Angela Furtuna



Yüklə 1,39 Mb.
səhifə13/36
tarix17.01.2019
ölçüsü1,39 Mb.
#99705
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   36

Însă guvernele româneşti nu au fost cu mult mai clarvăzătoare şi interesate nici în 1939, anul morţii lui Gaster, cum nici în anul 2007, de alocarea de resurse pentru dezvoltarea unui sistem educaţional performant, a unei culturi de vârf, a unei civilizaţii româneşti prospere. La fel cum au ratat cândva recuperarea onorabilă a lui Brâncuşi (şi a atâtor opere valoroase create în exil de cărturari şi artişti români obligaţi mereu de istoria fratricidelor româneşti să emigreze), autorităţile române din epocă au ratat şi achiziţionarea excepţionalei biblioteci Gaster, care a rămas în Anglia şi a fost vândută pe bucăţi, pierzându-şi atât valoarea, cât şi unitatea, nemaivorbind de nevoia de continuitate visată de Moses Gaster. Capitolul românesc al acestei biblioteci a fost achiziţionat în întregime, totuşi, de către institutul londonez filologic „School of Slavonic and East European Studies”, anume pentru dotarea secţiei de limba şi literatura română (Cf. Dennis Deletant, „Solanus”, London, 1975, nr.10, p. 14-23 V şi Id. „Almanahul Tribuna”, 1976, p.207).

Studiile iudaice şi româneşti, în limbile ebraică, română şi germană, efectuate la cele mai bune şcoli din România, din Polonia, din Germania l-au format pe Gaster ca savant, atras de filologie, atras de lingvistică, atras de cultura română veche şi de folclorul românesc. Colecţia sa de manuscrise vechi româneşti se află astăzi la Academia Română, şi ea a fost alcătuită de Moses Gaster prin colaborarea cu anticarii Pinath din Calea Victoriei şi Zwiebel din Splaiul Dâmboviţei.

Reputaţiei de filolog, literat şi folclorist, Gaster i-a adăugat reputaţia de mare orator, conferenţiind cu mare succes la Atheneul Român şi numărându-se printre cei 54 de membri ai acestei instituţii, care s-a ridicat la rang de adevărată academie (cf. art. „Câteva cuvinte despre conferinţele Ateneului” din România, II (1985), nr.35/14 febr. P.2), graţie conferinţelor gasteriene intitulate Apocrifele în literatura română (1884) şi Originea alfabetului şi ortografia română (1885).

În perioada exilului londonez, Moses Gaster a acordat atenţie, pe lângă orientalism, studiilor româneşti, după cum mărturisea el însuşi în memorabila Scrisoare a lui M. Gaster către Bacalu, din 29 noiembrie 1936, ca răspuns la mesajul de felicitare trimis de ultimul către savant „în numele Tineretului Uniunii Evreilor Români”. Tonalitatea scrisorii este etic înaltă şi ştiinţific onestă, cultivând un patriotism de autentic intelectual şi un spirit de savant: „Am lucrat şi am muncit fără preget şi am fost călăuzit numai de un singur gând: cum aş putea să slujesc mai bine neamului. Am căutat să fiu mândru şi umil, am răsfoit nu numai letopiseţele Ţării Româneşti, dar, cu jind şi dragoste şi chiar, câteodată, cu lacrimi în ochi, am răsfoit letopiseţele poporului nostru, cu pagini întregi scrise cu sânge şi alte pagini încă umede de lacrimile martirilor noştri. Au luptat şi ei, cum am luptat şi eu, nu cu spada şi vărsare de sânge, ci cu duhul şi inima, cu dorul de adevăr şi cu dragoste omenească. Am înţeles măreţia poporului nostru, dar, în acelaşi timp, mi-a fost dat să intru în sufletul poporului român, blând şi poetic. Am căutat şi găsit firul care leagă omenirea. Popoarele între dânsele nu sunt decât ramurile unuia şi aceluiaşi copac şi, astfel, mi-a fost dat să-mi găsesc patria în trecutul neamului meu şi, totdeodată, în mijlocul poporului în care m-am născut”.

În arhiva Gaster din Londra se găseşte şi textul unui discurs al lui D. N. Ciotori, consilier special al Legaţiei României de la Londra, delegat al Academiei Române la aniversarea vârstei de 80 de ani a lui Gaster, în care se pomeneşte că „Dr. Moses Gaster a fost un ambasador în această ţară, deoarece el a făcut cunoscute în Anglia viaţa şi literatura romanescă, folclorul şi legendele, timp de mai bine de o jumătate de secol”.

Şi, într-adevăr, cum altfel ar fi putut sta lucrurile? Devreme ce Moses Gaster a publicat în Anglia şi nu în altă parte Chrestomatia Română (1891), care e opera sa de căpetenie ce cuprinde „extracte din 100 de manuscripte şi aproape tot atâtea cărţi tipărite” (L. Şăineanu, Istoria Filologiei Române, Bucureşti, Editura Librăriei Socec&Comp, 1892, p.388), precum şi – „pentru prima oară într-o crestomaţie la noi – texte dialectice şi folclorice inedite, prevăzute cu aparat ştiinţific în limbile română şi franceză, ceea ce o făcea accesibilă şi cercetătorilor străini, ca un preţios document de lucru”.

Deşi această operă de o excepţională valoare a fost întâmpinată cu laude de principalele figuri ale timpului în domeniu (ca Romulus Ionaşcu, Şt. V. Nanul, Al. Philippide, Th. Gartner, Wilhelm Meyer-Lübke, Richard Otto, Emile Picot, Jan Urban-Jarnik, Gustav Weigand), în „Analele Academiei Române”, Dezbateri, Seria II, Tom X, 1892-1893, p 339, s-a consemnat precizarea raportorului N. Ionescu ce susţine că Academia Română a respins de la premiere Crestomaţia lui Gaster, „nesocotind dificultatea întocmirii unei asemenea lucrări, precum şi importanţa sa practică nemijlocită” (cf. prof. Dr. Virgiliu Florea, Univ. Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca).

Dr. Moses Gaster a murit la 5 martie 1939, în timp ce se ducea să ţină o conferinţă despre folclorul românesc la Universitatea din Reading.

Era bătrân, bolnav, epuizat, şi mereu cu gândul la patria sa, România.

Îmi pot imagina acest dor de România, care îl însoţea precum o umbră credincioasă şi pe Moses Gaster prin patria engleză de refugiu, pentru că am întâlnit acest dor de România la mulţi evrei, de ieri şi de azi. Este o stare de tăcere încărcată de nostalgie. O bucurie de a vorbi despre paradis. Nimeni nu a vorbit mai frumos despre paradis decât evreii din exil.

Timpul, ca distanţă dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului. Metafora alienării. Cu ţara la psihiatru sau la teatrul absurd?

România pare că a înnebunit.

Să nu mă mir.

Dar parcă ar fi singurul episod de nebunie temporară ce afectează ţara…

Spitalele cu pacienţi agitaţi sunt nimic faţă de ceea ce li se întâmplă astăzi ultimilor români ce încă nu au apucat să emigreze care încotro. Graţie psihozelor cverulente cu care politicienii, politrucii şi politologii de carton dau azi în clocot pe toate canalele discursului public, fiecare simplu cetăţean este hărţuit zi şi noapte de artileriile declarative cât mai catchy ale beneficiarilor de timpi de antenă şi de psihoterapie on line. Există o promisiune: că toate se vor schimba pe 19 mai, după referendum. Dar, mai mult, există şi o certitudine îngrijorătoare: că, de fapt, lucrurile nu se vor schimba în bine, ci se vor complica. Se va agrava boala aleşilor naţiei, adică boala celor ce s-au obişnuit să trăiască nejustificat de bine pe seama unui popor pe care îl tot aruncă la buncăr. În momentul de faţă, o aprigă gâlceavă a neînţelepţilor cu lumea spulberă ultimele şanse ale României de aspiraţie europeană şi de integrare într-un circuit economic onorabil şi convenabil. Ocazia recuperării galopante a unei modernizări a ţării, prin arderea de etape şi graţie unui veritabil plan Marshall al UE şi Statelor Unite se îndepărtează de noi, în atmosfera isterică produsă de nişte lideri neruşinaţi, cu ştaif şi tupeu de veritabili terorişti publici. Unii dintre aceştia se dau drept, chipurile, elită politică, în realitate nefiind decât o „elită” analfabetă la capitolul morală politică, o elită abuzivă, lipsită de bun simţ şi de respect pentru interesele reale ale poporului care i-a dat votul.

România se iugoslavizează, se polarizează prin huiduieli, iar politicienii ei îi ascut frustrările şi punctele slabe, intoleranţa şi încrâncenarea lor au atins cote de catastrofă şi scandal.

Peste câteva decenii, însă, nimic din tumultul acesta idiotizant nu se va mai auzi. Gladiatori de azi şi de ieri ai obscenităţii politice vor fi amuţit de mult. Dezastrele naţionale, care sunt mai ales identitare şi etice, şi care ne aşteaptă graţie acestor mitíci sângeroşi, vor nivela totul, ca o bombă atomică.

Căci evenimentele care contează la scara istoriei se supun altor legi. Altor interogaţii. Şi altui timp. În fond, înţelepţii ştiu că timpul este, de fapt, distanţa dintre chemarea lui Dumnezeu şi răspunsul omului.

Ceea ce rămâne după ce isteria politică se stinge şi după ce epocile se încheie sunt nişte lucruri foarte tăcute, a căror valoare, însă, e inestimabilă: cărţile, operele de artă, muzica de calitate, clădirile cu gust artistic, ideile care mută munţii din loc şi pe care se întemeiază civilizaţii şi culturi. Atât. Istoria şi memoria nu conservă gălăgia politică decât ca pe un zgomot repede uitat. Civilizată se bazează pe armistiţii.

Contează, de exemplu, pentru viitor, trei mari scriitori pe care i-a dat lumii Bucovina: Paul Celan, Norman Manea şi Matei Vişniec. Ultimul dintre aceştia, şi anume Matei Vişniec, care este unul dintre cei mai renumiţi dramaturgi europeni în viaţă şi unul dintre cei mai jucaţi şi importanţi dramaturgi ai lumii la ora actuală, s-a aflat recent la Suceava, venind să petreacă sărbătorile pascale cu părinţii, acasă, la Rădăuţi. Deşi vizita sa, însoţită de o lansare de carte la universitatea suceveană, a fost anunţată şi în presă ca un adevărat eveniment, nu multă lume a participat. Nici măcar, în număr semnificativ, universitari şi scriitori, studenţi şi cititori – adică un segment care lucrează îndeobşte cu cartea şi care are acces la lucrurile de valoare autentică – nu s-au prea înghesuit să-l asculte pe Vişniec. Obişnuiţi cu cultura de ecran, cu entertainmentul domestic de alcov, cu distracţiile de tribună ale tătucilor politici de tot soiul ce se livrează exhibiţionist delirurilor de grandoare politicardă, oamenii nu se mai obosesc să descopere personalităţi reale. Nici să le omagieze. Poate că, prinşi şi în vâltoarea reconstrucţiei României, nici nu mai au timpul fizic pentru a-şi structura pasiuni nobile. Cultura de consum, în schimb, face furori; ea a găsit, la căderea dictaturii, un public românesc nepregătit în privinţa criteriilor de selecţie a valorilor, şi l-a confiscat, luându-l ostatic. Nu mai pomenesc de faptul că la evenimentele de cultură majoră, autentică, şi care se plasează în domeniul urban, european, de elită reală, arareori poate fi văzut câte unul din aleşii neamului, ceea ce reconfirmă, dacă mai era nevoie, cât de rupţi de realitate şi de popor sunt domniile lor.

Piesele de teatru ale lui Matei Vişniec, ca şi opera sa poetică, sunt construite pe metafora alienării individului din lumea de azi, pe simbolistica omului degenerat, ieşit din lagărele naziste şi din Gulag în chip de animal purtător de încărcătură mutagenă; de absurd, de boli tragice, de maladii filosofice fără vindecare, de traume morale adânci şi toxice; de lipsa de soluţii pentru un sine maladiv, degenerat.

Spune Matei Vişniec, la un moment dat, micului său auditoriu din Amfiteatrul Leonida al Universităţii din Suceava: „am copilărit şi m-am format în Rădăuţi, un orăşel în care erau pe atunci, la mijlocul anilor 50, 5000 de nemţi, 5000 de evrei şi 4000 de români. Erau, acesta, ca şi Suceava şi altele, în anii de mijloc ai secolului trecut, adevărate mici centre urbane (ştetl), cu o cultură veritabilă de oraş, cu valori autentice urbane, între care predominau frecventarea educaţiei universitare temeinice, a culturii alternative muzicale şi dramatice, istorice şi de beaux arts (pentru un blazon de onoare), frecventarea bunelor maniere şi a sentimentului de empatie faţă de personalităţile reale ale urbei, adeziunea la valorile citadine şi la limbajul colocvial al generozităţii, al respectului, al politeţii şi al prieteniei interetnice. Acestea au fost reperele obişnuite pe care eram construiţi noi, cei educaţi aici”.

Reconfirm, dacă mai era nevoie, ca bucovineancă autentică, născută în Suceava, faptul că aceasta era, cu adevărat, atmosfera din Bucovina anilor când înfloritorul (economic şi cultural) oraş de tip ştetl, ca Rădăuţi sau Suceava, fiind supus presiunilor bolşevice şi, puţin mai târziu, ceauşiste, înregistra o benefică relaxare. Dar erau şi semne rele. Ştetl-ul deranja. S-a pus problema raderii lui de pe faţa pământului. Ulterior, cu zel, lucrul a fost împlinit. Cartierul evreiesc sucevean a fost ras. Cine s-ar fi putut împotrivi tăvălugului? Atunci când politica ceauşistă a intrat în epoca vânzărilor de cetăţeni aparţinând altor etnii, această etapă a întreţinut şi stimulat, ca printr-un principiu al dominoului, şi emigraţia în masă a germanilor, a evreilor, a altor minorităţi, dar şi a bucovinenilor autentici, de viţă veche. Cuza? Puţini au putut suporta persecuţiile ideologice, scăderea gradului de civilizaţie şi de civilitate, precum şi pierderea caracterului urban al oraşului (caracter legat îndeobşte de populaţia formată din evrei şi din germani) şi substituirea acestuia (rod al unei evoluţii multiseculare) cu valuri imense de populaţie dizlocată din satele cele mai îndepărtate ale ţării şi atrasă „la oraş” de strategiile ceauşiste ale industrializării forţate. Care s-a dovedit a fi în egală măsură falimentară, atât din punct de vedere economic, cât şi sociologic.

Prim – secretarii comunişti care au venit ulterior din cele patru vânturi în Bucovina, cu echipele lor de românizare programatică, au girat planuri tembele de industrializare lipsită de suport ştiinţific, emise de elitele comuniste; au implementat planuri cincinale aberante prin care au ruralizat, în fapt, oraşele; au repopulat ştetl-urile (vandalizate şi oprite din evoluţie, după plecarea evreilor) cu clanuri ale dictaturii proletariatului agrarian şi ale dictaturii proletcultiste.

Peste tot în România acelor ani s-a aplicat acelaşi model de alienare etnică şi culturală, reiterând aceeaşi experienţă: un românism standard, omnipotent şi omniprezent. Un veritabil program de spălare a creierului şi o mare manipulare la scară naţională. Procedeul de reeducare în spirit comunist a utilizat uniformizarea, nivelarea, obligarea la sinucidere culturală şi implozie sau la distrugerea culturilor incomode, a străinului demonizat; metodologia de manipulare a inclus presa mincinoasă, învăţământul doctrinar, minciuna şi falsificarea adevărurilor istorice; strategia de dominare a fost propaganda excesivă; ceea ce a rezultat de aici a răsturnat scala valorilor, a introdus aberaţia în chip de factor cultural legiuitor, a statuat lumea nebună a românizării forţate.

Pare absurd? E aievea.

Realitatea trăită de noi în acei ani întrece cu mult absurdul, pentru că nu e imaginară.

Profesorul Juan J. Linz de la Universitatea din Yale şi profesorul Alfred Stepan, fost rector al Universităţii Central-Europene, în lucrarea (citată de Vladimir Tismăneanu) Problems of Democratic Transition and Consolidation (Probleme ale tranziţiei democratice şi ale consolidării), definesc regimul comunist din România ca regim sultanist. El era deja dinastic, după Vladimir Tismăneanu. Postsultanismul în care ne găsim e absurd, la rândul lui, şi e de durată.

Dar oare se va termina vreodată starea aceasta de nebunie ce este indusă prin politic, atunci când politicul este totalitar, şi nu democratic?

Nu. Nebunia totalitarismului e ireversibilă şi irepresibilă, pentru că anulează definitiv libertatea umană şi drepturile omului.

E sigur, deci. România a înnebunit. Pentru că a suferit, în mai puţin de un secol, prea multe operaţii barbare de chirurgie identitară, făcute fără anestezie şi executate cu cruzime.

Vindecare înseamnă adevăr şi memorie. A tuturor şi a fiecăruia.

„ Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş reîncepe tot cu cultura „. Distanţa dintre diversitate culturală şi coerenţă. Europa unită şi modelul israelian.

Cum Europa este o paradigmă ce ţine mai mult de diversitate decât de coerenţă, mi se pare corect să pun întrebarea: cine este europeanul din zilele noastre? Ei bine, la o astfel de întrebare nu se mai poate răspunde la fel de simplu precum altădată, când francezul ştia de ce este diferit de german sau de italian…

Cetăţenia europeană a fost creată de tratatul de la Maastricht. Dar este ea perfectă? Sau, mai bine zis, cât de funcţională este? Evident, mai sunt încă multe de făcut pentru a putea vorbi în Europa de o adevărată societate civilă, sau pentru a aduce cetăţeanul într-o poziţie vizibilă în cadrul procesului de luare a deciziilor; identitatea comună proiectată, şi care va fi identitatea europeană, este doar un proiect foarte actual ce se derulează la modul unui prezent continuu accelerat prin programe de educaţie ce statuează softul unui pattern bazat pe dialogul cu toate culturile, desfăşurat simultan pe verticală şi pe orizontală şi care este deschis către diversitatea europeană. Încă puternice, bazându-se pe mândrie şi pe concurenţă, identităţile naţionale se manifestă ca adevărate mătrici de mentalitate considerate azi ca fiind arhetipale. În ţările ce au aderat la Uniunea Europeană, cetăţenii încep să fie vehiculele unor mentalităţi şi comportamente modificate. Astfel, a deveni european este nu numai o strategie politică şi juridică, ci şi un proces de achiziţie şi de învăţare a unor mentalităţi şi valori care reduc entropia sistemică. Bunii europeni sunt asimilaţi cu cetăţenii care au dobândit un sistem nou de referinţă şi de raportare la distincţia dintre valorile comune şi valorile ce diferenţiază; bunii europeni sunt cetăţenii ce şi-au făcut bine temele şi au promovat o şcoală nouă de epistemă; ei îşi asumă cu pragmatism un potenţial politic şi economic, un rol în evoluţia globalizării şi o supleţe de adaptare la provocările istoriei contemporane; bunii europeni se pretind un think tank cu rol important în gestionarea evoluţiei planetei în cadrul paradigmei provocatoare impusă de geopolitica noului mileniu.

Mi se pare că este esenţial să admitem încă de la bun început premiza că fiecare cetăţean european se situează şi în faţa unui proiect propriu şi voluntar asumat, cu scopul ţintit de a coordona strategii identitare diverse. Astăzi, recuzita de european este un bun achiziţionabil numai în două moduri, corespunzătoare tipului de putere ce le implementează (conform şi teoriilor lui A. Wolfers, inventatorul conceptului de „ soft power „), şi având două ipostaze: pe de o parte, vorbim de puterea care are capacitatea de a influenţa comportamentul altor naţiuni şi de a le impune prin negocieri propriul model, iar pe de altă parte, vorbim de cealaltă putere, cea care recurge la forţă şi agresiune pentru a ajunge la acelaşi rezultat. Pacea şi violenţa vor însoţi mereu, cu jocul şi cu echilibrul lor temporar, procesele ce dau consistenţă, efemeritate şi strălucire, dar şi finalitate, civilizaţiei europene, nu altfel rânduită decât oricare altă civilizaţie umană.

Dacă ar fi să o iau de la capăt, aş reîncepe tot cu cultura, afirmase undeva Jean Monnet. Părintele Europei în care trăim astăzi ar fi uimit să i se reproşeze faptul că cetăţenii Europei încă nu se şi simt cetăţeni europeni, adică nu se identifică deocamdată cu o sumă de ipostaze suficient de stabile şi constante aşa încât să definească identitatea culturală europeană, resimţită ca fiind atât de teoretică.

Mi se pare util să medităm asupra liantului care va pune în chip armonios şi tolerant, alături, în Europa, în cetăţenia europeană, persoane ce vin din naţiuni atât de diverse, din culturi atât de diferite, din identităţi adesea atât de incongruente. Datorită timpului scurt în care i se cer performanţe socio-politice maxime, acest liant pare că va fi (sau nu) unul ce ţine aproape numai de domeniul inventicii şi al inteligenţei artificiale, unificând în mod fericit o memorie culturală iudeo-creştină şi greco-latină comună, de background, cu numeroase alte memorii ce înmagazinează specificităţi naţionale şi particularităţi regionale sau personale. Aşadar, o recreare a unei civilizaţii arhetipale (noul arhetip), construită din localisme creatoare şi având ca target o anume unitate relativă, văzută nu ca logo totalitar ci ca principiu integrator al tuturor conectivităţilor posibile.

Fiind vorba de un proces de inventică socio-culturală similar celui de (re-) naştere a unei memorii culturale comune, nu găsesc, paradoxal! Un alt model mai bun de raportare şi comparare a naşterii identităţii europene decât acela al naşterii identităţii israeliene în Statul Israel, în secolul trecut. Europa se vrea o casă a europenilor, la fel cum Israelul s-a dorit şi se doreşte o casă a tuturor evreilor. În chestiune, stă redefinirea identităţii.

Nimeni nu poate nega faptul că vorbim de crize identitare, în ambele situaţii, crize care se manifestă cu diferite intensităţi şi în moduri neaşteptate. Contopirea populaţiilor foarte diferite pentru a crea un Homo europaeus sau un Homo ebraicus nu este un proces simplu. Ciocnirile dintre populaţii, dintre care unele au dimensiune postmodernă sau post-tehnologică iar altele au dimensiune medievală sunt, şi ele, surse conflictogene. Crizele valorilor, gradele diferite de toleranţă, nivelurile specifice de procesare a civilităţii, evoluţiile diferite ale concepţiilor religioase, pierderea sistemelor de orientare culturală tradiţionale la confluenţa cu cele novatoare, toate aceste aspecte definesc plaje de nelinişti pe care civilizaţia europeană actuală sau cea israeliană se aştern nu tocmai comod. Şi în nici un caz uniform.

Europa, ca şi Israelul, suferă de un sindrom al extinderii incontrolabile a exclusivismelor, în paralel cu restrângerea domeniului valorilor comune.

Recompunerea poporului evreu, echivalent simbolic cu procesul naşterii naţiunii israeliene şi al renaşterii limbii ebraice, a avut ca punct de plecare situaţia unică în istorie de pulverizare a poporului evreu ce continuă să fie dispersat pe tot mapamondul. „ Orice nuanţă ar căpăta, eu consider că această chestiune evreiască nu este nici religioasă, nici socială, ci mai curând naţională. Pentru a o rezolva, trebuie să o situăm, înainte de toate, în termeni politici, la scară mondială. Ea va putea, atunci, să fie reglementată în cadrul unui for al tuturor popoarelor civilizate. Noi suntem un popor, un popor-Unu! Peste tot, am încercat, în mod sincer, să ne contopim cu comunităţile naţionale în care ne aflăm şi să nu păstrăm altceva decât credinţa strămoşilor noştri. Nu ne este permis acest lucru. Nu înseamnă nimic faptul că suntem buni patrioţi şi, în unele ţări, chiar patrioţi înflăcăraţi. În ţările în care trăim de secole, suntem consideraţi nişte străini.”, spune Theodor Herzl, în Statul evreiesc, Ed. Melangolo, Genova, 1992. „ Da, noi avem forţa de a crea un stat, un adevărat stat model. Dispunem de toate mijloacele materiale şi umane necesare pentru o asemenea misiune „. Sublim discurs al lui Herzl, vizionarul care a aprins scânteia unui proiect unificator.

Europa pleacă tot de la o scânteie şi de la un proiect politic vizionar.

Ea aduce şi pune alături naţiuni şi culturi înrudite, entităţi compatibile, însă compatibile numai după logici postmoderne, deja; această compatibilitate nu vine neapărat din filonul comun al unor tradiţii străvechi de patru mii de ani, replicate, cât prin suma unor valori ştiinţifice, tehnice şi educaţionale similare, ca rod al unor evoluţii cu finalităţi comparabile; se adaugă la toate acestea principiile universale ale culturii consumeriste ce însoţeşte piaţa nediferenţiată şi sistemele economice, similare.

— Foarte puternice şi nivelizatoare, deci unificatoare, deşi guvernate de principii extrem de histrionice şi de violente. La acest nivel al analizei, se impune următoarea concluzie: pe vremea când statul naţiune s-a raportat numai la existenţa unui teritoriu locuit de o comunitate solitară, o omogenitate a populaţiei sale nu era necesară. Pe măsură ce Uniunea Europeană s-a extins, întărită şi de liantul solidarităţii inter-regionale, ea a început să devină, printr-un mecanism subtil şi paradoxal, un factor de omogenizare a populaţiilor sale.

În virtutea modelului teoretic adoptat de mine în demonstraţia mai sus, Europa ar putea rescrie itemii unui nou Israel al lumii contemporane. Ceea ce îi va ţine laolaltă într-o identitate europeană coerentă pe cetăţenii europeni actuali, aflaţi în plină debusolare şi căutare identitară, va fi mai degrabă forţa şi intensitatea acţiunilor concurenţiale, receptate ca fiind „ ostile „ lor şi mai mult sau mai puţin evidente, venite din partea statelor vecine Uniunii. Devenim europeni mai degrabă ştiind că avem aceleaşi lucruri de apărat, decât ştiind că nu mai avem nimic de pierdut.


Yüklə 1,39 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   9   10   11   12   13   14   15   16   ...   36




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin