Angela Furtuna



Yüklə 1,39 Mb.
səhifə17/36
tarix17.01.2019
ölçüsü1,39 Mb.
#99705
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   36

Dificultatea de a parcurge cărţile ce vin din epoci dominate de etici diferite. A trăi simultan în lumi antagonice şi a supravieţui prin rezolvarea conflictului ce se naşte prin acest nod ce te ţine captivă… A te fi născut sub dictatură, a fi trăit într-o alveolă, anonimă, şi a învăţa să te ridici deasupra amneziei, în clipa în care libertatea ţi-a fost restituită. O viaţă ca o smulgere a unui fir de iarbă din rădăcină.

E un joc, totuşi, dar e un joc pe viaţă şi pe moarte. Nu tragic, cât fericit şi seren, prin simplitatea lui colosală. La fel cum fusese uimirea lui Marin Preda: n-am avut sentimentul că am timp (deşi am avut berechet) să mă uit pe cer şi să observ mersul constelaţiilor. Ce-am făcut cu acel timp, când l-am avut, de n-am descoperit până acum unde se află cutare stea? Nimic n-am făcut. Am fost obsedat. Atât. Deodată mă gândesc, dimpotrivă, la un alt joc cu timpul, anume la jocul cu timpul aşa cum îi fusese dat lui Max Blecher să-l rumineze. Căci la acesta din urmă, fiecare clipă devenise o novă, ce înainta în sine ca un tăiş, lăsând în urmă siajul unui suprarealism al durerii, şi nu o contemplaţie narcisică.

Altădată Norman Manea fusese prins de ghearele epocii damnate: omul s-a retras, astfel, s-a diluat, a supravieţuit prin chiar această diluare, prin purificare, trecând din veninul puternic al celorlalţi înspre soluţia limpidă a remediului. Reflectând la ceea ce suntem de fapt, aşa cum o face şi altădată, în discuţiile sale cu Saul Bellow: Ce suntem de fapt, intelectuali sau artişti? Asta ne-ar sili să ne întrebăm cine este, până la urmă, mai naiv: intelectualul sau artistul. Nu am ajuns la nici o concluzie. Nici măcar nu sunt sigur că e un păcat să fii naiv. Întrebarea ne duce către ceva mult mai serios.

Dar americanii exclud ipoteza taxinomică ce, eventual, îl identifică pe intelectual cu artistul. La ei, intelectualii sunt în exclusivitate universitarii.

Şi artistul?

Artistul este un om neîncrezător, mai ales faţă de intelectual. El nu ştie, el va ajuta pe alţii să afle.

Heinrich Böll spusese că „Fiecare artist aparţine prin definiţie opoziţiei extraparlamentare”. Fără doar şi poate că artistul incomodează democraţia pragmatică şi sistemele totalitare, ambele încearcă după metodele şi mijloacele sale să-l omită, să-l aservească. Intelectualul se poate adecva mai repede sistemului, fiindu-i mai util decât artistul, care e subversiv şi vizionar. Iar cel ce e vizionar îşi depăşeşte epoca. Trăind prin contrarietate, prin negarea prezentului.

Ucenicia unui artist în totalitarism: tot operă literară pare să fi fost şi a scrie, dar şi a trăi? Căci esteticul singur nu ar fi putut să fie fluidul impur al dezertării din spiritul de dreptate şi adevăr. Omul care nu se situează etic deasupra operei sale are de rezolvat circumstanţele în care se va institui ca instanţă estetică. Mai devreme sau mai târziu, canonul devine un cordon ombilical care nu mai satură fiinţa nouă.

Ce caută artistul, în fond? Nu cumva, în ipostazele sale de delir, artisul caută să-l întreacă pe Dumnezeu, sau măcar să-l concureze? Lessing, cel mai cinstit dintre mulţi oameni teoretici, a îndrăznit să dea pe faţă că urmărea mai degrabă căutarea adevărului decât adevărul însuşi. Dar adevărul integral este mai degrabă materia de lucru a intelectualului, pe când artistul se simte chemat către expresia adevărului abia intuit. Prefigurarea.

„Cel ce află prin experienţă plăcerea ce ţi-o dă cunoaşterea socratică simte cum această cunoaştere se străduieşte să prindă, în cercuri tot mai vaste, lumea aparenţelor. Nu va mai exista de acum încolo vreun imbold care să-l lege de viaţă mai puternic decât apriga dorinţă de a duce mai departe această cucerire. Optimismul ascuns în esenţa logicii dă greş. Omul superior ajunge la puncte de limită ale periferiei. Dă cu ochii de un întuneric absolut. Spre spaima lui, vede cum logica, în aceste puncte de limită, se încolăceşte în jurul ei şi îşi muşcă coada… Când se încolăceşte în jurul ei şi îşi muşcă coada – atunci se iveşte forma nouă a cunoaşterii. Cunoaşterea tragică. Cunoaşterea tragică, auzi! Cunoaşterea tragică o putem suporta numai luând arta drept scut şi leac… Dorinţa de a cunoaşte doar în formele ei inferioare se manifestă ca un duşman al al artei. Îndeosebi al celei dionisiac – tragic”. Atunci când adevărul este prea explicit, el este cunoaştere ştiinţifică, dar inocenţa intuiţiei îi prieşte mai mult artistului decât certitudinea.

Adevărul vag, înaintea revelaţiei.

A trăi prin antiteză, totuşi. Şi a supravieţui prin perpetuarea acesteia: conflictul iremediabil dintre precaritatea fiinţei şi supremaţia încercării la care se supune… Einstein cerea să-l înţelegem pe Dumnezeu cu alte măsuri, pentru că nu e răuvoitor, ci doar subtil… Norman Manea invită la conciliere: judecată moderată şi intuiţie dozată. Judecată ce o merită nu doar divinitatea, ci şi omul… O carte a lui Manea este dominată de o rostire blajină, oricare din ele, chiar şi atunci când se dedică unor revelaţii tragice. Precum la Levi, bunăoară, există o voinţă a autorului de a nu repeta în scris deformaţia rupturală indusă asupra vieţii sale de experienţa Holocaustului şi a Gulagului, ci de a caligrafia emoţiile. El alcătuieşte hieroglife pentru durere, înnobilând-o; la Manea, durerea nu e exhibată şi explicită, nici crochiu, ci dedusă prin suma de consecinţe, ca un loc geometric unde omul încearcă triada: a fi purificat, apoi a fi redus la absurd, şi finalmente a fi eliberat.

Teorema obsesivă a secolului XX: crima. Crimăgândirea e un corolar.

În literatură, ca să nu aduci o temă în derizoriu: ai nevoie de artă, de frază. A nu reduce tema crimei la un simplu fapt divers.

Metodă infailibilă pentru a şti care e fraza bună şi care nu: îmi imaginez că mă aflu în mijlocul Saharei, fără nici o carte cu mine etc. În buzunar, descopăr un pătrăţel de hârtie, pe care e scrisă o frază. Dacă, citind-o, înţeleg că pustiul a căpătat un sens şi că nu mai vreau să plec de acolo, fraza e bună. Adevărul artistului revelat în pustiu: doar adevărul, când nu stă în extrapolarea firului de nisip, ci în perpetuarea prin fractură a deşertului.

* „Să mergem să cumpărăm piersici. E vânătoarea din Război şi pace, nu mă uit altfel la tine decât la Nataşa Rostova. Piaţa cu pepenii ei – e un bal şi aşteptându-te să plăteşti strugurii, nu tremur altfel decât Ladima”. Lectură cu fereastra deschisă către grădină: doar florile şi cuvintele, de ce şi novele şi stelele?

Seducţia se slujeşte, totdeauna, şi de „discurs”, iar „discursul amoros” poate face (vezi Roland Barthes), obiectul unui curs universitar de literatură. „Conversaţiile înscenării”, „discursul iubirii”… Literatură şi iubire… A scrie despre iubire şi despre natură: a părăsi ideile – devenite povară. A trăda? De fapt, scriitorii care văd idei nu pot scrie despre iubire şi despre natură. Poate că de aceea nici la Manea nu prea găsim iubirea şi natura. Stilul său e dominat de forţa de evocare politică, de naraţiunea pe minimum trei planuri şi de un estetism reţinut, bine strunit. E, în toate acestea, prozatorul ca un salvator prin forţa specială a cuvintelor; e proză printr-un efect de arhitecturi lingvistice sobre care sugerează prezenţa fiinţei în istorie fără a o subjuga; e o veritabilă măiestrie de scriitor reducţionist la mijloace care exclud excesele şi care practică o artă a preciziei lipsită de opulenţă. Totul pare spus, la modul genial, de un RainMan din Est: a fost odată ca niciodată o lume de idei ce au lăsat în urmă multă cenuşă şi multe lobotomii.

„Nu-ţi vine să te întorci în locul de unde ai fost gonit”…„Ghinionul a fost norocul tău, Norman”

Da. „Ghinionul a fost norocul tău, Norman”, i-a spus prietenul Leon lui Norman Manea. „Dictatorul ţi-a fost norocul”. Dictatorii, la o adică. Şi cum altfel, decât prin persecuţie, se poate omul răzvrăti şi se poate el răstigni de adevărul persoanei sale, de adevărul ideilor sale, de adevărul culturii sale, de adevărul destinului său?

Ar fi o problemă, aici, însă. Care îşi merită paranteza. E problema actelor mnezice ratate, sesizată şi de Alain Finkielkraut, în „Memoria zadarnică” (Ed. Hasefer, 2004). E periculos ca ghinionul sau norocul să gestioneze memoria şi adevăraul. Memoria nu poate fi lăsată să bage istoria în comă. „Împotriva uitării trecutului se poate totdeauna face apel, trezind memoria. Însă împotriva unei memorii care, în loc de a ne plăti datoria faţă de cei morţi, pune trecutul la dispoziţia celor vii, îi face să se simtă mai în largul lor, împăcându-i cu propria conştiinţă, le reconfirmă certitudinile ideologice şi întreţine amalgamul de cinism şi sentimentalism, atât de caracteristic epocii noastre, împotriva unei asemenea memorii nu mai există nici un fel de recurs”.

Atunci când memoria adusă la zi nu reface adevărul istoric şi nu slujeşte sentimentului de justiţie, triumful ei asupra uitării se trasformă într-o facultate mnezică zadarnică. Un act ratat.

Revenind la lectura din Manea: prima problemă cu care se confruntă cititorul român al Întoarcerii huliganului ţine de mentalităţi şi istoria lor, în contextul istoric al dictaturii. Este aceeaşi cauză a dificultăţilor cu care s-a confruntat şi Andrei Oişteanu în elaborarea studiului comparativ de imagologie etnică intitulat Imaginea evreului în cultura română şi asupra căreia depune mărturie (Ed. Humanitas, Ediţia a II-a, p.35, 3. Evreul tabu): „este vorba de rănile de nevindecat pe care cenzura comunistă le-a provocat în corpusul literaturii ştiinţelor sociale. În marea majoritate a cărţilor, publicaţiilor şi studiilor de folclor şi etnologie apărute după război în România nu se vorbeşte aproape deloc despre evreu, pentru că acest nomen ethnicum şi tot ce era legat de el a devenit în bună măsură tabu. După un exces de popularitate (negativă, este drept), în perioada dintre războaie, când evreul devenise protagonistul fără voie al prea multor cărţi, studii şi articole antisemite, o dată cu instaurarea regimului comunist în România, evreul a fost obiectul unui alt exces: nu s-a mai scris aproape nimic despre el, de ca şi cum nu ar fi existat (conform principiului regimurilor totalitare: „Despre cine/ce nu se vorbeşte, nu există„. Un exces de tăcere a luat locul unui exces de zgomot”.

Unele prejudecăţi sunt mai cunoscute de publicul larg. Astfel, există un clişeu al evreului etern călător şi etern prigonit. Pentru evrei, e un ţărm pierdut în ceaţă, care se îndepărtează necontenit. Un strigăt care nu se aude, pentru că e condamnat să rămână nerevelat, mut. Miezul de adevăr stă, încă, în rasismul ce se autoîntreţine şi care este reiterat periodic sub formă de antisemitism. Acest adevăr este ambalat în zbucium şi tortură, în temperaturi insuportabile care forjează caracterul ce va trebui să reziste la agresiunea potenţială, apoi la agresiunea reală şi la tensiunea antisemită cvasiconstantă a sistemelor politice şi sociale instabile. Evreul încă este din păcate identificat cu străinul. De aici şi până la toleranţă şi armonie, e un drum anevoios şi imposibil de atins înafara sistemelor democratice şi multiculturale. În consecinţă, evreii devin lecţia de civilizaţie a unei comunităţi, după spusele unui arhiepiscop de Canterbury.

Citesc „Întoarcerea Huliganului” prin lectură multiplă şi încerc să refac câteva trasee.

Aflu despre clipele şi gândurile unui om care a urcat, de ani buni, şi în biblioteca mea pe raftul întâi, un om care este unul din cei mai mari scriitori români (foarte cunoscut, foarte tradus şi gustat), un candidat cu şanse reale la Premiul Nobel pentru literatură: un om zdrobit de huligani, în România huliganică, în ani huliganici (evident, aici trebuie adoptat codul cultural din epocă); condamnat la o copilărie de deportat în Transnistria; format de o cultură a libertăţii, împotriva curentului-buldozer-naţionalist; sufocat de omerta şi vendeta instituită de agitatori şi propagandişti antisemiţi în jurul său, în jurul eseurilor şi articolelor sale şi în jurul cărţilor sale (dar oare nu cunosc şi eu prea bine această presiune a culturii oficiale, prin care rataţii şi politrucii din Cultură şi din asociaţiile profesionale scriitoriceşti sau din presa literară aservită îi zdrobesc pe opozanţii ce nu se subordonează „liniei de partid”, y compris străini ca mine, instituind asupra lor protocoalele asasinatului moral, social şi profesional?)

Textul lui Norman Manea despre Mircea Eliade (a se vedea eseul Felix Culpa, în volumul Despre clovni-Dictatorul şi artistul, Editura Polirom, Iaşi, 2005, ed. A II-a.) apăruse mai întâi în New Republic, iar în 1992 a apărut şi traducerea sa în limba română. (Revista România Literară a folosit cu acea ocazie mânia proletară împotriva autorului, după cum îşi aminteşte el însuşi în cartea sa. România Literară voia capul autorului şi alta nu. Şi capul meu, ca şi alte capete au căzut, între timp, de ghilotina României Literare, dar cui îi mai pasă de manierele proletculte şi dogmatice ale revistei cu evoluţie etică foarte capricioasă, din cauza caracterului ei bizar, de organ al unei cenzuri cu teză şi surdină, pentru că politica revistei oscilează între recuperarea comuniştilor de omenie liberară şi exigenţele oligarhilor furnizori de petrodolari?)

Apoi, au urmat persecuţii extinse asupra familiei lui Norman Manea, rămasă în ţară după ce scriitorul, sătul de hărţuire, a emigrat. Cutia poştală a soacrei sale, din scara B, nr.84, blocul magazinului Unic de vizavi de Scala, de pe Bulevardul Magheru din Bucureşti, a fost incendiată în câteva rânduri numai în anul 1992, iar biata bătrână a fost ameninţată. Toate acestea aveau loc în anii 90, aşadar. Nu în anii 30. Anii 90, din nou, huliganici. „Eseul tău a picat foarte prost”, scria mama Cellei Manea, Evelyene, „aici, (în România), Eliade, Cioran, Noica, Nicu Steinhardt, Iorga, Nae Ionescu, chiar şi Antonescu, chiar şi Zelea Codreanu, sunt preferaţii presei, eroii anticomunismului”. Răul cultural readucea la suprafaţă răul politic. Perfect? Nici vorbă.

Dar de ce gândirea românească interbelică anticomunistă, aplecată bine de tot către extrema dreaptă, a avut nevoie de cultul antisemit şi de elogiul exterminării evreilor în masă? Un model fusese preluat din Răsărit. Căci, pentru cei ce au uitat, să reamintim faptul că, alături de americani, ruşii i-au eliberat pe evreii supravieţuitori din lagărele naziste, în 1944, dar prima lor acţiune a fost, după aceea, de a trimite pe front bărbaţii evrei salvaţi: adică tot ei, direct pe front, în linia întâi, contra nemţilor. Probabil ca să-şi plătească birul pe salvare. Tampon între două sectoare ale neantului obligatoriu. Au plecat vreodată ruşii din vreun loc devastat fără să-şi ia partea? Ciubucul? „Schelete. Abia scăpaţi din lagăr”, mărturiseşte şi Norman Manea; soldaţii evrei supravieţuitori ai lagărelor erau aleşi de comandaţii sovietici ca o carne de tun ideală, puşi să se răfuiască acum în direct cu foştii călăi germani, chipurile. Însă această întâmplare nu era decât noua formă, prelungită perfid, a genocidului. Decât să hrăneşti scheletele umblătoare lăsate în urmă de nemţi, şi să le îngraşi pe banii Uniunii Sovietice, nu mai bine le mai trimiţi o dată la moarte, una care să pară eroică, într-un război absurd, doar doar se va scurge şi ultima picătură de sânge şi de suflet de jidan din aceşti soldaţi?… Aceasta era morala maşinăriei diabolice.

O amintire. În carte, Manea introduce unele pagini impregnate de biografism. „Şase dimineaţa, la telefon era (…). Suceava, oraşul care îmi găzduise copilăria şi adolescenţa. O voce blândă şi politicoasă: directorul Băncii Comerciale din Suceava! Aflase că reapar, curând, în România şi ţinea să aflu, cu întârziere, că Fundaţia Bucovina îmi decernase, iarna trecută, Premiul pentru Literatură. Cetăţenii oraşului meu natal ar fi extrem de onoraţi dacă… Suceava! Bucovina! Renaşterea! Acolo renăscusem, n-am uitat, după întoarcerea din lagăr. Fără festivităţi, fără televiziune, fără publicitate? Mi se putea permite această concesie? Da, directorul mă asigură că festivităţile avuseseră deja loc, anul trecut, fără laureatul american”. Şi chiar fără înştiinţarea lui. Românească treabă…!

Frământările continuă şi în perioada de pregătire a călătoriei către ţară. Pentru a o revedea, cu durere? Sau pentru a primi şi „modestul” premiu, decernat cu „ceva timp înainte” în ţară, dar fără a-l fi anunţat pe Norman Manea, încă foarte viu scriitor şi profesor în USA?

Motive de a reveni în ţară?… Puţine…„Nu-ţi vine să te întorci în locul de unde ai fost gonit”. Sau: „La cinci ani, în toamna lui 1941, te-ai trezit într-un vagon de vite, înghesuit între vecini, rude, prieteni. Trenul vă purta spre Est. La Est de Eden”. Sau: „În 1945, la finele războiului, la 9 ani, nu ştiai ce să faci cu proaspătul titlu de supravieţuitor. Abia la 50 de ani, în 1986, ai înţeles, în sfârşit, ce înseamnă. Plecai, din nou. Spre Vest, de data asta. Definitiv, spre Vest”. Ah, capcană imposibilă: să nu poţi pleca, să nu poţi nici rămâne. „Evadare imposibilă. Găsiseşi, între timp, un domiciliu: Limba”. Domiciliu freatic. Limba română, acasă. Nu mă simt acasă decât în limba română. De altfel, Norman Manea e singurul scriitor român din exil care, deşi a emigrat de aproape douăzeci şi cinci de ani, continuă să scrie numai în limba română. Probabil, judecând după exigenţa şi profunzimea personalităţii autorului, limba română îi furnizează cele mai bogate nuanţe, trăirile cele mai depline şi expresivitatea care îi satisface rigoarea şi acribia.

„Supravieţuitor. Străin. Extrateritorial. Antipartinic… (.) Locuiai în limbă, în limba română, nu? Da, recunoşteam retrospectiva: La 5 ani, mai întâi, din cauza unui Dictator. La 50 de ani, din cauza altui Dictator şi a ideologiei opuse. Asta ar fi farsa, nu-i aşa?”

Farsă a fost? Nu, aceasta a fost chiar viaţa. Viaţa lui Norman Manea. Precum viaţa multora din cei de pe aici, de la gurile, hulpave de cadavre, ale Dunării…

Norman Manea îl citează adesea pe Cioran, în care găseşte fibre de rădăcina vieţii, deşi îi despart pentru totdeauna ideile de dreapta ale filosofului: „A fi exclus este singura noastră demnitate”, repetase Cioran. O repetă şi Manea.

O întăresc, la rândul meu.

A fi exclus şi liber.

A fi, prin excludere, tu însuţi, unic.

„Instruirea dezrădăcinatului pentru dezrădăcinarea ultimă” este acest exil în care plecase, în 86, Norman Manea, aflat în crucea vieţii şi în dimineaţa senectuţii. „Întoarcerea huliganului”, în lectură multiplă, nu este decât actul sfâşierii de sine al unui om care reînnoieşte mereu povaţa lui Kafka: „În lupta dintre tine şi lume, treci de partea lumii”.

„Astăzi, 9 octombrie 1941, pleacă cu trenul populaţia evreiască din comuna Iţcani şi Burdujeni, precum şi cei din din oraşul Suceava”. Suceava, Transnistria şi Babilonul. Angoasele istoriei.

Norman Manea relatează fără emoţie fals epatantă despre debutul Holocaustului transnistrean (cităm din paginile 211-213 din volumul Întoarcerea huliganului, ed. Polirom, 2006): „Astăzi, 9 octombrie 1941, pleacă cu trenul populaţia evreiască din comuna Iţcani şi Burdujeni, precum şi cei din din oraşul Suceava. Strada Ciprian Porumbescu până la strada Petru Rareş, colţ cu Biserica Sfântul Dumitru şi casa evreiască. Strada Regina Maria până la prăvălia de coloniale Reif. Strada Cetăţii. Prima stradă după hotelul „La Americanul„ până la Gimnaziul Industrial de fete. Strada Bosancilor până la terminarea ei”. Operaţia urma să înceapă la rampa militară a gării Burdujeni în 9 octombrie 1941.

„Tragicul destin a apropiat, peste milenii, robia babilonică şi iadul de foame, boală şi moarte al Transnistriei”, scria creştinul Traian Popovici, primarul Cernăuţiului, capitala Bucovinei (despre care am amintit în alt episod, n.m.). „Deposedarea la punctele de adunare pe Nistru de tot ce mai aveau deportaţii, distrugerea documentelor, pornirea în bacuri desculţi şi nemâncaţi, sunt pagini de tragedie dantescă şi sălbăticie apocaliptică”, continuă primarul Popovici care încercase, până în ultima clipă, să împiedice exodul. „La un singur transport, din 60 de copii sugari a supravieţuit unul singur. Obosiţii, poticniţii erau abandonaţi în stare muribundă pe marginea drumurilor, pradă vulturilor şi câinilor. Cei ajunşi la destinaţie în condiţii mizerabile de igienă şi trai, fără locuinţe, fără lemne, fără alimente şi îmbrăcăminte, sunt expuşi necruţător intemperiilor vremii şi vexaţiunilor organelor de pază şi administrative”.

Deportaţii din Rădăuţi transmiseseră şi ei în 1941 de la Ataki, un mesaj disperat: „Pe ziua de 14 octombrie am fost evacuaţi, aduşi aici pentru a fi trecuţi peste Nistru şi trimişi undeva în Ucraina. Fără adăpost, sub cerul liber, în ploaie, în noroi şi frig. Aici, la Ataki, au murit deja sute de persoane. Mulţi au înnebunit, s-au sinucis. Dacă nu vom fi salvaţi imediat, nu va supravieţui niciunul dintre aceşti nenorociţi. Deocamdată, circa 25.000 de suflete. Parte pe drumuri spre Ucraina. Parte la Moghilev. Parte aici, la Ataki”.

La 6 septembrie 1941 Mareşalul României, Ion Antonescu, Comandant al Armatei şi Conducătorul Statului Român, scria: „Nu este lupta cu slavii, ci cu evreii. Este o luptă pe viaţă şi pe moarte. Ori învingem noi, şi lumea se purifică, ori înving ei şi devenim sclavi”.

Pe 4 octombrie, mareşalul decisese deportarea, pe 9 octombrie, record de eficienţă, trenurile porniseră… Crudă eficienţă a unui sistem diabolic.

Acestea au fost realităţile epocii în oraşul unde trăim astăzi, adesea într-o ignoranţă ignobilă. Generaţia mea sau generaţiile precedente ori ulterioare, de până la aşa zisa revoluţie din 89, nu au ştiut nimic despre aceste evenimente. Istoria predată în şcoli nu a menţionat niciodată nimic despre adevărata experienţă a nazismului românesc, cu toate faţetele sale, a holocaustului din Transnistria, ce avusese puncte de plecare în Cernăuţi, Suceava, Rădăuţi şi alte centre bucovinene. Nici despre adevărata faţă a bolşevismului nu ni se povestise nimic. Nici despre epurările dictate de politicile moscovite sau interne ale partidului-stat. Dintr-o dată, ne trezeam că unii oameni din jurul nostru dispar sau sunt trimişi departe (cât de departe o fi lumea aceea?), ori sunt „rotiţi”, sau de-a binelea expulzaţi. Unii făceau parte din sistem. Alţii nu. Unii erau opozanţi. Alţii rezistenţi. Însă pe toţi îi îngloba aceeaşi maşinărie socio-politică obscură şi schizoidă în care nimeni nu era de fapt liber şi toţi împărtăşeau aceeaşi placentă a suspiciunii, a fricii şi a delaţiunii. Într-o totală abulie istorică, reduşi la creierul imponderabil al roboţilor ideologici, după cum relatează şi Norman Manea în romanul său, oamenii pluteau într-o existenţă dirijată, având cu toţii interdicţia de a privi în urmă, la bunici, la strămoşi, la legăturile de familie sau de etnie ori confesionale.

La mare distanţă de momentul Transnistria sau de deceniile totalitare, oraşul Suceava, oraşul lui Norman Manea, cunoaşte acum încă o viaţă. O altă viaţă. Una din nesfârşitele vieţi date de Dumnezeu lumii. Străzile ce duceau altădată sute de suflete către lagăr şi exterminare sunt acum bătute de alte iluzii. Nu toate, democratice. Paşii tinerilor se aliniază către alte ţinte. Multe, democratice. Unele, însă, nu. O vegetaţie luxuriantă creşte în parcuri, în scuarurile parfumate sau pe mormintele celor ce au murit fără să ştie de ce au fost expulzaţi din istoria anilor 40 sau din istoria anilor 50, sau 60 şi aşa mai departe. Pădurile aduc un aer curat, oxigen şi tinereţe, idealuri noi, fascinaţia uitării greşelilor din trecut. Căci, neîndoielnic, fiecare deceniu al secolului trecut a adus excluşii lui, tot aşa cum astăzi, excluşii sunt vânaţi mai ales printre cei ce mai au memorie antitotalitară, cei care mai ştiu câte ceva despre trecutul recent ori îl scormonesc. Deşi ne aflăm, chipurile, în lumea liberă, societatea este din nou străbătută de un curent anti-revizionist, de sorginte perestroikistă de faţadă: este acum în derulare operaţiunea de reciclare a mitului comunist cu ambalaj european, prin decuplarea stadiului său activistic gerontic de la abdomenul flămând al lupilor tineri sau cosmetizaţi, care probabil din ignoranţă sau din pripă repetă aceleaşi mutări stalinistoide pentru care au sărit de fapt la beregata tătucilor lor.

Deunăzi, un tânăr, exasperat de răfuielile declanşate în societatea românească, îi spunea răstit celui mai competent politolog în traumele Estului:„…Domnule Tismăneanu, eu sunt comunist. Aşa cum îl înţeleg eu şi nu cum ni l-a livrat practica. Asta pentru că-i lipsea pragmatismul. Sunt tânăr (nu sunt nomenclaturist, am 29 de ani, e bine aşa?), am stat la cozi, am urmărit programul de două-trei ore al televiziunii naţionale ceauşiste, am cumpărat alimente pe cartelă, deci, sunt trecut puţin prin consecinţele „comunismului„. Însă ştiu să discern. Ce treabă au oamenii cu ideologia? Ca şi cum creştinismul ar avea ceva comun cu preoţii. Ca şi cum creştinismul ar avea ceva comun cu lumea asta. Nu cred în capitalism, am citit despre negri (suprema batjocură a fost crearea statului Liberia), despre indieni (ăştia nu au dreptul la identitate, la proprietate?), nu cred în eredităţi triumfaliste, nu cred în progres economic fără cel uman, nu cred în verbul „a aparţine„, nu cred în democraţie (gluma socială a grecilor), nu cred în oameni, cred în umanitate, cred în verbul „a da„, cred în meritocraţie, cred în idei, cred că omul se poate schimba. Mai vreţi? Ce atâta o daţi înainte numai cu Iliescu, ce atâta comunism, când noi, românii, trăim în două Românii, una a provinciei şi una a marilor oraşe? Nu mai aveţi subiecte, vreţi să vă tot justificaţi, până când? Sunt sătul de angoasele istoriei, sunt sătul de oameni providenţiali, sunt sătul de mentori… Să clădim România, nu Româniile ei…” Dar, adaugă tânărul, inocent, vreau desigur o Românie comunistă… În timp ce gauchişmul de azi socialist, îi slujeşte din plin himerele juvenile şi urcă din nou, irepresibil, din prea-plinul unei lumi ce cultivă destructivismul ca pe o cale de a renunţa la capitalism, încurajând aventurile revoluţionare.


Yüklə 1,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   13   14   15   16   17   18   19   20   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin