Angela Furtuna

Singurul răspuns competent e simplu: atenţie, o spune, seren, Vladimir Tismăneanu – realitatea continuă să fie ocultată şi ignorată…

Istoria a devenit din nou incandescentă, brusc accelerată de un război nevăzut. Acasă e pace şi buimăceală, Europa ne iubeşte şi lasă, cel mai bun soldat american e un român, iar Iranul se pregăteşte de holocaustul nuclear, în timp ce întrebările noi despre viitor, tot mai numeroase, ne lasă fără răspunsuri în privinţa trecutului… Acest paradox este o accelerare către retrăirea marilor traume ale istorici recente la intensităţi comparabile cu cele acum condamnate explicit, ba poate că şi mai înalte.

Povestea unui erou bolşevic sau cum să torni niţel la Toar´şu' Prim' pe credincioşii de la biserică şi de la Templu – o amintire culeasă de la o biată bibliotecară de pe timpuri.

Povestea următoare e despre un idiot şi despre isprăvile lui. Ea nu se putea scrie decât în această cheie ironică. Altminteri, ar fi eşuat încercarea de a aduce la lumină un adevăr ce vine din zona umană a deplorabilului. Povestea zice aşa: cică un venerabil culturnic localist din anii 80 ceauşişti, preşedinte autoproclamat pe viaţă asupra culturii roşii în Ţara Fagilor, poet şi ziarist de nădejde din alte vremi, era cam certat cu legile firii. Al cui preşedinte pe viaţă era individul? Al tuturor societăţilor aducătoare de bani şi de onoruri artistice de la bugetul mic, după remuneraţie, să trăiţi, de dinainte şi de după patuz´s´opt, pardon, opzeci´ş´nouă. După loviluţie, pe roşul bard de curte îl dureau metafizic şi marxist toate chestiile lumii acesteia. Şi opoziţia, şi partidele de guvernământ, la modul traseist; în trecut plonjase direct în mitologia partidului de tristă amintire; omul avea nu numai boli, ci şi simple fobii: una dintre ele – nu-l înghiţea pe Dumnezeu. Acu', n'ar fi fost primul şi nici ultimul din tabăra vajnicilor adepţi ai revrăjirii secerii şi ciocanului şi ai cultului Tovarăşului Cârmaci Ceauşescu, rivalul lui Dumnezeu. Însă pe eroul bolşevic îl durea mai ales capra vecinului, adică faptul că alţii au nevoie de nişte sfinţi, de Tatăl Nostru, de mersul la Liturghie şi de rugăciunea de la biserică şi de la templu, duminica şi respectiv sâmbăta. Văzând că în anii 80 oamenii intrau în zilele sfinte în locaşurile de cult, activistul cu pricina s-a gândit să le dea de lucru bibliotecarilor. Zi şi noapte, mintea lui ţesea întruna programe de dezvoltare multilaterală a Omului Nou, iar chestia aplicării lor îl durea foarte tare. Era genul de activist pe care în general îl doare mintea. În consecinţă, omul nostru s-a dus să toarne niţel în acei ani 80 la Primul Secretar (ah, delaţiunea la şefi, obicei bun de care nu s-a lepădat niciodată, nici după anul apocaliptic 2000, nu de alta, dar ca să nu-l lepede nici pe el alţii din partidul comunist cu faţă umană): „Săru'mâna, toarăşe Prim Secretar, se plecă el cu fruntea până la şireturile ierarhului ateu, pupându-i papucii: am o idee genială de partid. În oraşul şi în ţinutul nostru, ca şi în toată România, sau în ţările Moscovei, apariţia Omului Nou e întârziată. Eu, Pohetul activist, am găsit cauza: toate bibliotecile sunt închise duminica. Bibliotecarii sunt, de aceea, nişte răi români, dar şi nişte răi cetăţeni, To´arăşe Prim. Ei sunt nişte leneşi care duc de râpă cultura şi înflorirea Patriei noastre cea din lumina Documentelor Congresului. În lipsa bibliotecilor, care sunt închise duminica, cetăţenii patriei noastre dragi se duc la biserică şi la templu, To´arăşe Prim. Mai şmecheri decât oricine pe lumea asta, luând şi de pe viu şi de pe mort, popii ţin biserica deschisă duminica, atrăgând pe oamenii cinstiţi cu dogma credinţei şi a minciunii religioase. Tz, tz, tz. Ei duc de râpă truda Partidului. Pentru ca aceste samavolnicii să nu se mai repete, propun să decretaţi stare de mobilizare generală a bibliotecarilor. Să fie obligaţi să vină la serviciu şi sâmbăta şi duminica, dumnealor burghezii de bibliotecari, să lase lenea şi relele obiceiuri capitaliste, şi să-şi îndeplinească sarcina de a aspira cetăţenii din biserici, băgându-i de sărbători între rafturi şi între coperţile cărţilor, la citit! La conspectat! La învăţat mierea cuvintelor Tovarăşului Ceauşescu, pentru construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate încă din acest cincinal, dar cu un an înainte de termen! Să transformăm biblioteca într-un aspirator de suflete, Toar´şe! Şi să raportăm şi la Bucureşti, la Toar´şu' şi la Toar´şa, că nasc şi la noi genii (şi arată cu degetul spre pieptul lui năvalnic, în care bătea o inimă de erou bolşevic, stalinist, comunist etc.), şi asta fără Dumnezeu şi ereziile lu' dânsu' Dumnezeu ălai”.

Toar´şu' Prim, cult fiind, şi bine sfătuit de slugaciul bard turnător, îşi frecă voios bărbia şi se gândi ce bine îi şade lui aşa, receptiv la nou şi la progres, încurajând iniţiativa de partid şi de stat, diversificând cultura şi spirijinind-o. A doua zi, făcu şedinţă cu mai marii bibliotecilor – nişte mai mici speriaţi care îl priveau cu ochii ieşiţi din orbite şi cu nitroglicerina sub limbă. „Gata cu huzureala!”, urlă la ei Primu'! „Să se termine cu sabotajul acesta al minţii de revoluţionar! Popii le fură conştiinţele bravilor cetăţeni multilateral educaţi, iar voi închideţi bibliotecile duminica, ca să aibă lumea inc de mers la Biserică? Hmmm. Decretăm: de mâine, pe teritoriul judeţului nostru, toate bibliotecile vor fi deschise şi sâmbăta şi duminica, cu program obişnuit. Să nu mai văd nici un localnic că se duce la biserică sau la Templu în loc să vină la bibliotecă! Să puneţi la dispoziţie cititorilor documentele de Partid, lucrările Congresului, cuvântările Tovarăşului, ca să se umple ei de înţelepciunea iubitului nostru Cârmaci care ne conduce către Iepoca de Aur. Jos Dumnezeu! Trăiască scumpul şi iubitul nostru conducător, tovarăşul Nicolae Ceauşescu!”

Ce emulaţie a urmat. Spectacol dizgraţios, ca de obicei. Eroul bolşevic se întrecuse pe sine.

Au urmat ani în care bibliotecile au început, la ordin, să-l saboteze pe Dumnezeu, să funcţioneze şi duminica; se făceau liste de frecvenţă cu cetăţenii model care erau daţi drept exemplu celorlalţi, iar asupra acestora din urmă se făceau presiuni pentru a urma bunele exemple de partid.

Bibliotecile publice erau alimentate fără întrerupere cu carte nouă. Nu şi de calitate bună, însă, deoarece textele publicate erau mereu supuse Cenzurii partidului-stat. (Astăzi, când oferta de carte bună este atât de diversificată, achiziţiile nu mai sunt pe măsură, ca atunci când se editau tiraje de milioane de cărţi slabe, pentru a sluji, cu rare excepţii, gloria unor artişti rataţi dar merituoşi numai la capitolul de obedienţă şi cădere la pace cu Partidul-Stat).

Totuşi, bardul nostru, cel mai împlinit turnător şi torţionar la vedere al culturii locale (pentru că au existat şi unii mai bine dosiţi), nu a reuşit să dea o lovitură mortală Bisericii. Bibliotecarilor, însă, da. Sfinţii au rămas în icoane. Dumnezeu, modest, şi-a văzut de drum. Poetul zelos venea şi el în fiecare zi de sâmbătă, de Shabat, sau de Sfânta Duminică, într-o raită pe la bibliotecă, să vadă cine trage chiulul şi să-l toarne a doua zi, dis – de – dimineaţă, la Toar´şu' Prim'. De voie – de nevoie, bibliotecarele îşi aduceau ceva de tricotat şi stăteau cuminţi la program, sâmbăta şi duminica. Cetăţenii conştiincioşi ai oraşului aduceau cărţile la schimb pe la ora 9 dimineaţa, ca să fie văzuţi de eroul bolşevic, cu normă part-time la cooperativa ochiul şi timpanul, apoi dădeau un ocol prin piaţă şi, pe furiş, se strecurau în Biserică, la Sfânta Liturghie. Pitit în umbra zidurilor, cu notesul pregătit pentru turnătorie, pohetul îi pândea la ieşire. Ochiul său vigilent iradia conştiinţa şi forţa învăţăturii de partid, sfredelindu-i cu mânie proletară pe rătăciţii care se încredeau în religie.„lasă că vă aranjez eu, mieilor”, se jura poetul în gând şi umplea notesul cu nume de cetăţeni pe care îi turna a doua zi. Iar Primul Secretar dădea apoi ordine ca oamenii să fie luaţi la întrebări, anchetaţi, eliminaţi din competiţiile profesionale şi valorice (în aceeaşi manieră, deşi pentru alte lucruri, fusese turnat şi Norman Manea la Comitetul Educaţiei Socialste, în 1986, după ultima sa vizită în oraşul natal).

Poetul localist îşi plimbă şi azi geniul de turnător pe la uşile deschise vraişte ale istoriei, ale puterilor vremelnice. Avea şi mai are, desigur, colaboratori. Şi dosare. Care vor fi deschise, cândva.

Povestea mi-a fost spusă în anul două mii cinci de către o biată bibliotecară de ispravă, acum pensionară prin voia Domnului, şi care nu ia Piracetam, ca bardul cu pricina… Tot ea ştia despre pogromurile din anii 60-70 ale cărţilor evreilor şi germanilor, aflate cândva în număr mare în biblioteca publică, şi scrise în majoritate în limba germană: în Bucovina, epocile românizărilor forţate au urmărit cu obstinaţie eliminarea amintirilor lăsate în urmă de civilizaţiile iudaică şi germană. Ceea ce nu mai există, înseamnă că nici nu a fost, spunea strategia totalitară. Nici astăzi nu spune altceva. O mare parte din scriitorimea română se războieşte cu ceilalţi confraţi prin strategiile omertei.

Încă se poartă lipsa de asumare şi lipsa de delimitare faţă de excesele trecutului. Cei vinovaţi se consideră în mod automat absolviţi de orice vină, aşteptând stingerea amintirilor şi înfruptându-se din toate prescrierile posibile, beneficiind de mersul înainte al societăţii în absenţa oricărei minime autolustrări. Încă un fel de a avea memorie zadarnică, după Alain Finkielkraut. Sau de a ocoli etica neuitării, după Monica Lovinescu.

Poate-poate, va veni şi o generaţie care să se fi săturat de ticăloşie. De la Zidul Berlinului la Zidul din interiorul oamenilor. Stereotipuri româneşti oligarhice: abuz, scandal, corupţie, demagogie.

De aproape un secol numărăm în România eşecuri după eşecuri în tentativele de instaurare a democraţiei. Şi ne facem mereu iluzii: poate că de data asta va fi altfel… O luăm mereu de la capăt, ca ţară subdezvoltată, nutrind speranţa că se va naşte, măcar de data asta, o clasă politică determinată pentru democraţie şi aptă să reziste manipulărilor marelui imperiu de migratori de la răsărit sau strategilor manipulatori ai globalizării. Fiecare încercare de europenizare, de democratizare şi de modernizare a societăţii româneşti, rău plasată în coasta Rusiei, fiecare speranţă de fortificare a unui stat de drept în care cetăţenii să fie egali în faţa legii s-a izbit de rezistenţe politice interne şi externe, de şocuri şi traume politice şi economice, de instaurări de dictaturi de tot felul care au proclamat domnia jafului şi a bunului plac în numele unor aşa-zise principii ideologice care le anulau pe cele de drept. Un spirit destructivist care reiterează socialismul naţionalist de diverse grade pare de neoprit în această parte a lumii. Modelul european, care a pătruns la noi adesea ca un zefir ce anunţă libertatea, a fost repede sufocat de furtunile siberiene sau de catastrofele penitenciare în numele ultra-naţionalismului celui mai acerb. Repertoriul de cuvinte care descriu cel mai sugestiv acest tip de lume românească este sărac: abuz, scandal, corupţie, demagogie. Stereotipuri româneşti oligarhice…

Discuţiile ce animă viaţa noastră publică sunt guvernate, din păcate nedezminţit, de interminabile scandaluri ce sunt mai ales politice, acum, ca şi în urmă cu o sută de ani. Iar viaţa politică actuală a României este traversată de grave şi perpetue crize profunde care blochează comunicarea şi care scot zilnic la iveală tentaculele caracatiţei corupţiei şi imensele manipulări la care este supusă populaţia. Intensa mediatizare face, totuşi, democraţia să respire. Pentru politicieni şi familiile lor, capetele de acuzare sunt mai ales implicarea nelegală în mega-afaceri şi traficarea influenţei şi privilegiilor, furtul cosmetizat şi înşelăciunile în serie, deturnarea de fonduri guvernamentale sau europene. Clasa noastră de politicieni are conştiinţa încărcată: de la marile poturi de afaceri interne sau cu acţionariat străin majoritar, confiscate pentru copii şi mătuşi, de la construirea unor codexuri de legi stupide şi dezlânate negate fără încetare de Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg, de la punerea în operă a unei Justiţii banditeşti care apără interesele puterii, s-a ajuns până la anihilarea şanselor de supravieţuire a populaţiei – din ce în ce mai sărace şi deconectate de la exigenţele statului de drept.

Despre mişelie şi ticăloşie e mult de povestit. Şi nu merită să ostenim vreodată a o face. Poate-poate, va veni şi o generaţie care să se fi săturat de ticăloşie… Cu vorbele acestea se consolează omul de rând.

Dar povestea se repetă mereu, ca şi cum roata istoriei se blochează sistematic la un punct fix, mereu acelaşi, generator de mers în gol.

Ticăloşia sistemică înseamnă adesea denaturarea unor chestiuni pur economice, precum deturnările de fonduri, care aveau loc ieri, ca şi azi, în zonele clientelare. Iar aceste fonduri, în loc să ajungă în circuitul pentru care au fost aprobate legal, ajung în direcţii obscure. Metodele sunt neschimbate în ultimul secol.

În anii gri de după Holocaust, bunăoară, când populaţia românească evreiască revenise doar în procent mic acasă, statul român era ruinat de război, de seceta din 1946, de cheltuielile imense de întreţinere a armatelor sovietice. Organizaţiile The American Jewish Joint Distribution Committee şi Jewish Agency au trimis subvenţii care au constituit un suport esenţial pentru evreimea română sărăcită şi deposedată de bunuri. Jointul a încredinţat lui W. Fildermann ajutoare sub formă de franci elveţieni, o sumă enormă, însă aceasta nu putea fi schimbată în lei pe piaţa liberă, căci era vorba de 18,75 milioane de franci elveţieni. De voie de nevoie, deşi evreii au fost pur şi simplu jefuiţi a doua oară, această sumă a fost tranzacţionată finalmente cu guvernul român, care şi-a oprit un comision substanţial, iar miniştrii comunişti din epocă au procedat identic, cerând zeciuială de la victimele agonizânde ale celor mai cumplite orori (vezi Hildrun Grass, Viaţa evreiască din România după catastrofă. Ajutoare pentru supravieţuire şi despăgubiri, în „Studia et Acta Historiae Iudaeorum Romaniae”, VI, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2001, p.294-299)… Ticăloşia sistemică guvernează, prin urmare, nestingherit, în sferele economică şi respectiv politică. Cele două jumătăţi întregesc pârghiile puterii. Succesiunea de regimuri totalitare a produs rafinări de mentalităţi ticăloase şi schilodirea conştiinţe0i, consacrând abolirea respectului pentru statul de drept.

Un alt exemplu, de astă dată din zona politicului: tragica soartă a mamei celebrei disidente şi scriitoare Monica Lovinescu şi soţia nu mai puţin ilustrului critic şi scriitor român Eugen Lovinescu. După moartea soţului şi emigrarea fiicei la Paris, Ecaterina Bălăcioiu este arestată fără motiv, deşi avea 70 de ani şi era foarte bolnavă. Adevăratul motiv al arestării nici nu fusese unul cu adevărat politic, ci unul mult mai ticălos; el a ieşit în evidenţă mai spre zilele noastre, când firele diverselor mărturii puse cap la cap au scos la lumină interese de o meschinărie înfiorătoare (în timp ce dosarele despre Ecaterina Bălăcioiu au fost distruse, pentru a acoperi monstruosul asasinat, iar femeia a trecut prin coşmarul de a fi fost dusă de vie la morgă, apoi eutanasiată, iar ulterior, în 1960, cadavrul ei a fost îngropat într-o groapă comună a închisorii): procurorul Ioan Nistor a urât atât de mult această familie, încât el a fost şi incendiatorul bibliotecii lui Eugen Lovinescu şi apoi cel care a dispus arestarea şi anchetarea soţiei lui, Ecaterinei Bălăcioiu, confiscându-i bunurile, devenind ocupantul, pentru patru decenii! Al apartamentului ce aparţinuse familiei şi în care se ţinuseră, în epocă, şedinţele celebrului Cenaclu Sburătorul. Acesta fusese, până la urmă, scopul procurorului: să pună mâna pe casa familiei Lovinescu. Aşa cum aflăm din cartea „Această dragoste care ne leagă”, Ed. Humanitas, 2005, scrisă de Doina Jela, nu idealurile staliniste sau fapte penale demonstrabile alimentaseră zelul magistratului, ci pofta de a pune mâna pe o casă care nu era nici măcar foarte mare, dar era plasată în centrul Bucureştiului, şi în care dorea să se instaleze, convins că merită şi convins că legile proprietăţii nu mai există. Sunt milioane de astfel de cazuri de ticăloşie sistemică petrecute în Gulag, în decursul unui secol întunecat… Sunt amintiri care se sting şi vieţi despre a căror dispariţie nu mai vorbeşte nimeni. Pentru că prima valoare care e atacată, într-un sistem ticăloşit, este etica. Ea este confiscată de spirite malefice şi discreţionare. Acţiunea civică se stinge. Este înnăbuşită. Responsabilitatea Puterii faţă de Cetăţean, dar şi a Cetăţeanului faţă de societate diminuează până la dispariţie.

În România actuală există numai precedente de eşec al democraţiei; nu există încă precedente care să inspire un optimism consecvent în instalarea democraţiei. Din această cauză, când un nou puseu de fărădelegi antidemocrate palpită azi prin scandalurile publice care aruncă în ring lipsa de onestitate şi mizerabilismul multor politicieni români, nu este bine că Uniunea Europeană şi-a diminuat vigilenta observare şi mecanismele de sancţionare a corupţiei şi a abuzurilor grave ale Justiţiei şi ale clasei politice româneşti. Dacă a fost integrată în Uniunea Europeană în 2007, mai ales din eterne raţiuni geostrategice, România nu este însă şi o ţară pe deplin democrată; dimpotrivă, de când UE are alte treburi, România este în primejdie să recadă în coşmarul antidemocratic din secolul al XX-lea, iar Uniunea Europeană nu ar trebui să abandoneze ceea ce a început în chestiunea asistării atente a modernizării statului de drept român. Pe de altă parte, sperasem că America va susţine mai mult eforturile de democratizare din România şi nu se va limita numai la proiecte preponderent de securitate zonală.

Necazul e că România a revenit în lumea liberă exact în perioada când consolidarea oligarhilor ruşi se încheiase iar democraţiile occidentală şi americană sunt scuturate ele însele de crize economice şi de asaltul fascismului musulman ce s-a decis să declare lumii libere război total precum şi invitaţia nu foarte cordială de islamizare…

Şi totuşi, încă sper că pacea trebuie să reprezinte singura soluţie corectă şi realist negociată de diplomaţi, de politicieni, de intelighenţia şi de societatea civilă, ca alternativă la holocaustul nuclear cu care suntem ameninţaţi cu toţii, cetăţeni ai unei planete atât de încercate. Temă valabilă şi în 1964, când se iniţia proiectul Zidului Berlinului, dar şi în etapa actuală, când Zidul s-a mutat în interiorul oamenilor, prin logistica civilizaţiilor virtuale şi fractale post-capitaliste.

Atunci când societatea devine o scenă în care politica şi entertainment-ul sunt echivalente. Consideraţiuni despre o cultură a dialogului şi a dezbaterii.

În urmă cu mai bine de trei ani de zile, când am creat aceste programe dedicate detabuizării temelor discriminării din România, ne propusesem să redescoperim trecutul cu ochi lucid şi să încercăm a privi calmi istoria. Urmez din instinct lucrurile bune şi drepte. Istoria are însă alte legi. Ea nu se va schimba, orice am face; ea rămâne în zona implacabilului şi se bizuie pe variabile care nouă ne scapă. Istoria e istorie, cu bunele şi cu relele ei. Deraierile politice vor continua, ori de câte ori oamenii se vor dedica halucinaţiilor ideologice. Am găsit că este bine să discutăm despre Holocaustul transnistrean, care ne-a fost ascuns atât de multă vreme, mai ales nouă, generaţiilor de după 1950. Am evocat neîncetat mari scriitori români – evrei şi artişti de origine evreiască, în zone unde s-a dorit ştergerea lor din memorie: am făcut toate acestea pentru a pune în lumină rolul şi aportul pe care această comunitate l-a adus în mod incontestabil la dezvoltarea civilizaţiei româneşti. Să recunoaştem, însă, că prejudecăţile alimentate de curentele antisemite şi de tendinţele ultra-naţionaliste nu sunt uşor de învins, nici prin dialog, nici prin autenticitatea mărturiilor. Există generaţii mutilate de clişee. Pentru unele aspecte din trecut ce au fost generate doar de câţiva evrei, iar nu de toţi, în masă, este anatemizată adesea şi în mod nejustificat întreaga civilizaţie iudaică. Aceeaşi situaţie o regăsim şi în cazul românilor, atunci când teoria etichetării ajunge să fie aplicată sumar, în locul raţiunii şi al dreptei judecăţi. Stigmatizările acţionează împotriva adevărului. Cu toate aceasta, căutarea adevărului nu trebuie să înceteze.

Ţesu Solomovici, într-un recent articol din Ziua din 29 septembrie, relatează pentru opinia publică rolul Comitetului Democratic Evreiesc în manipularea comunistă din perioada de după 1945, când această organizaţie a lovit în primul rând în interesele evreilor, ca şi în interesele româneşti. Astfel de comunicatori din media, care tratează marile teme ale istoriei cu scopul developării adevărului şi al transmiterii lui – fie şi enunţiativ – către fiecare generaţie, sunt salvatori ai unui imaginar colectiv mereu pus la încercare şi care are nevoie de această periodică primenire prin adevăr.

Altădată, în alte surse jurnalistice şi istorice, opinia publică a privit uluită către un personaj istoric care a fost mult îndrăgit şi chiar divinizat de mulţi români (cu genul acela perdant de fascinaţie utopică creată de propagandă) pentru tenacitatea cu care s-a opus sovietizării, dar care a adoptat o strategie deloc umană atunci când a aprobat cu elan holocaustul românesc: mareşalul Ion Antonescu. El a încălcat însă legile moderne, principiile indestructibile ale umanităţii moderne şi a generat un genocid de tristă amintire. Faptul că în ultimii ani problema a fost detabuizată pentru publicul larg se datorează tot unor comunicatori îndrăzneţi.

Curajul de a construi comunicare şi programe culturale de dizolvare a tensiunilor dintre culturi în perioadele de agravare a intoleranţei vine din vocaţie. E nevoie de un anumit nivel al conştiinţei umanitare pentru a asuma, ca om de cultură, atitudini şi proiecte care au ca scop reducerea tensiunilor politice şi sociale în cadrul unor programe de informare corectă, prin dialoguri deschise: când lucrurile se discută onest şi părţile se pun de acord asupra stilului polemic, care trebuie să fie o manieră de a dezbate iar nu un stil de război neconvenţional, concluzia care apare este aceea că între oameni există punţi de legătură, ce se refac neîncetat, dacă un înger comunicator de bunăvoinţă se află prin preajmă. Deasupra tuturor, însă, trebuie să stea Adevărul şi Dreptatea.

O primă constatare după aceste episoade de dialog public şi eseuri: o cultură a dialogului şi a dezbaterii e incipientă în România. Oamenii încă simt nevoia să agite pumnul pentru a-şi susţine ideile ori simt nevoia să condimenteze discursul cu o expresivitate verbală extremă şi cu comportamente de nişă ce anihilează politeţea, alteori excluzându-şi chiar adversarii de idei, pentru a crede că, astfel, impunând numai dictatura unei monomanii, se fac înţeleşi. Dacă încrâncenarea încă este de sorginte totalitară, după decenii de cenzură comunistă, este evident că apucăturile inchizitoriale vin adesea dinspre clasa politică actuală, care ocupă spaţiul mediatic zi şi noapte cu gravele ei probleme de sănătate morală (adesea, şi mintală): politicienii noştri nu încetează să fie prea cverulenţi, îşi mută prea des locul de muncă în studiourile de televiziune sau la microfonul radio, din dorinţa de a manipula, în loc de a se aşeza la masa dialogului, cu toleranţă şi dreaptă cumpănire. Iar stilul acesta eronat de guvernare se transmite mai departe, pe verticală, de sus în jos şi, prin subliminalitate mediatică, ajunge să contamineze pe orizontală opinia publică, acţionând cu forţa unui model. Societatea, însă, nu poate deveni o scenă în care politica şi entertainment-ul sunt echivalente.

Comunicarea publică va fi întotdeauna un scut împotriva pulsiunilor dictatoriale. Aşadar, discuţiile libere şi oneste pe tema relaţiei dintre cultura română şi alte culturi de pe teritoriul românesc, mai ales cea iudaică (cea mai sensibilă şi vulnerabilă la discriminare), vor fi mereu necesare, dar vor avea nevoie întotdeauna de argumente temeinice şi de o abordare adecvată. Orice bibliotecă publică europeană are acum surse ce pot fi consultate. Biblioteca Bucovinei şi biblioteca personală oferă numeroase studii şi cercetări, semnate de autori români sau străini; alături, la îndemână, stau bibliografii complete, la temă, ori programe publice de dezbateri.