ca www.live365.com permite ascultarea a 45000 de posturi de radio diferite. În supermarketul american obişnuit există la vânzare peste 50000 de produse distincte. O familie europeană normală are nevoie de 200 de produse pentru a acoperi 85 % din nevoie zilnice. Numai în USA sunt peste 3500 de reviste specializate cu tiraje între 60000 şi 1000000.

Toate datele converg către adevărul că, în lumea globalizată a internaţionalizării afacerilor, adică lumea noastră, lumea postindustrializată, oferta depăşeşte cererea. Inclusiv oferta de informaţii, de cărţi, de relaţii de comunicare. Nu trebuie, însă, să disperăm. Părintele re-ingineriei, Mike Hammer, spune că ce e bun pentru o companie nu e obligatoriu minunat pentru întreaga branşă. Supravieţuirea individului e similară supravieţuirii firmelor individuale: e bazată pe productivitate, iar concurenţa dintre indivizi şi respectiv dintre firmele individuale se bazează pe forţarea limitelor, adică pe presiunea prin apariţia supracapacităţii. Trăim, de acceea, în aceste vremuri, într-o civilizaţie de tip karaoke, dominată de zilele de aur ale comoditizării (scăderea vizibilă a profitabilităţii): e o lume a supraabundenţei cu un surplus de „elemente” similare.

Succesul individului poate fi unul bazat pe imitaţie, şi de aici pe integrarea în sistemul karaoke, sau unul bazat pe originialitate (e un pionier în domeniul său şi pune bazele unei discipline noi sau iniţiază un sistem nou şi un mecanism nou de abordare a pieţei şi a succesului). Această Tuniune (Younion) este o societate care acceptă ca principiu fondator şi funcţional viziunea, pretinzând originalitate, spre deosebire de lumile uniforme, reiterante. De care ne-am plictisit.

Click-manie, necesitate şi competiţie.

Fiecare civilizaţie, pusă în contextul istoric, are o cheie. Astăzi, internetul mobil sau fix, reprezintă pentru generaţia shoppingului ceea ce au reprezentat anticoncepţionaele pentru generaţia hippie Flower Power din anii 60. Internetul permite să cumpărăm rapid, şi să „avem” produsul cumpărat, încă înainte ca acesta să ne fie livrat efectiv. Satisfacţia maximă este aceea de a fi dat click-ul decisiv, care a certificat calitatea noastră de cumpărător.

Obsesia pentru pieţe + Surplus de marfă + Comoditizare continuă + Informaţii ieftine = Competiţie perfectă. Competiţia perfectă e, aşadar, competiţia între indivizii care au conştiinţa faptului că sunt pe piaţă, care se bucură să ofere, care nu sunt scandalizaţi de faptul că adesea pot oferi fără să ceară nimic în schimb, care deversează informaţii fără încetare (deschidere către comunicare) şi care primesc cu aceeaşi deschidere fluxul de informaţii ce vine înspre ei. E o încleştare între capacitatea buretelui uman de piaţă de a absorbi stimuli pe de o parte şi capacitatea buretelui uman de piaţă de a converti stimulii în coduri de civilizaţie.

Cel mai bun management îl reprezintă petrecerea timpului alături de clienţi. Fani sau admiratori. Este miezul paradigmei care transformă individul din client în grup de adepţi şi apoi în cultură; această uniformizare reprezintă de fapt baza civilizaţiei karaoke. Pentru că psihologia acestei civilizaţii se bazează pe fidelizarea clienţilor, a fanilor, a adepţilor, adică pe crearea de comportamente bazate pe dependenţe, pe relaţii de cult. Atunci când clanurile devin culte există un moment de acumulare de succes şi de putere.

Globalism, talent şi paşaport universal pentru putere. The Times Are A-Changing (remember Bob Dylan)

Toate bune, numai că, dincolo de bilanţul de echilibru, intensificarea acestui proces poate duce la o situaţie inacceptabilă: atunci când un cult începe să-şi dezvolte propria filosofie morală, împotriva restului lumii. Aşa s-a întâmplat cu partidele comuniste din Est, sau cu Uniunea Creştin Democratică şi nu avem motive să credem că va fi vreodată altfel în lumea liberă.

Stan Davies şi Christoper Meyer au arătat de ce conducătorii lumii globalizate, gestionând resursele vitale şi deţinând paşaport universal asupra aceşti lumi, decid altfel: „Când pământul reprezenta resursa productivă, naţiunile se băteau pentru el. Exact la fel se întâmplă acum, numai că de data aceasta obiectul conflictului este talentul” (S. Davies şi C, Meyer, future Wealth, Harvard Business School Press, Boston, Mass, 2001).

Tinerii trebuie să ştie ceea ce ştiu aceşi lideri: există oameni cu talent, ei sunt remarcaţi. Aceştia sunt oamenii care contează. Succesul organizaţiilor şi regiunilor globalismului depinde de atragerea oamenilor care contează.

Politicieni, cosmocraţi şi viziunea paradisului.

Politicienii se trezesc astăzi cu o agendă nouă. Este adevărat că oamenii cu bani conduc lumea. Dacă aceştia mai sunt şi competenţi, ei conduc cu adevărat bine lumea. Însă ce fel de lume conduc ei? O lume în care Puterea se concentrează, dar nu este centralizată. Aşadar, în astfel de condiţii, este mai greu să detronezi Puterea, şi nici măcar influenţarea ei nu mai e simplă. Puterea actuală este reprezentată de cei care deţin proprietatea dar şi de pătura săracă. Pare un caz ciudat, dar nu e.

Bătălia actuală se dă între muncitorii tradiţionalişti şi capitalişti pe de o parte, şi muncitorii talentaţi (şi nesătui totodată) pe de alta. E o competiţie a talentelor, a vizionarilor, a autorilor de succese de piaţă. Ceea ce confirmă că adevăratele revoluţii au fost întotdeauna conduse de clase de mijloc şi de intelectuali. Muniţia actualei revoluţii mondiale este talentul. În lucrarea lor Karaoke Capitalism, Jonas Ridderstrale şi Kjell Nordström, arată: „Indivizii talentaţi sunt nişte monopoluri mobile cu paşapoarte globale. Ei controlează cheia competitivităţii, una dintre cele mai rare resurse. Managerii şi politicienii vor trebui să înveţe cum să se comporte cu oamenii care sunt liberi să ştie, să meargă, să facă şi să trăiască”. Dar oare sunt politicienii din ziua de azi pregătiţi pentru a descifra acest cod? Condiţia este ca ei înşişi să posede talentul de a gestiona cosmocraţia. O experienţă similară cu mersul pe jos pe un pământ de sticlă transparentă prin care zâmbesc în fiecare clipă la noi liderii lumilor anterioare.

„Să nu cazi pradă trecutului şi nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent”. Un caz de alienare a intelectualilor în epoca post-comunistă.

Voi vorbi în altă parte, tot răspicat, despre aventura negaţioniştilor comunismului. Deocamdată, o menţiune despre o carte ratată. Cartea Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu nu a apărut întâmplător la Chişinău, în ţara lui Voronin, după ce toate editurile româneşti o refuzaseră. Vladimir Tismăneanu remarcase, în epocă: „Voronin nu este o plăsmuire a imaginaţiei, o fantasmagorie, ci un politician de perfectă extracţie bolşevică. Imediat după ce Preşedintele Traian Băsescu a vorbit în Parlamentul României, pe 18 decembrie 2006, condamnând regimul comunist din România drept ilegitim şi criminal, CC al PC al Moldovei, partid de guvernământ, a dat publicităţii o declaraţie de reprobare/denunţare a Raportului Final pe baza căruia s-a ajuns la acest act istoric. În Moldova a fost evitată cu sistematica îndârjire decomunizarea. Procedeele lui Voronin sunt indubitabil înrudite cu provocările organizate de gruparea Iliescu-Roman în 1990”. Iată de ce o astfel de carte a fost posibilă în Moldova, nu şi în România. Deşi cartea e scrisă de câţiva autori români rătăciţi în istoria recentă…

O carte catastrofă: Iluzia anticomunismului, Lecturi critice ale Raportului Tismăneanu – Volum coordonat de Vasile Ernu, Coşti Rogozanu, Ciprian Siulea, Ovidiu Ţichindeleanu. Ed. Cartier, Chişinău, 2008. O ideologie în criză, sub zodia neostalinismului ce asaltează din nou Estul, pentru a încetini procesul de democratizare după integrarea în UE şi NATO şi pentru a reduce armonia Uniunii Europene. Nu întâmplător, printre autorii far ai volumului sunt unii ideologi ai Institutului „Ovidiu Şincai” et Co, inclusiv secretarul centrului de studii, cu toţii preocupaţi aici de relansarea gândirii de cosmetizare a totalitarismului comunist. Dar cartea „exprimă aproape paradigmatic alienarea (comică, tragică şi de fapt tragicomică) unor intelectuali în lumea post-comunistă. O lucrare inegală, dominată de ambiţii ce întrec capacităţile interpretative reale ale unora dintre contributori, un volum în care vanităţile ultragiate converg cu partizanate politice abia mascate”, observă Vladimir Tismăneanu.

Mă opresc la un singur nume, deocamdată. Încolonat în galeria de gânditori ce publică în acest volum colectiv, deţinând o poziţie emblematică, Adrian-Paul Iliescu. Urmând logica nopţii în care toate vacile sunt gri, API ţine să aplice, în cadrul secţiunii sale din volumul Iluzia anticomunismului un fel de sentinţă cosmică din perspectiva căreia, chipurile, misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece comunismul. Demonstraţia sa e plină de duşmănie profesionalizată, sau, dacă vreţi, resentiment profesionalizat, deşi iniţial, atunci când admite principiul necesităţii şi importanţei condamnării regimului comunist, API susţine, languros: „da, (comunismul) a pus în mişcare o mare ură şi cruzime instituţionalizată care a produs o suferinţă infinită şi indescriptibilă: nu va mai putea nimeni reconstitui toată umilinţa, durerea şi disperarea victimelor represiunii „proletare„. Nici un fel de ideal nobil nu poate justifica costurile umane incalculabile produse de regimul comunist; indiferent ce intenţii pozitive au putut exista în unele cazuri, bilanţul final este atât de dezastruos încât nu poate fi vorba de nici o reabilitare „.

Aceasta este premiza, cu efect fals-persuasiv. Demonstraţia adăugată ulterior acestei premize, însă, denotă un integrism iliescian ce mi-a amintit pentru o clipă de Lenin, părintele real al acestui tip de retorică ce legitimează un anume tip de concepţie despre lume: „ nu trebuie să uităm niciodată, spunea Lenin, trăsăturile caracteristice ale întregului oportunism contemporan, indiferent de domeniul în care se manifestă el. Aceste trăsături sunt: lipsa de precizie, ambiguitatea, insensibilitatea. Prin însăşi natura sa, oportunismul se eschivează întotdeauna să pună problema în termeni precişi, categorici; el caută o linie de mijloc, oscilează între puncte de vedere care se exclud reciproc, căutând „ să fie de acord„ şi cu unul şi cu celălalt, reducându-şi divergenţele la îndreptări de amănunt, la îndoieli, la deziderate pioase, inocente etc. Etc.” Ei bine, API predică întocmai aidoma unuia care şi-a însuşit bine strategiile leninismului, iar acum le aplică nu pentru a le repudia, ci tocmai în direcţia contrară, a revigorării logistice doctrinare, utilizând ca metodologie confuzia între morală şi ideologie. Autorul toarnă, astfel, cu pipeta mici stropi de oportunism peste o plajă de valori în care abia ne demonstrase, chipurile, că nu crede.

Pentru că, dacă admite grozăviile comunismului şi subînţelege până şi o necesară ordine morală în deconstruirea acestui totalitarism, API începe să se târguiască la preţ: cine trebuie să condamne comunismul? Adică, de fapt, pretinde domnia sa, cine deţine monopolul asupra acestui capital? Căci Iliescu presimte, pragmatic, că deschiderea acestui tip de procese şi procesualităţi va alimenta pentru următoarele decenii un adevărat zăcământ mondial. Cu profit politic, economic şi moral. (Că e vorba de un tezaur, o dovedeşte chiar consecinţa directă a abordării Gulagului şi a Holocaustului la acelaşi nivel de capitalogeneză simbolică). Să mai adăugăm aici o observaţie, pe care s-au bazat la timpul lor, mulţi analişti de elită. Jaspers adresase cândva un îndemn de neuitat bunului cercetător: să nu cazi pradă trecutului şi nici viitorului. Important este să fii cu totul prezent. Acest tip de logică se bazează pe adecvarea cercetătorului, în orice clipă, obiectului cercetării sale, prin observaţie, adică prin înregistrarea adevărului în timp real. Contrar acestei premize, Adrian-Paul Iliescu alege logica evazivă a refuzului realităţii şi respinge la modul absolut şi definitiv, în consecinţă, prioritatea anticomuniştilor în judecarea comunismului, în prezent, nu în trecut şi nu în viitor. Învestindu-i nu cu datum-uri morale, ci cu toxina pe care el o botează ostilitatea purităţii ideologice (inducţia mecanismului sugestiei revanşarde şi discriminative este evidentă!), API îi transformă pe anticomunişti într-un vehicul al periculozităţii extremiste iar de aici mai departe induce anatemizarea lor şi refuzul legitimării lor publice. Acest parcurs nu ar trebui să ne mire, aflând că Adrian-Paul Iliescu a fost un expert în ateism ştiinţific (deci, nu se revednică de la statutul de marxist critic cum nici de neo-marxist), ceea ce îl plasează în ambarcaţiunea propagandistică ceauşistă şi îl recomandă pentru rolul de ideolog fruntaş al unui straniu obscurantism stalinist pe care îl vedem astăzi renăscând în laboratoarele propagandistice ale formaţiunilor politice pe care le frecventează autorul.

„ Misionarii anticomunismului – anticomuniştii de profesie – nu pot fi buni judecători în primul rând pentru că sunt stăpâniţi de fobia faţă de comunism „, spune Iliescu, rece, de parcă ar vorbi de o banală agorafobie ori de surata ei geamănă, claustrofobia. Ca şi cum Gulagul nu ar fi lăsat în urmă cel puţin o sută de milioane de victime, la care putem adăuga liniştiţi încă tot pe atâtea victime morale ce nu pot depăşi traumele torturii psihice şi ale copioaselor încălcări ale drepturilor omului.

Atunci când este pusă întrebarea „A fost comunismul şi altceva decât un lung şir de crime”, susţine Iliescu la p. 152, Raportul lasă să se înţeleagă că nu, iar această concluzie absurdă indică ravagiile doctrinarismului anticomunist, adică împiedică recunoaşterea faptelor”. API omite să precizeze (din contra, el agravează confuzia) că anticomunismul nu este o doctrină fanatică, ci un proiect care aşează valorile democraţiei şi ale liberalismului la temelia statului de drept autentic – un stat în care libertăţile şi drepturile omului şi ale cetăţeanului sunt adevăratele valori garantate de Constituţie şi de Legi, care se şi aplică şi nu sunt numai declarative.

„Ca orice misionarism, spune la p. 153, API, anticomunismul de profesie nu suportă pluralitatea unghiurilor de vedere; el caută, obsesiv, o perspectivă unică, aceea care etalează maximal Răul comunist”. După acest enunţ iresponsabil, nu ne mai poate mira nimic. API nu acceptă, aşadar, responsabilitatea pentru faptul că leninismul a fost un experiment de inginerie socială, nici faptul că ideologia comunistă a avut funcţia esenţială în cadrul Gulagului, urmare a aplicării căreia s-au comis crime împotriva umanităţii. API nu acceptă nici o vinovăţie derivată, la comunişti, din cultul marxist al luptei de clasă (acest cult este operaţional şi la ora actuală, dacă nu cumva chiar confundat din nou cu binefacerile unui gauchism pernicios de lumea a treia, şi el cultivat cu grijă de extremiştii de stânga ce conduc partidele politice aferente din România înspre populismul cel mai ruşinos). De ce ruşinos? Pentru că România, recent admisă în U. E. şi N. A. T. O., trebuie să-şi dezvolte şi să-şi cultive stiluri politice moderne, nu recuperarea şi reciclarea stilurilor bolşevice ale anilor 50 din Estul-Europei.

Atacul decisiv la Raportul Final, API îl concentrează pe atacul la adresa aşa-zisului misionarism anticomunist călăuzit chipurile de „ catehismul său, trădat mai întâi de directiva ideologică trasată de Monica Lovinescu „. Adrian Paul Iliescu îi atribuie Monicăi Lovinescu, şi nu din raţiuni elegante, cât de intoxicare, următoarea intenţionalitate: „ nimic rău despre România pre comunistă, nimic bun despre România postcomunistă. La care, în anii 90, s-a mai adăugat şi cuvântul de ordine: nimic bun despre România postcomunistă „. Cu această strategie de maculare gratuită (nu există nicăieri în opera Monicăi Lovinescu atacuri la adresa României, ci, sistematic, doar critica totalitarismului şi cea mai bună cunoaştere a comunismului românesc), capitolul semnat de API devine de neegalat în delaţiune şi rea-credinţă: propagandă pro-comunistă pură, atac veninos la adresa Raportului şi înregimentare în coloana a V-a a noilor forme de totalitarism şi demenţă antidemocrată care i se pregătesc României.

Altă perlă de propagandist leninist ot API vine la p.156: „Misionarii anticomunismului sunt incapabili să judece totalitarismul de stânga şi pentru că ei se simt chemaţi să pledeze, nu să dea explicaţii, să convingă, şi nu să restabilească întregul adevăr”. Desigur, după ce confundă (în mod voit?) anticomuniştii cu nişte grupări teroriste, API decretează că numai misionarii pro-comunişti sunt capabili să judece totalitarismul de stânga, pentru că aceştia, profitând de pe urmele acestui regim dovedit criminal, ştiu tot ce trebuie spus şi ce nu, nu trebuie să pledeze acolo unde puterea e încă a lor prin restauraţia comunistă de după 1990 a lui Ion Iliescu şi nu trebuie să aducă în faţa opiniei publice Adevărul. Mai ales nu se dezic de comunism, şi nici nu se grăbesc să mediteze serios la această necesitate de a se rupe de trecut, de a se delimita de totalitarism, dacă vor să construiască în România o stângă decentă, democrată, credibilă.

Seria concluziilor continuă în acelaşi registru, în care API aproape că începe să plângă de mila argumentului „ revoluţionar „, responabil politic şi moral, care ar trebui să nu admită ca omleta comunistă, făcută din milioane de ouă, să rămână invizibilă şi neîmplinită „. Cu astfel de piruete cinematografico-ideologice, Adrian-Paul Iliescu observă, la p. 164, că „violenţa şi exterminarea adversarului sunt practici normale şi eficiente în anumite contexte”. Probabil că torturarea victimelor de la Piteşti ale reeducării, eutanasierea în închisoare prin privare de medicamente a mamei Monicăi Lovinescu (după care casa i-a fost luată chiar de către procurorul care o întemniţase) şi însăşi atacarea la Paris a Monicăi Lovinescu de către teroriştii lui Ceauşescu nu sunt, la API, decât practici normale şi eficiente. Masacrarea luptătorilor anticomunişti din Carpaţi, ca şi genocidul prin înfometare şi frig al poporului român de către demenţa dictatorului Ceauşescu, ori genocidul femeilor române obligate să nască mulţi copii şi supuse eugeniei ideologice, sunt alte practici ce i se par normale, lui API. La final, cred că autorul acestui capitol al Iluziei anticomunismului, are o singură mare nelămurire: definirea şi drepturile adversarului. La Adrian-Paul Iliescu există o serioasă fascinaţie a lichidării lui. Dar parcă la Stalin, la Lenin, nu fusese la fel?

Acesta era cuvântul de la care am plecat, atunci când am muşcat din madlena de faţă: adversarul, văzut cu ochii unui lichidator, iară nu ca un interlocutor. Adversarul când nu este văzut ca om. Din păcate, acesta este modul de a percepe adversarul de idei în România anlui 2009. A revenit în spaţiul public curentul dogmatic din anii 50. Cine nu e cu noi, e împotriva noastră.

Amintiri din Gulagul soft.

Cu foarfecele după pletoşi, în anii 70-80

În anii 70 sau 80, elevii, adolescenţii şi tinerii, amatori de muzică blues, folk, rock, jazz sau pop erau vânaţi peste tot. În şcoli, părul elevilor era măsurat cu şublerul. Profesorii trebuiau să facă nişte controale dure, iar băieţii prinşi cu părul legat la spate sau dat cu sirop de zahăr pentru a li se lipi de cap erau duşi cu forţa la frizer. Erau umiliţi. Ameninţaţi. Fetele purtau obligatoriu părul scurt sau împletit în cozi, plus pamblică obligatorie. Uniforma bleumarin, ciorapi de bumbac mercelizat care lăsau genunchi dizgraţioşi, pantofi băieţeşti fără toc. Pentru orice abatere erai sancţionat dur. Puteai rămâne repetent şi erai adus în vizorul organizaţiei de partid sau UTC pentru sfidarea normelor socialiste şi pentru atitudine duşmănoasă faţă de regim. Copiii nu ştiau altceva şi majoritatea ne subordonam de frică. Dar ascultam Soul Sacrifice cu Santana, lansat la Woodstock, 1969. Tinerii mai nonconformişti o păţeau urât de tot. Pentru că purtau plete. Pentru că umblau cu chitara după ei. Pentru că purtau blue geans. Pentru că vorbeau în engleză „codificat”, prin parole „periculoase”, derivate din textele cântăreţilor lor preferaţi, majoritatea din lumea liberă. Evident, Bob Dylan. Sau Jimi Hendrix. Şi atâţia alţii. De ce mai erau urmăriţi? Pentru că mergeau la Ambasada Americană sau la Ambasada Franceză sau la cea Engleză pentru a vedea concerte simfonice sau rock, jazz, filme de artă, piese de teatru, conferinţe cu diverse personalităţi culturale. Muzica ce le plăcea lor era considerată la Bucureşti ca fiind un instrument al „diavolului capitalist” care va distruge copiii „patriei noastre dragi”. Iar în patria noastră dragă, de unde şi Dumnezeu fusese interzis, nu erau admise în schimb decât cântecul patriotic, fanfara, Cântarea României, hora, doina, bătuta cu ţâpurituri, geamparalele, bătuta la tălpi şi săritura de pe fix. Dictatorul dorea să obţină prin dresaj şi persecuţie un om nou, cu începere din pruncie fragedă, şi de aceea îi punea pe miliţieni să alerge după pletoşi pe stradă, prin şcoli, prin facultăţi. Celor prinşi cu părul lung şi gusturi culturale diferite de propaganda comunistă li se dădeau sancţiuni şi uneori li se făcea dosar penal. Erau tunşi cu forţa. Moţu Pittiş a fost unul din vânaţii preferaţi ai organelor de ordine. El a rămas fidel până la moarte stilului miserupist, nonconformismului vestimentar şi atitudinal. A iubit libertatea, pe a sa şi pe a celorlalţi, a luptat pentru libertate, fiind şi unul din cei mai buni cunoscători ai muzicii experimentale din România, şi care, mai mult, încă din vremea dictaturii, a luptat să existe şi îşi ţinea cu regularitate emisiunile de muzică modernă de la radio. Fără el, am fi fost mai cretini, îndopaţi şi îndoctrinaţi numai cu marşuri muncitoreşti şi cântece de balalaică sovietică stalinizată. Au existat în România un Dan Andrei Aldea cu Sphinx sau un Phoenix, care au făcut avangardă muzicală de tip occidental, însă cu mari sacrificii, folosind cu geniu în repertoriul lor câteva teme populare româneşti pe care le-au adaptat muzicii rock sau progressive rock. Naţionalismul ceauşist ucidea orice tentativă de modernizare a culturii româneşti, inclusiv pe acelea de modernizare prin culturile urbane pro-occidentale şi experimental-alternative ale tinerilor. În viziunea acestui dictator dement, România trebuia să fie pe veci un ghettou-gulag, un lagăr al dictaturii exclusive a proletariatului, construit prin asasinarea elitelor reale ale satului şi ale intelighenţiei.

Wish You Were Here. Fără Gulag.