Angela Furtuna

Societatea actuală occidentală din care facem parte se bazează pe tehnologia ce procesează informaţia despre om, nu despre natura omului. Informaţia este eficientă numai când se raportează la timp. Pentru oameni, indiferent de natura lor, informaţia utilă şi cu feed back corect de timp are doar o valoare cantitativă. Dar pentru tehnologii, singura valoare utilă a informaţiei raportată la timp este cea calitativă. Toate acestea înseamnă eficienţă şi speranţă. A avea un vis şi a munci pentru el înseamnă recâştigarea normalităţii, în timp util, cu maximă eficienţă.

Un evreu nu trăieşte numai pentru sine. Un stămoş bun este un tezaur de identitate. De ce sunt ei altfel?

Cercetările asupra câmpului conştiinţei umane efectuate de Benjamin Libet au sugerat încă de acum 15 ani faptul că mintea omenească este rezultatul interacţiunii dintre minţile noastre. Aşadar, fiecare om posedă de fapt mai multe minţi, circumstanţiale, după suporturi precum cele fiziologic, psihologic, cultural etc. La aceleaşi concluzii a ajuns şi eseistul, criticul de artă, prozatorul şi teoreticianul Mihai Nadin, originar din România, actualmente fiind şi un eminent cercetător şi inventator al multor concepte ce aparţin viitorului (conduce Institutul pentru Cercetarea Sistemelor de Anticipare ANTE din Dallas, fiind Profesor Eminent în Arta şi Tehnologie al Universităţii din Columbia).

Recent, am cumpărat de la Amazon, cartea editată în America de Elvira şi Mihai Nadin, şi intitulată Jewish – Does It Make a Difference? Al cărei titlu eu l-aş traduce în româneşte: Evreii. De ce sunt ei altfel? Iar cartea aş publica-o imediat şi în româneşte. În regim de urgenţă.

De ce civilizaţia iudaică este atât de influentă? De ce prezenţa iudaică este atât de influentă la începutul mileniului III? De ce, conform lui Mark Twain, evreii au avut un impact atât de mare asupra civilizaţiei omeneşti, în ciuda numărului lor redus faţă de alte populaţii? În ultimii 10 ani, savantul de origine română Mihai Nadin şi soţia sa Elvira (editoare, traducătoare şi profesoară de engleză şi ebraică în America, specialistă în Shabat, în civilizaţia comuniunii şi a spiritului religios) au trimis astfel de chestionare multor celebrităţi scriitori, oameni de ştiinţă, artişti, politicieni din spaţiile americane. Răspunsurile lor, surprinse în volumul pomenit, sună astfel: „evreitatea este o chestiune de mândrie” (Mike Wallace, jurnalist), „multe valori la care am aderat în viaţa mea au fost corelate cu ethosul evreiesc. Aceste valori, între care televiziunea, includ substanţialitate, principialitate şi respectul regulilor şi legii, justiţia pur şi simplu” (Helen Suzman: parlamentară Africa de Sud), „Sunt moştenitorul unui remarcabil capital de gene ethnice” (senatorul american de Connecticut, Joseph I. Lieberman), „Dumnezeu ne-a dat un proiect şi o destinaţie, aceea de a concentra justiţie şi de a apăra, de a perfecţiona comunitatea umană. Poporul evreiesc se dedică binelui tuturor celor oprimaţi. Un evreu nu trăieşte numai pentru sine” (supravieţuitoare a lagărelor de concentrare naziste, Helen Luksenberg), „dacă am înceta să funcţionăm sub acest statut de outsider, de oameni „diferiţi„, de catalizatori ai noului, mă întreb dacă am mai funcţiona pentru multă vreme” (Edward Asner).

Întotdeauna un atare mod de a pune problema, prea encomiastic, a generat radicalizări şi tensiuni. Însă nu trebuie omis faptul că nu există progres fără provocare, iar cel car pune primul o problema este întotdeauna cel care creează o epocă.

Mulţi evrei au avut într-adevăr misiunea de a pune primii câte o nouă problemă omenirii. Aceasta nu era decât întrebarea căreia multe minţi luminate îi căutau ulterior răspunsurile posibile.

Generând minţile omenirii cu plecare uneori de la o singură minte, oricât de mare ar fi preţul, iudaismul generează adesea autoregenerarea spiritului omenesc. Marea temă la a cărei celebrare ştiinţifică Mihai Nadin a participat recent este „Suntem strămoşi buni?”. Sunt curioasă dacă aici a participat numai în calitate de om de ştiinţă, sau şi de evreu, evreu de origine română, american de origine română şi iudaică, american de origine europeană, română şi iudaică, om obişnuit să trăiască prin mintea cea dintâi şi cea de pe urmă a savantului genialoid.

Problema identităţii evreieşti va rămâne unul din cele mai fascinante mistere ale umanităţii. Cu cât este muntele mai înalt, cu atât îi va fi dat călătorului să vadă abisuri mai adânci. Cu cât este omul mai universal, cu atât va avea mai multe profunzimi interioare de descoperit în el însuşi.

Astfel, un semn al infamiei a fost transformat într-un semn al mândriei. Sacrificiul pentru ceilalţi. Când regele moare.

În 1941, autorităţile germane au obligat pe evrei să poarte steaua galbenă cu şase colţuri. Este cunoscut deja faptul cum, în acele împrejurări, regele Danemarcei, Christian X (1912-1947), a fost prima oficialitate care şi-a cusut pe veşminte steaua galbenă în dreptul inimii. Mulţi alţi cetăţeni danezi ne-evrei l-au urmat. Simbolistica acestui gest al suveranului danez conţine mesajul pe care Andrei Oişteanu îl descria în felul următor: „ o obligaţie a minorităţii a fost transformată într-un drept al majorităţii – un semn al infamiei a fost transformat într-un semn al mândriei”. În orice caz, acest gest a salvat de la moarte mulţi evrei în timpul Holocaustului.

Urmând acest model, cu mai mult sau mai puţin curaj, şi alte popoare din Europa au furnizat exemple de salvatori, deşi majoritatea populaţiilor civile aflate sub teroarea nazismului sau a bolşevismului reacţiona în general printr-o pasivitate mediocră de supravieţuitori cuminţi. La urma urmelor, ne convine sau nu, omenirea este formată din oameni, iar nu din martiri sau sfinţi, şi e bine de ştiut că laşitatea, deşi nu este cel mai onorabil, este cel mai puternic ingredient al instinctului de conservare – aşa încât simplul fapt că cineva îşi asumă riscul de a salva cu preţul propriei vieţii o altă viaţă, de străin, intră în galeria comportamentelor umane ideale, rare, exemplare, însă nu uzuale. De aici, şi unicitatea martirilor.

Poate că plecând de la o astfel de logică indulgentă, justiţiară şi morală, Memorialul Yad Vashem din Israel a conceput şi lansat, în anul 1963, titlul de „Drepţi între popoare” ce se acordă numai ne-evreilor care şi-au riscat viaţa pentru a salva evrei în perioada Holocaustului. Acest titlu a devenit între timp un concept, pentru că a fost slujit cu perseverenţă, iar la rândul ei această perseverenţă a permis cultivarea şi difuzarea în lume a unui anumit tip de comportament umanist, ce îşi asumă riscul de a încerca să stopeze, alături de alte modele, discriminarea etnică, religioasă, sexistă, culturală, rasistă, sau de alte tipuri; extremele discrimiunării sunt generatoare de excluziuni tragice şi genociduri, în care secolul al XX-lea a excelat. Yad Vashem depune serioase eforturi şi de a edita enciclopedia numelor de salvatori de evrei şi a poveştilor acestora, iar un colectiv de cercetători se ocupă sistematic de identificarea eroilor ce au putut fi atât de umani încât să salveze evrei în perioadele de persecuţii rasiale, alegând calea sacrificiului de a merge şi ei la moarte pentru acest gest. Există în Israel o alee unde se plantează câte un copac pentru fiecare „Drept între popoare”, şi numai cine a fost în deşert înţelege cât de mult înseamnă un copac şi o picătură de apă într-un teren arid, tot aşa de mult cum o inimă vitează înseamnă enorm într-o omenire dezumanizată. Adevărat grăiesc vouă că unul dintre voi, care mănâncă împreună cu Mine, Mă va vinde, spunea Iisus, dar oare de ce să nu ne imaginăm umanitatea drepţilor, adică a celor care nu l-au vândut pe cel condamnat, ci, dimpotrivă, l-au ocrotit şi l-au salvat? Căci, de bună seamă, aceasta este natura aproape supraomenească a Drepţilor. Geniul etic absolut.

Uneori este greu să identifici eroii acelor timpuri, care sunt, de cele mai multe ori, anonimi. Un evreu îşi aminteşte, bunăoară, cum bunica sa era funcţionară la Odessa, pe timpul ocupaţiei româneşti, iar ea povestea cum surorile de caritate de la un spital românesc ce se învecina cu un ghetou aruncau peste gardul ghetoului la întâmplare pâini, medicamente, colaci, bucăţi de brânză şi de carne, conserve, alte alimente, beneficiind şi de complicitatea unor soldaţi români.

Numele lor vor rămâne pe veci neştiute.

„Drepţii între popoare” au fost adesea îngerii păzitori ai evreilor trimişi pe nedrept la moarte. Nişte îngeri păzitori devotaţi, ca oricare alţi îngeri păzitori.

Să admitem, precum André Gide, faptul că de fiecare dată când cineva se jertfeşte pentru alţii, poţi fi sigur că preţuieşte mai mult decât ei. În misterul nerevelat stă acest sacrificiu.

Hasid Umot Olam. Singura limită a libertăţii noastre este libertatea altora. Despre neimplicarea canonică.

Neutralităţile pot fi adesea impardonabile, mai ales în condiţiile războiului (fie el şi război rece) şi ale genocidului. De aceea, nu se poate vorbi astăzi cu stimă nici despre neutralitatea Elveţiei faţă de Holocaustul nazist, nici, bunăoară, despre neutralitatea intelighenţiei de stânga franceze a anilor 50 – 60, ori a intelighenţiei gauchiste actuale, faţă de totalitarismul sovietic din Est, ca şi faţă de revirimentul unui neostalinism extrem de periculos pentru Europa. Căci ambele, fiecare în felul său, au contribuit la amplificarea unui rău teribil: eficienţa la scară globală a ideologiilor extremiste, fasciste.

Un exemplu de neutralitate, într-o amintire tristă: marele tenor de origine bucovineană Joseph Schmidt a încercat, în epocă, să fugă de nazişti dar, spre ghinionul său, eşuează, fiind capturat la frontiera franceză. Internat ulterior într-un lagăr elveţian, la Gyrenbad, face o gravă pneumonie, pe care elveţienii i-o tratează cu… Neutralitate, fără medicaţie şi îngrijire, lăsându-l să moară, în final, de atac de cord, la numai 38 de ani.

La polul opus, stânga europeană a intelighenţiei, naivă (?), bine plătită (mai ales de sovietici) a anilor 60, deplorabil alimentată de idealismul unui marxism desuet, a încurajat regimurile criminale sovietice prin pasivitate şi chiar… Admiraţie.

„Desigur, omul este o înfiripare uimitor de vană, felurită şi unduitoare”, spusese cândva înţeleptul maran Michel de Montaigne. Adaug observaţia că omul prea unduitor este într-o măsură prea înaltă suplu în faţa răului.

Ca şi sovietizarea Estului Europei, dar cu aşezarea corectă a lucrurilor în contextul istoric şi politic, „ Holocaustul a fost cea mai mare nenorocire, cea mai mare crimă din istoria omenirii comisă împotriva poporului evreu. Evreii nu au fost exterminaţi pentru că au declarat război Germaniei şi au pierdut războiul. Ei au fost exterminaţi exclusiv pe motive rasiale şi religioase – pentru că au fost evrei. Acesta a fost singurul lor păcat. Şase milioane de evrei au fost lichidaţi, printre ei peste un milion de copii. După crearea Statului Israel, Knessetul a luat câteva hotărâri pentru păstrarea de-a lungul veacurilor a memoriei acestei nenorociri care a secereat o treime din poporul evreu. Astfel, Knessetul a adoptat Legea Yad Vashem, pe baza căreia a fost organizat Instititul de stat Yad Vashem de la Ierusalim, menit să perpetueze memoria victimelor Holocaustului. În aceeaşi perioadă, a fost adoptată şi o altă lege care spunea că poporul evreu va pedepsi pe acei care au comis crime împotriva evreilor şi vor fi descoperiţi de-a lungul anilor. În virtutea acestei legi a fost organizat procesul Eichmann. Knessetul a hotărât, de asemenea, să onoreze cu titlul „Drept între Popoare„ („Hasid Umot Olam”) pe acei puţini care se descoperă că au salvat evrei în timpul războiului, cu riscul vieţii lor, fără nici o remuneraţie.

Începând din anii 1950 soseau mărturii despre aceşti salvatori. Până acum s-au adunat peste 16.000 mărturii din întreaga lume. Între aceste mărturii – 57 sunt din România. Desigur, sunt puţine, dar fiecare om care, în condiţiile despre care am vorbit, riscându-şi viaţa, a salvat viaţa unui evreu e, din punctul nostru de vedere, un erou şi trebuie onorat de poporul evreu. La nici un alt popor nu există un asemenea titlu. Există şi eroi evrei care şi-au riscat vieţile şi au salvat pe fraţii lor, dar ei nu pot primi această distincţie, pentru că titlul onorific Drept între Popoare se acordă numai neevreilor. De aceea, el are o asemenea greutate „, mărturiseşte avocatul Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Hasidei Umot Haolam, regiunea Tel Aviv. Tot domnia sa aduce în discuţie faptul că „ în ultima vreme au apărut multe mărturii noi. De ce? Pentru că au căzut barierele spaţiului comunist. O serie de evrei, care au trăit sau trăiesc acolo, abia în ultimul deceniu au început să povestească şi despre cazurile lor. Anterior au fost situaţii în care salvatori de evrei nu au vrut să se ştie că au salvat vieţi de evrei, pentru că fuseseră unii care le-au reproşat: „De ce aţi salvat evrei? Păcat că nu i-aţi omorât.”. Asemenea fenomene au fost înregistrate mai ales în Polonia. Studiul dosarelor e dificil, în majoritatea cazurilor nu mai sunt martori oculari, au murit atât cei salvaţi cât şi salvatorii lor. Folosim mărturii de la rude, prieteni, din cărţi, documente şi de acea întocmirea dosarelor e mult mai complicată. Se lucrează acum şi la o enciclopedie care va cuprinde numele tuturor celor recunoscuţi de Yad Vashem „.

Există generaţii noi care nu ştiu nimic despre trecutul istoric european recent… Şcoala noastră romanesca încă tratează cu superficialitate adevărurile totalitare ale secolului trecut, iar pe cale de consecinţă, prinşi în noile vâltori ale istoriei extremismelor europene, tinerii noştri sunt împinşi, prin ignoranţa şi eludarea faptelor, către repetarea aceloraşi greşeli din trecut. Un exemplu: la o recentă întâlnire cu liceeni suceveni, făcând o evocare a scriitorilor Barbu Fundoianu şi Mihail Sebastian, ambii evrei români şi care au fost supuşi exterminării în cadrul Shoah, am aflat despre o anume ignoranţă. Care ţine de… Neutralitatea profesorilor… De Benjamin Fondane copiii habar nu aveau, iar despre Mihail Sebastian nu ştiau decât că este autorul operelor Accidentul, Oraşul cu salcâmi şi Steaua fără nume. Nimic despre Jurnalul său, recent premiat în 2006 în Europa, Germania, Franţa, şi care îi aduce o notorietate prezentă greu de egalat în lume…; nimic despre prietenia sa cu Mircea Eliade şi despre meandrele umane-politice-culturale ce fac dintr-un autor, mai mult decât un model de scriitură, un model de conştiinţă; nimic despre libertatea fascinantă a acestui om care, în toiul prigoanei antisemite începută în anii 30, înţelesese miezul teoriilor lui Ruffie, ce afirma, în L'histoire naturelle de nos libertées, că „ singura limită a libertăţii noastre este libertatea altora „.

A fi neutru, a pierde umanitate?

Mai degrabă a fi atent, implicat, chiar dacă soft-implicat, a fi uman…

Adevăruri ascunse la ieşirea din dictatură. Comemorarea victimelor şi omagierea salvatorilor. Pentru un cult al eroilor.

Am arătat deja cât de târziu au aflat românii – abia după „revoluţia (loviluţia, pălitura, ciudăţenia, lovitura, mişcarea, mutarea, pentru a face recurs la circuitul expresiilor folosite cu umor de Luca Piţu) din decembrie 1989” – despre existenţa compatrioţilor lor ce sunt declaraţi „Drepţi între Popoare”, şi care sunt omagiaţi de către evrei, de către statul Israel şi cinstiţi la Yad Vashem. Aceştia au salvat de la moarte nenumăraţi evrei români în perioada Holocaustului românesc condus de mareşalul Ion Antonescu.

Dar de ce această dezvăluire a ajuns atât de tardiv la populaţia română?

Raportul Comisiei Internaţionale pentru studierea Holocaustului în România demonstrează faptul că numele acestor veritabili eroi naţionali români au fost practic ţinute sub tăcere chiar sub dictatura comunistă ce a succedat dictaturii antonesciene. Cu multă râvnă, mai ales sub Ceauşescu, însă continuând până recent, începuse un puternic curent de reabilitare a lui Ion Antonescu, care a fost promovat ca un veritabil model şi ca un erou naţional absolut al perioadei de dinainte de 1945, în special datorită argumentului (slab) al circumstanţialei sale delimitări de legionari, nu însă în mod real şi de vederile extremiste şi antisemite. Această tentativă de a-l transforma pe Mareşal în erou naţional (vezi şi Michael Shafir, Marshal Antonescu's Post-Communist Rehabilitation: Cui Bono, în: Randolph Braham, (ed.), The Destruction of Romanian and Ukrainian Jews during the Antonescu Era, New York, 1997, p. 349-410) mergea mână în mână cu efortul autorităţilor române de disculpare a regimului lui Ion Antonescu de crimele comise împotriva populaţiei evreieşti, proces continuat şi extins de unii imediat după căderea comunismului.

Un trist adevăr este pus în evidenţă încă de la începutul Raportului Comisiei Ellie Wiesel, care explică de ce autorităţile române au refuzat să cinstească adevăraţii eroi naţionali, deveniţi Drepţi între Popoare încă de acum peste 35 de ani, dar dezvăluiţi opiniei publice româneşti abia de vreo câţiva ani, şi încă tot cu o anume temere iscată de protestele violente ale cercurilor antisemite: „Dacă ţinem seama că generaţiile de români de după război s-au format în spiritul mitului patriotic al unui palmares neîntinat al României în timpul războiului, în ciuda alianţei cu Germania nazistă, e uşor de înţeles de ce acei cetăţeni români care, cu riscul vieţii lor, au contribuit la salvarea unor evrei în anii războiului, nu au primit niciodată recunoaşterea publică a eroismului lor. Dacă ar fi fost omagiaţi ca salvatori, ar fi însemnat că au existat şi criminali (sau autorităţi criminale), din mâna cărora mii de evrei trebuiau salvaţi, ceea ce ar fi pus la îndoială întreaga propagandă patriotică oficială despre acest capitol întunecat din istoria României. Singura carte dedicată unor salvatori români a fost scrisă de un publicist evreu (Marius Mircu) şi publicată, în limba română, la Tel Aviv (a se vedea Marius Mircu, Din nou şapte momente – din istoria evreilor în România: Oameni de omenie, în vremuri de neomenie. [Tel Aviv], Glob, 1987, 190 p. Scrisă într-un stil jurnalistic). Comemorarea victimelor şi omagierea salvatorilor era tolerată (şi supravegheată) numai în cadrul comunităţii evreieşti şi în „Revista cultului mozaic„. Din raţiuni politice şi propagandistice, salvatorii etnici români ce acţionaseră pe teritoriul Transilvaniei de Nord, aflată sub administraţie ungară în timpul războiului, au fost dezvăluiţi mai repede ca fiind adevăraţi eroi de către autorităţile româneşti ceauşiste, sau meritele lor erau chiar „exagerate până la mistificare, pentru a sublinia participarea (reală) a autorităţilor maghiare la „Soluţia Finală” nazistă, zelul şi cruzimea Jandarmeriei maghiare”.

Abia în anul 2003, prin decizia Primăriei Municipiului Bucureşti, o stradă din Bucureşti a primit numele Strada „Dr. Traian Popovici”, în amintirea fostului primar al oraşului Cernăuţi care în anii războiului a salvat mii de evrei de la deportarea în Transnistria. El a fost „primul „Drept între Popoare„ onorat oficial de statul român, la aproape şase decenii de la terminarea războiului şi la aproape 35 de ani de la recunoaşterea sa de către Yad Vashem ca „Drept între Popoare”.

În istoria recentă a României există atât de multă minciună şi mistificare la ieşirea de sub dictatură, încât de acum înainte multe generaţii de specialişti veritabili vor fi condamnate la un efort imens de cercetare, reconstituire şi de restabilire a adevărurilor istorice. Din păcate, şcolile de istorici impuse de bolşevici şi de ceauşişti au fost obligate să răspundă în primul rând nu exigenţelor ştiinţifice, ci acelora propagandistice de partid, metodologie care se transmite uluitor de repede şi specialiştilor în istorie din partide actuale, stimulaţi să se ataşeze de comandamente doctrinare politice, iară nu de adevăruri istorice ştiinţifice.

Istoria ţării, însă, nu ar trebui să devină obiect de negociere politică, pentru că, astfel, ea devine un instrument de mutilare a trecutului nostru, a memoriei noastre, a identităţii noastre reale.

Cei mai mari mincinoşi, spunea Iorga, sunt aceia care nu mai au nici pentru ei adevărul. Oare câţi dintre cei ce astăzi fabrică adevăruri istorice în laboratorul politic mai sunt conştienţi de faptul că ei modifică, de fapt, atât istoria poporului român cât şi istoria evreilor, induc mutaţii şi alterări, sfidând codul de onoare, de deontologie şi de bună practică al oamenilor de ştiinţă? Dintotdeauna, însă, politicienii se gândesc numai la următoarea campanie electorală, la ingeniozitatea manipulărilor şi la lipsa de nocivitate, chipurile, a falsurilor lor, în timp ce oamenii de ştiinţă au în vedere adevărul ştiinţific, transmiterea lui către următoarele generaţii şi responsabilitatea faţă de viitor.

Despre vremuri de-a dreptul negustoreşti, când s-a creat o adevărată bursă a adevărurilor despre istoria Europei secolului al XX – lea. Oamenii-îngeri şi oamenii-demoni.

Continuând evocarea personalităţilor române din Bucovina care au primit titlul de „Drept între popoare”, consider că putem admite, dincolo de gesturile fanatice ale unor ultranaţionalişti sau politicieni de extrema dreaptă din epocă sau de astăzi, că populaţia majoritară din România a avut o atitudine corectă de bună vecinătate şi de coabitare cu populaţia evreiască. În sprijinul acestei afirmaţii stau drept mărturie numeroase persoane salvate de la exterminare, ştiut fiind faptul că în România spre deosebire de alte ţări eurpene au supravieţuit totuşi, în timpul Holocaustului, aproape 50% din reprezentanţii populaţiei evreieşti.

Traian Popovici, primar de altădată al Cernăuţiului, este unul dintre românii Drept între Popoare, dintre cei mai mediatizaţi astăzi. Prin intervenţia lui, a contribuit la oprirea deportărilor din Cernăuţi. Avocatul Itzhak Artzi, preşedintele Comisiei pentru acordarea titlului de Drepţi între Popoare – Hasidei Umot Haolam, regiunea Tel Aviv, speră că se vor găsi noi documente despre activitatea sa, despre relaţiile sale cu guvernatorul Transnistriei. La fel, poate că se vor găsi noi documente şi despre intervenţiile Reginei Mamă Elena, despre care Rabinul Alexandru Şafran adusese mărturia cea mai importantă. Ca şi numele reginei, numele lui Traian Popovici este înscris pe placa comemorativă de la Yad Vashem, acest lucru mărturisind despre onoarea acordată românilor Drepţi de către statul Israel. Alte nume înscrise pe placă vorbesc de dincolo de uitare: Simion şi Metzia Hâj, bunăoară, tot din Cernăuţi, care au ascuns în locuinţa lor mai multe familii de evrei, scăpându-i de deportarea din Transnistria, deportare de care nu au scăpat, însă, părinţii marelui scriitor Paul Celan, asasinaţi în condiţii groaznice. În toamna anului 2004, la Rădăuţi, Ambasada Israelului la Bucureşti a organizat o ceremonie de acordare a titlului de Drept între Popoare urmaşilor familiei Hâj. Şi lui Valerian Beleca din Gura Humorului, care a plătit cu propria viaţă gestul omenesc de a fi ajutat câteva familii de evrei să scape de la deportare, i s-a acordat post-mortem acelaşi nobil titlu. Meritul multor bucovineni aflaţi între cei 60 de români declaraţi de Israel la Yad Vashem ca fiind Drepţi între Popoare este cu atât mai mare, cu cât gesturile lor de solidaritate cu evreii şi de salvare a familiilor evreieşti se petreceau aproape de linia frontului, unde pericolul era reprezentat de armata germană, ce ducea o politică intransigentă în ceea ce priveşte populaţia evreiască.

În ultimele luni, revelaţiile din media despre Drepţii între Popoare circulă şi interferează simultan cu adevărurile de ultimă oră despre un anume eroism (?

— Aici, limba română devine brusc fârte săracă!) al mareşalului Ion Antonescu: Veritabil scandal şi tragică devoalare a unui destin istoric condamnat la imposibilitatea alegerii măreţiei, la inevitabilul sacrificiu; destin de eroare şi de cădere, toate în acelaşi timp istoric nemilos.

Mareşalul Ion Antonescu a fost reabilitat recent. Uimire şi încremenire! Iată un fapt teribil care isterizează astăzi mai multe categorii de vecini şi de supravieţuitori ai ororilor celui de-al doilea război mondial (nu, însă, şi pe tinerii născuţi după „revoluţie”, al căror pragmatism şi al căror dezinteres faţă de trecut aruncă în aer istoria recentă, şi aşa măsluită de actanţii politici implicaţi în manipularea istorică şi în spălarea mondializată a creierului).