Angela Furtuna

Vor aduce Premiul Nobel în Bucovina şi în România, cândva. Fie Matei Vişniec, fie Norman Manea Şi va fi primul Nobel decernat pentru literatură unui scriitor de origine română. (Recentul premiu luat de Herţa Müller este acordat de fapt unei scriitoare germane de origine germană născută în România, updates, n.m.2009).

Desigur, meritul unui atare premiu e întotdeauna numai al autorului. Însă mândria victoriei se va răsfrânge şi asupra compatrioţilor, ca cetăţeni ai „ţării de oameni şi cărţi” ca să cităm expresia folosită de Paul Celan, tragicul român care a descris cel mai bine Bucovina sa natală profundă, transmiţându-ne-o şi nouă.

Am iniţiat şi în nume personal o campanie pentru a susţine aceste nume prin media şi prin lecturi publice. Iar această campanie este cel mai minunat gest de solidaritate şi de încredere pe care îl putem face pentru afirmarea mondială a valorilor româneşti certe, prin crearea unui lobby cultural activ şi prin implicarea concretă în propulsarea unor mari români. Nu în ultimul rând, ea îşi propune să-i aducă în atenţie pe aceşti autori şi la ei acasă, unde au dreptul moral să fie cunoscuţi şi preţuiţi cum se cuvine.

Norman Manea şi Matei Vişniec se numără printre puţinii scriitori români ce întrunesc la ora actuală condiţiile cerute de academia suedeză de decernare a Premiului Nobel: valoare estetică, grad de universalitate care să nu elimine nuanţele specifice şi personale, traduceri şi cronici în spaţiile culturale în care au apărut traducerile, impactul operei asupra conştiinţei estetice, politice şi civice a unei societăţi pe o anumită treaptă a evoluţiei sale.

Valoarea şi notorietatea bucovinenilor Norman Manea şi Matei Vişniec sunt sensibil egale. Cu un plus de celebritate internaţională pentru Matei Vişniec, graţie charismei consolidate de forţa showului teatral şi a scenei. Dar cu un plus de lobby internaţional şi în lumea exegrnţilor, pe de altă parte, pentru Norman Manea, graţie seriozităţii şi competenţei cu care îi este tradusă şi promovată opera…

Fiindcă veni vorba, iată o lecţie utilă: în timp ce evreii, ca şi grecii sau indienii, bunăoară, se susţin peste tot în lume, reciproc şi extrem de prompt, pentru a-şi impune valorile, pentru a-şi afirma identitatea şi pentru a-şi promova cultura, românii excelează în perfidia cu care se subminează peste tot, unul pe celălalt. Invidia românească e distructivă, nu emană catalizatori ce stimulează în bine concurenţa. Poate că din această cauză nici nu prea ajung românii acolo unde, uneori, ar şi merita. Cauza nu e neapărat în specificul etnic selfdistructiv şi autoruminator, cât în sistematica nereuşită a românilor de a clădi o civilizaţie superioară; nereuşind să depăşească un anumit stadiu de precaritate a educaţiei şi a moralei, nu pot nici trece pragul tiparelor mentale şi al comunicării publice elegante.

„Am fost fericit. Ca un zeu”. Învăţăturile lui Matei Vişniec către devoratorii de literatură bună şi de amintiri cu suspans.

Aşadar, există o speranţă. Ea se numeşte, cu certitudine acum, sau Matei Vişniec sau Norman Manea.

Unul dintre ei va aduce Premiul Nobel pentru România. De ce nu? Cred în viitorul pe care îl atragem prin propunerile noastre realiste, întemeiate. Premiul Uniunii Scriitorilor din România pe anul 2006 la Secţiunea Dramaturgie a fost recent acordat lui Matei Vişniec. Acesta şi-a lansat pe 31 martie la universitatea suceveană şi cel mai recent volum, „Omul-pubelă. Femeia ca un câmp de luptă”, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2006.

Vorbe de neuitat: „Am fost fericit. Ca un zeu”.

Şi mai departe Matei Vişniec dixit (transcriu mai jos, în patru capitole stabilite şi subtitrate formal de mine, textul antologic al conferinţei lui Matei Vişniec, ca pe un document important al istoriei literare româneşti):

1. Matei Vişniec; „de ce l-am ascultat pe Roman Istrate” – Începuturi poetice la Cenaclul de Luni „Mulţumesc că aţi venit la această oră neobişnuită, într-o sâmbătă, ca să ne vedem şi să ne auzim (a doua zi, duminica Paştelui din 2007, iar Matei Vişniec urma să plece acasă, la Rădăuţi, la părinţii săi, n.m.).

Eu am observat ceva în anii când am făcut boemă literară la Bucureşti: erau atât de mulţi scriitori pe care i-am cunoscut la restaurant, la cârciumă, la restaurantul Uniunii Scriitorilor care erau aşa de modeşti în ceea ce priveşte opera, dar atât de strălucitori când vorbeau despre opera lor, aşa încât am luat decizia să nu vorbesc niciodată eu însumi despre ceea ce scriu eu. Să scriu, da, dar să nu analizez eu însumi după aceea textele mele. Aşa că vreau să vă spun mai degrabă poveşti, anecdote, amintiri, sau să evoc oameni care au avut un sens, un rol în viaţa mea.

Bunăoară, adineauri, pe cine văd aici în sală? Pe colegul meu de generaţie, poetul Roman Istrate. El nici nu ştie, poate, ce rol a avut la un moment dat în viaţa mea, sau poate că ştie, dar el a funcţionat adineauri ca madlena lui Proust, adică, brusc, mi-a apărut în minte Cenaclul de Luni, pentru că Romică Istrate a fost primul care m-a dus la Cenaclul lui Nicolae Manolescu. Obraznic cum e, boem şi răzvrătit, ce făcea el în anul 1976? Repeta anul întâi de facultateeee. Eu tocmai venisem la Bucureşti, în anul întâi, iar el avea un an de avans. Ne ştiam de la Suceava, eu scriam poezie, publicasem şi în Luceafărul, şi în alte reviste, el de asemenea publicase, şi fiind el cu un an mai deştept decât mine în materie de locuri, întâmplări, oameni, îmi spune, la un moment dat: Nu vrei să vii să citeşti la Cenaclul lui Manolescu? Eu eram atunci de o timiditate sinistră de care am scăpat treptat. A trebuit să ajung la Paris ca să am curajul de a vorbi în faţa oamenilor. Cum, îmi ziceam, la Manolescu? Pentru mine Manolescu era un zeu. Era starostele criticii româneşti. Nici nu ştiam că Manolescu are un cenaclu. Iar eu, încă de la 11 ani, când am publicat prima poezie la revista „Lumina” a liceului am dorit să trimit poemele mele în lume, să le public. Deci, mă duc. Mă duce Romică într-o seară la Cenaclul lui Manolescu, la Universitate, unde se ţinea şedinţa de cenaclu la vremea aceea, chemându-se pe atunci Cenaclul Facultăţii de Filologie, căci numele de Cenaclul de Luni a venit mai târziu. Ajung la Cenaclu, într-o sală cam ca asta. Nu cunoşteam pe absolut nimeni. Nici pe Manolescu. Prima surpriză pe care am avut-o, mai departe, a fost aceea că Manolescu era un om foarte tânăr. A fost un şoc să constat că Manolescu, ce era deja un om cu o mare autoritate în viaţa literară a vremii, era şi atât de tânăr. Cam 40 de ani. Şi. Încep să citesc la Manolescu. Citesc vreo cincisprezece poeme. Am să citesc şi acum un poem pe care l-am citit atunci. (citeşte primul poem din antologie, „Despre materie”. N.m.) mda, aveam şi eu doza mea de răutate, doza mea de nebunie, căutările mele, scriind poeme de mulţi mulţi ani. Eram frământat de întrebări metafizice, poate prea brutale, prea directe. Un poem de student la filosofie, să zicem, acesta, „Despre materie”. Şi am mai citit încă altele, şi după aia au început discuţiile. Ca nişte câini s-au repezit pe mine. Cine? Toată generaţia cenaclului lui Manolescu. Erau acolo: Florin Iaru: m-a ras! Traian T Coşovei: şi el m-a ras. Pfuuu, imposssibil, zicea! Uh, ce e asta? Cu toţii m-au ras. Nu se poate, nu are fineţe, nu are nimic, prea o ia de-a dreptul. Erau unii., aveau şi un ştaif din acela bucureştenesc, vreo şapte „grei” m-au desfiinţat. Între timp, eu îmi spuneam în gând: Ce caut eu aici? De ce m-am luat după amicul Istrate şi am venit să citesc? De ce l-am ascultat pe Romică? Ce nebun, nu mai vin în veci la Cenaclu! Nu mai citesc, la nimeni, în veci! Dacă scriu, scriu şi ştiu eu unde să trimit pentru publicare! Nu mai vreau să calc aici! Nu mai vreau să-i aud! Toţi mi se păreau nişte bucureşteni agresivi şi orgolioşi, răi şi cabotini. Cred că, după ce au vorbit vreo şapte, opt, şi cu toţii fiind oameni care contează astăzi în literatura română, eram prăbuşit, scufundat. Nu mai aşteptam nici o salvare decât să se termine, să fug, să dispar în natură, în Bucureşti. Şi deodată începe, calm, să vorbească Manolescu, care avea oricum ultimul cuvânt. Şi Manolescu spune: staţi puţin, omul are talent, are construcţie interesantă, are întrebări bine puse în pagină, şi mă laudă., şi mă laudă., şi mă laudă., şi vorbeşte bine şi citeşte şi el câteva poeme ale mele, şi dă exemple. În timp ce eu încep să. Respir din nou oxigen. Îmi reveneam la viaţă. După aia am înţeles că de fapt acesta era jocul. Erau câinii tineri care îşi făceau dinţii, dar ultimul cuvânt îl avea Manolescu. Ei, acum toţi aceşti oameni sunt prieteni ai mei, sunt oameni cu care m-am format, şi de atunci am continuat să citesc acolo până s-a mutat cenaclul, ca şi după aceea, căci ceea ce se întâmpla la Cenaclul lui Manolescu era ceva foarte important, indiferent că mai existau şi dispute, pentru că acolo a fost o adevărată academie a formării noastre mentale, pentru că dincolo de ideea de rezistenţă culturală era şi o explorare estetică, o luptă pentru deformarea limbajului, pentru explorarea limbajului, pentru dinamitarea limbajului, era ceva decisiv.

Ei bine, văzându-l pe Romică Istrate aici în sală, mi-au venit aceste amintiri, legate de începutul meu…

2. Matei Vişniec, puiul de somn din braţele lui Nichita Stănescu şi alte povestiri.

Bineînţeles, după aceea, alţi ani, am citit alte lucruri. (citeşte încă un poem, citit şi în epocă la Cenaclul Manolescu după alţi şapte-opt ani de la debut. N.m.). Era vremea în care noi cu toţii cădeam în rezistenţa culturală. Anii 80 de început… Iată un poem la care toată lumea a râs la Cenaclul de Luni şi mereu eram rugat să-l recitesc. Sistemul comunist nu s-a prăbuşit din cauza literaturii, care nu reuşise să-l dinamiteze, dar faptul că la ora aceea eram noi, cei lucizi, că făceam o literatură de rezistenţă, de alternativă la gândirea oficială, a însemnat ceva extraordinar. Şi această poezie codată pe care o scriam noi cred că era importantă pentru menţinerea nivelului de oxigen într-un creier de om strivit sub dictatură. Acesta este poemul „Corabia”. Aceea nu era o corabie, asta nu e o corabie, asta e o., asta e o., asta e o., domnule, până la urmă s-a scufundat, deşi toţi credeam pe vremea aceea că n-o să se scufunde niciodată. În 87, septembrie, când am plecat eu la Paris cu viză de turist, nu se vedea nici urmă de scufundare definitivă. Mi se părea că totul va continua, la fel, la nesfârşit.

Vreau să mai evoc un moment: noi am făcut boemă literară, am cunoscut toată lumea bună, cei mai buni poeţi ai ţării erau la Bucureşti, la cârciumă la Uniunea Scriitorilor. Iar noi ne găseam foarte des în casă la Nichita Stănescu. Acesta este un alt om care m-a marcat în perioada aceea, după Nicolae Manolescu, deci în perioada cât am făcut boemă literară la Bucureşti. Era atât de puternic Nichita, încât unii începuseră să se poarte ca Nichita. El ne spunea: „Bătrâne, ce mai faci, Bătrâne?” Uneori era ca un clovn. Dar la Nichita în casă se întâmplau lucruri extraordinare. Era un fel de prelungire a Cenaclului de Luni. Şi la el veneau şi alţi oameni. La Nichita stăteam ore şi ore, nopţi şi nopţi, era o altă Academie a Spiritului. Dacă Manolescu era o formă de autoritate a minţii, Nichita era o formă de generozitate sufletească infinită. Îmi amintesc că eram, cu toţii, uneori, 10-15 oameni, stăteam câte o noapte acolo, şi câte o zi. Dormeam pe jos, se adunau sticlele de votcă la nesfârşit. Îmi amintesc că erau nopţi de poezie, de discuţii, de delir, în care fiecare se culca pe unde putea. Parcă văd şi acum dimineaţa când, după un somn greu, dormind pe jos undeva, m-am trezit cu o apăsare aici pe piept, şi mă uit: era Nichita Stănescu şi dormea cu capul pe piept la mine. Am fost atât de cutremurat, încât am stat nemişcat încă vreo oră, pentru că marele poet, cel mai mare poet pentru mine, dormea cu capul pe pieptul meu. Şi poate că şi acum simt această apăsare, acest frison, când ştiu că Nichita a dormit poate o oră, poate mai mult, cu capul pe pieptul meu. Incredibil!

Câteodată, erau şi momente de răzvrătire. Eram câte 17 oameni în jurul lui Nichita. Şi ţin minte că îmi apăruse deja prima carte, şi apoi şi a doua. Şi îi zic, deodată, pe nerăsuflate, lui Nichita: recunoaşte, că din toţi cei pe care îi vezi aici, numai pe mine nu ştii cum mă cheamă! Având eu în continuare complexul provincialului. La care Nichita zice simplu: Nu, bre, ştiu. Te cheamă Matei Vişniec. Buuuun. Dar eu, mai departe, către el: recunoaşte că n-ai citit nici un poem de-al meu. Recunoaşte că n-ai deschis cartea mea. Şi ţin minte că mai era Adam Puslovic, şi mai erau nişte „grei” în seara aceea acolo, dar Nichita zice către mine, senin: nu, bre, te ştiu. Am citit. Şi îmi place. Şi ia Nichita cartea, deschide, şi îmi citeşte o poezie. Ne citeşte tuturor o poezie. „ A fost găsit un mort. Etc.” După această lectură a lui Nichita, s-a lăsat o tăcere. Toată lumea a fost de acord că e un poem extraordinar, poate şi pentru că îl citise Nichita, în orice caz, iar eu nici astăzi nu ştiu dacă Nichita deschisese întâmplător cartea, sau chiar îi plăcuse acest poem. Dar cât de frumos a fost gestul lui!

N-a fost rău nici gestul lui Ion Filipciuc, care fiind el profesor de română prin 1972 sau 1973, activând la cenaclul de poezie de la Casa pionierilor la Rădăuţi unde eu veneam şi citeam poezie, mi-a pus într-o zi în mână revista Secolul XX în care apăruse Aşteptându-l pe Godot de Beckett. Ca elev citisem teatru de Delavrancea, de Eminescu, Cehov, în fine, clasici. Dar acum resimţeam un şoc adevărat: o descoperire a faptului că spaţiul cuvântului este mult mai larg decât ceea ce oferă manualele şcolare, decât lista de lecturi pe care ni le dădeau profesorii, deci acela a fost un alt moment în care s-a întâmplat ceva în viaţa mea. Eram încă elev de liceu, aşadar, şi descopeream teatrul şi deschiderea sa, felul abordărilor care întrec limitele poeziei. Era calea către o altă lume. De atunci am început să citesc mult mai mult, totul, cu excepţia realismului socialist şi chiar a realismului în general. Şi am citit în toate felurile: în cheie onirică, expresionistă, impresionistă, suprarealistă, tot, tot, tot ce era important pentru mine, numai să nu ajung la realismul socialist. Ion Filipciuc este un vechi „camarad de arme” pentru mine. De altfel el este şi primul om care mi-a împrumutat o maşină de scris. Puţină lume înţelege astăzi cât de important era ca un elev, la vremea aceea, să aibă acces la o maşină de scris, să-şi bată singur poemele şi să le vadă tipărite. Dacă nu mă înşel, eram în clasa a şaptea, mi-am cumpărat o maşină de scris mecanică, la care am scris cu o plăcere nebună, nebună. Sigur că între timp lucrurile s-au schimbat. Cu toţii am asistat la o revoluţie informatică, astăzi s-a trecut peste maşina de scris electrică şi am ajuns la computer şi la internet, dar nu voi uita niciodată senzaţia avută ca elev, când am scris pentru prima oară un poem la maşina de scris. Iar după aceea toată viaţa mea am scris la maşină!

3. Matei Vişniec trecând bariera limbii şi culturii române; „brusc, am fost atât de fericit”.

Prima mea piesă întreagă am scris – o în facultate. Eram prin anul III la filosofie, când s-a făcut un fel de festival în facultate, şi toată lumea citea câte un poem, şi se exprima într-un fel sau altul, iar la un moment dat – mda, nu-mi mai amintesc cine erau colegii – am zis, hai să facem o scenetă, o piesă. Şi am scris în două zile o piesă despre secolul XX, judecat pentru mizeriile sale. Şi era un scenariu de genul acesta: tribunalul, judecătorul; secolul XX era chemat la bară, şi începea să fie judecat pentru toate porcăriile pe care le-a făcut: războaie, masacre, colonialism. Un şir întreg de orori. Şi am început noi să repetăm. Dar la un moment dat am fost chemat la decan. Sau, oricum, era un profesor responsabil cu ideologia. Un om inteligent, de altfel. Alexandru Valentin. M-a chemat să-mi spună ceva, după ce citise textul, şi îmi spune: da, secolul XX e judecat aspru. Dar cum de nu vezi dumneata decât partea neagră? Eu am rămas şocat. Zice: cum de nu vezi şi lucrurile bune? Şi într-adevăr, nu vedeam nici un lucru bun în secolul XX. Cum de nu vezi mişcarea muncitorească? Cum de nu vezi Revoluţia Socialistă din Octombrie? Cum de nu vezi construcţia comunismului, tot în secolul XX? Pe astea nu le vezi? Partea bună, deci. Ei bine, sigur că nu le văzusem. Ba chiar deloc. Era absolut întuneric în creierul meu. Nu văzusem nimic bun în acest secol. Aşa că piesa a fost interzisă. După aceea am continuat să citesc texte la Cenaclul de Luni. În general, ele aveau această viaţă: o lectură, o dată, la Cenaclul de Luni, din când în când în câteva reviste literare unde mai publicam câte un fragment, iar deseori mi-am spus: de ce Dumnezeu poezia trece, poate fi publicată, şi piesele mele nu pot fi jucate? Pentru că eu mergeam la teatre, la secretariate literare, dădeam piese, în samizdat oarecum, le fotocopiam. Dar de ce eram refuzat pentru scenă, de ce? Poate că, îmi spun eu, Puterea se temea mult mai mult de un spectacol de teatru, decât de o poezie, de o carte incendiară, nonconformistă, pe care omul o citeşte, însă, în singurătatea sa. Pentru că o carte incendiară de condamnare a prostiei Puterii pe care o citeşte omul în singurătatea sa nu are aceeaşi forţă pe care o piesă incendiară jucată pe scenă de actori vii o poate avea, creând o emoţie puternică ce poate să ducă la manifestaţii, explodând după încetarea spectacolului. Poate că teatrul, prin forţa sa, prin faptul că e viu şi poate declanşa o scânteie puternică, era mult mai periculos. Ieşind în stradă, oamenii puteau să înceapă o manifestaţie, act mai periculos, poate, decât emoţia produsă de literatura incendiară citită în singurătatea noastră. Acesta a fost un gând care m-a marcat atunci. Îmi amintesc de o lectură, ca şi de o complicitate extraordinară de la vremea aceea. În 1984, sau 1985, când Cenaclul fusese interzis, se extinsese o altă întâlnire cenaclistă, cu Mircea Iorgulescu în rolul lui Nicolae Manolescu. Acolo am citit odată o piesă a mea „Spectatorul condamnat la moarte”. Şi mi-am zis, ce-ar fi să distribui rolurile? Să o citim împreună, toate generaţiile amestecate? Florin Iaru şi-a luat rolul avocatului acuzării. Ioana Crăciunescu citea rolul Femeia beată de la bufet. Mihai Sora era acolo şi citea rolul grefierului. Poetul Ion Drăgănoiu citea rolul ofiţerului. Era şi Radu Călin Cristea şi erau şi alţii. Era un amestec de generaţii, aflate într-o complicitate extraordinară, şi citeam, noi şi ei, o piesă de teatru, în faţa a 200 de oameni care o trăiam împreună, gând în gând.

Ei, în momentul în care am plecat în Franţa. Aici aş vrea să vă evoc o altă senzaţie. Am plecat de la Gara de Nord cu trenul. Am ajuns la Paris, la Gara de Est. Am pus piciorul pe peron, şi. Nu m-am simţit deloc singur. Brusc, am fost atât de fericit, nici urmă de angoasă, de teamă, căci era o atmosferă pe care parcă o ştiam. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc să beau o cafea la Montparnasse, la Cafeneaua La Rotonde, unde ştiam că se adunau Sartre şi Simonne de Beauvoir şi alţii. În toată perioada care a precedat plecarea mea în Franţa, citisem de fapt atât de multe lucruri despre Franţa, citisem atâta literatură franceză în româneşte, inclusiv lucruri în franceză, încât eram impregnat de această cultură şi de această ţară. Eram, ca să zic aşa, în patria mea mentală, într-o proiecţie pe care o îmbogăţisem cu lecturile mele de ani şi ani de zile, şi când am ajuns acolo totul îmi era cunoscut: Montmartre, Montparnasse, Cartier Latin, nici o problemă de adaptare, nicăieri. Ca să nu mai zic că, la ora când am ajuns eu în Franţa, existau încă enorm de multe posibilităţi pentru ajutorarea refugiaţilor. Îmi luasem cu mine cele trei cărţi de poezie pe care le publicasem, cineva îmi dăduse o adresă ca să mă duc la Institut Catholique care îi ajuta pe refugiaţi. M-am trezit, cu cele două valize şi cele trei cărţi de poezie, în faţa unui domn, am pus cărţile pe masa lui şi i-am spus: Je suis écrivain roumain, je suis en train de demander l'asile politique. Nu am unde să stau, la care el aproape că s-a panicat. Nu ştia ce să-mi dea, ce cameră mai bună să-mi ofere şi unde să mă plaseze. Pentru că eram un om care îi arătasem că am publicat trei cărţi de poezie. Ştiu că am stat opt luni într-un cămin, câte opt în cameră, însă nu era o problemă, căci în căminele studenţeşti din Grozăveşti stătusem tot în aglomeraţie, şapte-opt în cameră. Eram lângă Esplanada Invalizilor. Ieşeam dimineaţa la opt jumătate din cămin, Parisul era acolo, mă duceam la Fobourg, citeam toată ziua, mă mai şi plimbam, am fost fericit. Ca un zeu.

Am început să scriu. După aceea m-am mai dus şi în Anglia, am încercat să scriu şi în engleză, dar era prea târziu să mai învăţ bine engleza. Cred că raportul dintre engleză şi franceză este următorul: despre limba engleza, oamenii au senzaţia că o învaţă repede.2000 de cuvinte, şi după aceea crezi că ştii engleza. Dar dacă vrei să scrii literatură în limba engleză îţi dai seama că este o limbă mult mai dificilă, pentru că în momentul când vrei să scrii teatru în limba engleză îţi dai seama că fiecare categorie socială vorbeşte într-un anumit slang, într-un anumit argou. Când nu cunoşti acel argou al fiecărei categorii sociale pe care o captezi în piesa sau în literatura ta, începi să scrii prost în engleză. Or, limba franceză era mult mai aproape de mine, ceea ce nu înseamnă că nu am lucrat totuşi vreo trei ani cu conjugări, cu declinări, cu dicţionarul, traducându-mi piesele, şi la un moment dat, finalmente, s-a întâmplat miracolul. Căci eu, totuşi, venisem în Franţa cu 2000 de pagini de teatru scrise, nu eram un autor necopt, ca să zic aşa, eram un autor format.

Tot aşa, printr-o anecdotă, vă spun că în căminul acela eu nu îndrăznisem să vin cu toate piesele din România după mine. Ar fi fost suspect. Deci, i-am transmis lui taică-meu următorul mesaj: să-mi trimită câte zece pagini fotocopiate din piesele mele, în fiecare din scrisorile noastre. Prin urmare, în scrisoare să-mi scrie „Draga Matei, noi suntem bine sănătoşi” iar după aceea să urmeze paginile fotocopiate din piesele mele. Până la sfârşit. Zece pagini. Iar la final, „te îmbrăţişăm cu drag. Pa”. Şi aşa mi-au sosit vreo cincizeci de plicuri timp de un an jumătate, cu tot ce era teatru scris. Să fi fost proşti ăia de la Cenzură? Să fi fost „complici”? Pentru că erau atât de mulţi „complici”, totuşi, la toate nivelurile. Important e faptul că mi-au lăsat, totuşi, textele să vină în Franţa. Şi le-am tradus încetul cu încetul. În 91 am luat un premiu, la un festival de lecturi. A fost începutul…

4. Cu Matei Vişniec despre finanţarea şi susţinerea culturii în Franţa după aceea, mi-am dat seama în ce măsură Franţa, pentru un om de teatru, este un loc paradiziac. Sistemul francez de finanţare a activităţii teatrale este absolut uluitor, în sensul că există bani pentru companiile private, există bani pentru cei care vor să scrie, există sisteme de achiziţii de piese, există bani pentru companii care vor să producă spectacole. Cred că în Franţa am „ras” tot ce se putea ca bursă şi ca sistem de ajutorare pentru dramaturgi. Imediat ce am avut prima piesă jucată am avut şi o bursă de încurajare pentru a scrie alte piese. După aceea am avut burse pentru rezidenţe în diverse fundaţii unde am scris, am avut ajutoare pentru montarea pieselor mele, am avut la un moment dat o bursa de an sabatic. Ca model de finanţare a culturii, cred că nu avem unul mai bun decât Franţa în Europa şi cred că responsabilii culturali români ar trebui să facă un pelerinaj sau un stagiu, să înţeleagă cum se găsesc banii în Franţa pentru cultură. Sigur că există câte un etaj teatral pentru fiecare tip de public, dar ele nu se întâlnesc, bunăoară publicul care se duce la teatrele de bulevard cu cel care se duce la teatrele experimentale. Dar nu e nici o problemă. Este loc pentru toată lumea. Sunt 500 sau 600 de spectacole de teatru pe zi la Paris, oamenii nu se întâlnesc, dar asta nu înseamnă că sălile sunt goale. Şi mai e un lucru foarte important în Franţa: există acele mii de săli de buzunar. Teatrele de buzunar. Parisul are în jur de 200 de teatre de buzunar, cu între 40 şi 100 de locuri, unde de fapt sunt marile laboratoare pentru descoperirea autorilor noi, şi unde companii tinere sau mai puţin tinere îşi asumă riscuri estetice. Asta însemnă: montezi un autor nou, într-o sală de 60 de locuri. Chiar dacă pierzi bani, nu e o catastrofă. Nu e ca în teatrele subvenţionate, în care dacă ai ratat un spectacol sunt poate mii de euro care se duc pe apa sâmbetei. Eu am fost foarte mult jucat în asemenea teatre de buzunar, teatre mici care există în toate marile oraşe franceze, în toate micile oraşe franceze, în toate micile localităţi şi foarte des la Festivalul de la Avignon, care este efectiv un mare tur de teatru, care creşte mereu. Când, în 1990, am participat şi eu pentru prima oară la Avignon, erau 300 de spectacole pe festival. Anul trecut (2006 n.m.), erau 700 de spectacole pe festival. Ritmul creşte. E un târg de teatru. E o bursă de spectacole, unde vin autorii, vin companiile, vin directorii de teatru şi producătorii sau amatorii potenţiali, care cumpără spectacolele prezentate de diverse trupe, companii. Festivalul de la Avignon, împreună cu cel de la Edinburgh, cred că sunt primele două ca importanţă în Europa, şi cred că pe locul trei vine acum Festivalul de la Sibiu, care este cu adevărat foarte important. Anul trecut erau 50 de ţări reprezentate aici cu spectacole. Anul acesta Sibiul este şi Capitală Culturală Europeană, adică Sibiul este o adevărată locomotivă culturală şi teatrală pentru România.

Aş vrea să vă mai spun că limba franceză m-a ajutat enorm să-mi vând piesele. Eu am fost creator, eu am fost negustor. Piesele mele, scrise în franceză, trimise sau descoperite de alţii, au fost traduse în numeroase limbi. Asta nu înseamnă că sunt jucate tot timpul peste tot. Dar chiar şi în ţări „bizare”, ca să zic aşa, am avut două spectacole, un exemplu, în Iran. Şi, cum rezistenţă culturală există peste tot, chiar două piese mi-au fost publicate de un editor „Femeia ca un câmp de luptă” şi „Frumoasa călătorie a urşilor Panda.” şi jucate în Iran. Am acasă cărticica, iar poza mea e, şi ea, acolo. Din limba franceză mi s-au tradus piese în turcă, în finlandeză, în islandeză. Ceea ce este uluitor, este că mi s-au tradus din franceză piese şi în limbile ţărilor care sunt vecine cu România. Din franceză am fost tradus în ucraineană, în bulgară, în maghiară.